Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 17 MARTIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN RENOIR:
"MAREA ILUZIE"
("La Grande Illusion", 1937 - alb/negru - 110 minute)
Un film a-tipic. Un film anti-război. Un film despre câțiva ofițeri francezi aflați într-o închisoare germană în timpul celui de-al doilea război mondial, care vor să evadeze, căci, după cum spune unul dintre ei, "scopul unui prizonier este să scape".
Totul pare simplu până aici și deja clișeistic, dar există o diferență specifică: când se termină filmul, îți dai seama că nu este absolut deloc despre lupte, bombe, evadări minuțios pregătite, ci despre ceva profund uman. Marea iluzie este despre capacitatea omului de a se raporta la celălalt, în ciuda mai multor diferențe aflate între ei: doi oameni într-o cameră nu sunt până la urmă decât doi oameni într-o cameră și fiecare trebuie să facă un efort pentru a afla cine sunt, nu ce sunt. Barierele acestea imaginare între francez, german, englez, american sunt trasate de oameni și ele determină mult prea puțin cine suntem și ne împiedică să facem pașii spre cunoaștere reciprocă.
Marechal și Rosenthal sunt găzduiți după evadare într-o fermă germană. Este greșit? Sunt mai puțin liberi dacă se adăpostesc aici decât dacă ar face-o undeva în Elveția? Se află ei cumva în partea greșită a liniei imaginare dintre oameni?
Și ca ironie, în Al Doilea Război Mondial, când Germania a invadat Franța, Goebbels a confiscat filmul și a încercat să îl distrugă, dar Frank Hansel, un ofițer nazist, a reușit să îl subtilizeze, l-a dus la Berlin și l-a păstrat pentru posteritate. A gândit fără egoism și cu mult curaj într-o situație în care "viața pare să imite arta" și un German salvează moștenirea unui Francez, chiar dacă se află de o parte și de alta a liniei imaginare.
Vă așteptăm la un film despre o iluzie umană necesară,
Echipa Clubul Cinefililor.
Din gândurile, mai drepte sau mai strâmbe, ale unui cinefil...(2)
(1) În aceeași idee a Marii Iluzii cred că este și Invictus, filmul lui Clint Eastwood de anul trecut, despre Nelson Mandela și modul în care gândirea lui asemănătoare cu cea a lui Ghandi a influențat încrederea în forțele proprii a a echipei de rugby naționale, ce a reușit să devină campioană mondială în 1995, învingând războinica Noua Zeelandă în finală. Desigur, miza nu este la fel de importantă ca în Marea iluzie în care vieți umane sunt la mijloc, dar se pune aceeași problemă a trecerii spre cel din fața ta: cum se poate învăța lecția pașilor spre celălalt? Cum de unora le reușește atât de ușor, iar pe alții mândria îi ține în curtea îngrădită a propriei persoane? Cum de poate Nelson Mandela să iasă din închisoare după 27 de ani, să îi ierte pe toți și să fie constructiv cu țara lui, prin includerea "vechilor opresori" în ea?
Într-adevăr nu este vorba de războiul mondial, dar este un război actual al acelorași granițe trasate imaginar între oameni, despre aceleași prejudecăți care ne duc între gardurile noastre confortabile și, văzând un exemplu VIU al modului cum ele pot fi șterse cu radiera, nu poți să nu te întrebi: Așa de simplu este? Desigur, se poate spune că filmul este excesiv de optimist, e cu final fericit previzibil, este idealist, dar lecția din spatele lui este tot valabilă.
După cum spunea și poezia lui William Ernest Henley care dă și titlul filmului, pe care poetul a scris-o pe patul de spital, atunci când trebuia să i se taie piciorul de la genunchi din cauza unei boli neiertătoare. Avea 25 de ani.
Out of the night that covers me,
Black as the pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.
...........................................
It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.
(În noaptea ce mã acoperã
neagrã ca puțul de la un pol la altul,
mulțumesc oricãrui Dumnezeu
pentru sufletul meu neînvins.
.................................................
Nu conteazã cât de îngustã e poarta,
cât de încãrcatã de pedepse e lista,
sunt stãpânul credinței mele,
sunt cãpitanul sufletului meu.)
(2) Pe 11 martie s-au împlinit 5 ani de la moartea criticului român Mircea Dumitrescu, o minte limpede și o autoritate în domeniul cinematografiei, la care ne putem raporta cu încredere căci aprecierile sale asupra filmului sunt pertinente și ne educă indirect la nivelul abordării filmelor astfel încât să le facem dreptate în receptarea noastră critică.
Colegul nostru, Sorin Tudose, care conduce un frate al Clubului la Focșani, intitulat Clubul Cinefililor Focșani (născut pe 15 martie 2010), a scris la Monitorul local un articol sinteză despre Mircea Dumitrescu.
Site-ul lui Mircea Dumitrescu:
Site-ul Clubului Cinefililor Focsani:
(3) Aștept în continuare semnele de la dumneavoastră pentru cei 5 ani ai Clubului.
Deocamdată sunt 4 persoane care au făcut acest pas: Iuliana Marinescu, Bogdan Irimia, Adrian Pipirigeanu și Cristina Petru. Le mulțumesc pentru promptitudine și...lista este deschisă!
Daniela Abageru.
