Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 19 MAI 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion BO WIDERBERG:
"ELVIRA MADIGAN"
("Elvira Madigan", 1967 - color - 91 minute)
*subtitrare în engleză
(Pia Degermark în rolul Elvirei Madigan)
Tragism. Poveste de dragoste. Pe scurt!
Dar scurtăturile nu spun niciodată esențialul, așa că voi detalia precizând că filmul spune povestea unei femei îndrăgostită de un bărbat căsătorit, cu doi copii, care a părăsit armata. Sentimentul este reciproc, dar, ca de multe ori, nu este suficient pentru ca finalul să fie cel visat de cei doi. Piedici? Atât exterioare, dar și interioare!
Ce este seducător în acest film este maniera de expunere a gesturilor, modul în care cei doi își construiesc și își împărtășesc intimitatea pe fundalul naturii! Multă simplitate și firesc!
Și ca să îi credeți pe criticii avizați:
"În setea lor de comparaţii exclusiviste, criticii l-au catalogat pentru totdeauna pe Bo Widerberg ca opus al marelui său compatriot Ingmar Bergman. Dacă autorul Personei este metafizicul înveşmântat, W. ar fi realistul fără teamă şi reproş, opera sa apărând dintr-o dată ca o replică monolitică dată unui maestru rătăcit. Cât de intolerantă e afirmaţia (faţă de amândoi) se poate constata nu alăturând Fragii sălbatici cu Adalen, ci un film „realist” al lui Bergman - Monica, să spunem - cu acest tremurător şi nepământean Elvira Madigan.
Iată un film de dragoste infinită; poate - alături de Romeo şi Julieta al lui Zeffirelli - cel mai frumos pe care l-am văzut în anii '60. O poveste, o foarte banală poveste de iubire, de iubire condamnată. Un film care arde frumos şi implacabil ca o lumânare. Lumina creşte limpede şi înaltă, apoi atinge apogeul şi scade încet, pâlpâind, paralel cu soarta protagoniştilor - locotenentul şi dansatoarea sa, înlănţuiţi în cuplul impasibil, damnat, la început optimişti şi nepăsători, mai târziu încăpăţânaţi şi sfidători, în sfârşit ezitanţi şi sinucigaşi. Societatea aproape că nu apare, ea se insinuează în puritatea uitată de sine a celor doi numai ca o voce, mustrătoarea şi egoista voce a „tatălui din Traviata” care aminteşte fetei pe cine a răpit. În rest, o lume de nimicuri sublime transformate în mari evenimente lucide: bărbieritul, goana prin ierburi, descoperirea sperietorii, citirea hărţii mâinii, mersul pe bicicletă, totul sfârşind de fiecare dată în zeci, în sute de sărutări, în ciript de păsări şi ţârâit de greier.
De ce nu sfârşeşte în idilism şi dulcegărie o asemenea înscenare? În primul rând pentru că W. filmează totul cu o cruzime a spontaneităţii absolute, totul este la el delimitat, chiar şi nehotărârea în suferinţă, chiar şi firul de iarbă în care vede un univers de posibile noi miracole. În al doilea rând, pentru că filmul urmează o dialectică - predestinată, aş zice - a iubirii, în cadrul căreia singurul lucru care contează este că aceasta a reuşit să existe, cu fericirile şi umbrele ei. Ştim de la început că eroii vor muri, şi totuşi nu aşteptăm cu spaimă finalul, pentru că fără moarte povestea lor s-ar desacraliza, aşa cum fără iarnă primăvara n-ar face decât să strălucească, fără relief. În al treilea rând, filmul este echilibrat pentru că are o structură de canon: el a fost construit direct pe melodiile mozartiene, care nu vorbesc niciodată zadarnic chiar şi atunci când se reiau şi se repetă la infinit. Este sublimul sadism la care regizorul recurge: de a pune suferinţa tragică din imagine pe armoniile serafice ale Concertului 21.
De altfel, întregul film, cu perfecţiunea sa formală, cu beţia lui de verde şi galben, este ca o ripostă la indiferenţa lumii faţă de pasiune; cu cât vrea să pedepsească mai puternic răceala societăţii, cu atât W. îmbracă puritatea damnaţilor săi în voaluri mai frumoase, mai infailibile."
Romulus Rusan, „Filmar”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984, pag. 203-204
Vă așteptăm în Copou, Echipa Clubul Cinefililor.
