Fragmente dintr-un e-mail-at schimb de mesaje între doi prieteni cinefili.
Ştefan Abageru: Am văzut “După dealuri”.
Dan Mititelu: Păi, zi ceva.
Ş. A.: Îţi scriu acum.
D. M.: Crezi că este pro sau anti Biserică?
Ş. A.: Aştept textul geamăn textului meu.
D. M.: Geamăn, dar mai mititel. Ar fi fain să ne punem împreună opiniile în blogurile noastre. Azi-mâine. Doar ca un dialog e-mail-at şi nu cu pretenţia de cronicăcultă comună.
Ş. A.: Dă-mi răgaz până diseară şi le publicăm. Sunt multe de spus.
D. M.: E gata pre-textul.
Ştefan Abageru:
Am văzut şi sper că am reuşit să şi văd filmul “După Dealuri” al lui Cristian Mungiu, după ce vreme de jumătate de an l-am aşteptat, evitând să citesc între timp articole de presă, recenzii şi interviuri ce făceau referire la el.
Mi-a plăcut mult realizarea filmului. Scenele lungi, filmatul extrem de intim şi de apropiat de actori, scenariul bine scris şi mai ales jocul actorilor constituie un deliciu din punct de vedere cinematografic. M-a impresionat Cosmina Stratan în rolul Voichiţei. Mi s-a părut extrem de puternică în a menţine tensiunea şi trăirea interioară exprimate în scene foarte complexe (cum ar fi scena anchetei).
Filmul debutează cu îmbrăţişarea fetelor şi cu inscripţia de la intrarea în mânăstire, inscripţie ce pune o tensiune asupra privitorului.
Mai apoi, uiţi de inscripţie în derularea faptelor, dar ţi-o aminteşti la final, când camera se deplasează agonizant de încet spre în afară, către două indicatoare de mânăstiri aflate după intersecţie, unul arătând spre stânga şi unul spre dreapta.
M-au impresionat desele referiri la Treime. Sunt multe, multe, multe scene în care apare sugestia Treimii. Fie că privim trei lumânări, trei oameni la o masă ori trei fotografii pe un perete. Întâmplător sau nu, aceste sugestii dispar în momentul în care Alina este legată de targa improvizată. Ce înseamnă această obsesie din prima parte, eliminată în a doua? Am înţeles-o ca pe o metaforă cu privire la existenţa pământească a Alinei. Dumnezeu este alături de ea în toate întâmplările iar Treimea dispare din film în momentul în care Alina se îndepărtează de Dumnezeu şi nu invers. Motivele depărtării de Dumnezeu ne duc evident la discuţia: Boală sau Posedare? Răspunsul nu mi se pare important, decât dacă dorim să intrăm în polemici sterile.
În 99% din cazuri oamenii ce vor discuta aceste ipoteze vor avea sisteme diferite de referinţă. Adică unii deja cred în existenţa duhurilor rele iar alţii nu cred. Şi atunci discuţia e sfârşită din start. Sintagme întâlnite prin cronici, precum “măicuţe satanice”, mă fac să consider că ar trebui să existe măcar patru întrebări obligatorii la orice început de discuţie despre acest film. Crezi în Dumnezeu? Crezi în existenţa duhurilor rele? Mai există acestea şi astăzi? Dumnezeu poate face ceva împotriva acestor duhuri? Şi o discuţie ar trebui să se nască doar atunci când răspunsurile celor doi oameni la toate aceste întrebări coincid. Fie că spui “Da” la toate, fie că spui “Nu” la măcar una este o problemă de credinţă, iar credinţa nu se naşte din discuţii şi argumente.
Alina mi se pare un om chinuit şi inadaptat, dornic de iubire şi de linişte. Nu ştiu dacă inadaptarea vine din lucrarea unor duhuri (în a căror existenţă cred) şi nu am competenţa de a emite nici o ipoteză în acest sens.
Cred că filmul încearcă să fie echidistant în problematica pro/anti-Biserică.
Până la urmă nimeni nu o înţelege pe Alina, fata din Germania. Ea este pierdută fără Voichiţa şi de asta revine în ţară. Este un copil crescut la orfelinat care nu ştie de iubire decât atunci când e legată de Voichiţa.
Cei din jur nu o înţeleg. Medicii o dopează cu pastile, călugăriţele o tratează ca pe o străină iar preotul o judecă pe alocuri puţin cam mult pentru poziţia de păstor în care ar trebui să se afle. Voichiţa o înţelege doar parţial, întrucât, cu ani in urmă, amândouă au plecat din acelaşi loc, atât fizic dar mai ales sufletesc.
În trecut, cele două au plecat de la cămin: una dintre ele în Germania, pentru a-şi căuta liniştea materială şi sufletească, cealaltă, la mânăstire, pentru a-şi căuta liniştea sufletească şi materială. După o vreme, cele două se reîntâlnesc. Alina este zbuciumată, fără un loc bine definit, fără nici o perspectivă şi se întoarce precum un fiu risipitor acolo unde ştia că a găsit liniştea cu ani în urmă. Voichiţa este împăcată cu sine şi cu munca la mânăstire, este liniştită în relaţia sa cu Dumnezeu şi de aceea o poate primi pe Alina fără rezerve, fără supărare sau reproşuri.
După venirea Alinei, între ea şi toţi ceilalţi apare falia în comunicare. Alina se simte neînţeleasă şi se închide în sine, refuzând un dialog. Se întoarce poate în copilărie, într-o perioadă în care ai reacţii scurte şi instinctuale. Stă, priveşte îndelung, observă, apoi reacţionează brusc. Uneori, agresiv, dar nu violent (vezi scena când îi spune ceva călugăriţei care se plânge apoi Voichiţei). Singura la care mai reacţionează pozitiv este Voichiţa pe care încearcă în continuu să o convingă să plece, ignorând viaţa acesteia de la mânăstire şi alegerea pe care o făcuse cu ani în urmă.
Nu mi se pare un film anti-Biserică, dar nici un film pro-Biserică. Nu este un film anti pentru că nu aruncă vina exclusiv pe călugăriţe şi preot. Nu este un film pro pentru că nu aruncă vina exclusiv pe medici, familia Alinei, poliţişti ori societate.
Cred că filmul vrea să ne transmită că lipsa unui dialog real duce la situaţii de genul acesteia. Oamenii, fie preoţi, fie medici, fie poliţişti, fie privitori dintr-o sală de cinema, se apleacă prea puţin către nevoile omului de lângă ei, iar viaţa de zi cu zi le răpeşte energia şi capacitatea de a fi Oameni. Medicii sunt grăbiţi în a eticheta boli şi pacienţi pentru a reveni la treburile personale, poliţiştii discută despre tot felul de probleme personale în timp ce muncesc, iar oamenii din sală ronţăie popcorn şi sorb cu poftă dintr-un pahar cu băutură acidulată. Un exemplu concludent este scena anchetei din final. Când călugăriţele şi preotul spun clar că nu i-au dorit fetei răul ci au făcut ce s-au priceput mai bine ca să o vindece, poliţistul afirmă simplu: “e nasoală treaba”.
Dacă facem un raport prin prisma dialogului între oamenii de la mânăstire şi cei din societatea laică, atunci putem considera filmul ca fiind uşor pro-Biserică.
Oamenii din societate sunt mai reci şi mai impersonali, pun etichete mai repede, se mişcă mai rapid către vieţile lor personale şi mai departe faţă de cei din jur.
La mânăstire sunt de asemenea lucruri ce pot fi catalogate drept negative cum ar fi mica bârfă, privirile ce te îngheaţă sau discuţiile despre bani. Cu toate acestea, între cei de acolo apar dese momente în care oamenii se privesc în ochi şi în suflete. Voichiţa este un exemplu în acest sens. Încearcă în permanenţă să ofere ajutor, înţelegere şi să constituie astfel un sprijin pentru toţi cei din jur.
Îmi închei opiniile abrupt, la fel cum se termină însuşi filmul, al cărui sfârşit a la Antonioni mult mi-a plăcut.
Domnul Saint Exupery spune undeva că “limpede nu vezi decât cu inima, deoarece miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”. Sper ca toţi cei care vor vedea filmul să reuşească să facă acest lucru cu inima şi nu cu ochii. Şi, poate, să îl şi vadă.
Dan Mititelu:
Am privit filmul cu inima cât un purice, fiindu-mi teamă că va încălca vreo învăţătură a Bisericii din cele cunoscute mie. Slavă Domnului, după mintea mea, totul este foarte corect. După Tipicul bine temperat.
Cu voia Celui de Sus, fata moare datorită duhurilor rele, care, nu doar teoretic, există. În pronia divină acest fapt este posibil. Nu şi în medicina ori filosofia contemporană. Sufletul ei este mântuit. De trup să aibă grijă morţii-vii.
Nota bene: “Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10:29).
Jocul actorilor este impecabil. Sunt mân(t)uiţi cu siguranţă. Detaliile scenariului, cadrelor şi montajului au fost gândite şi planificate ca într-un excelent film poliţist. Regizorul a lucrat ca un expert în incizii, fiind parcă un cardio-chirurg consiliat de un ieromonah.
Filmul are legătură cu (ne)cazul de la Tanacu tot atât cât are de a face un film plin de gladiatori cu istoria Romei. Adică e numai un pretext, fără pretenţia unei reconstituiri istorico-documentare. Ba, poate, chiar dimpotrivă. Nu este bântuit de nici o idee preconcepută sau inoculată. Pare scris cu o aripă de înger, cu multă delicateţe, discreţie dar şi fermitate.
Aşadar, mi-a plăcut mult aşa dar. Cred că e cel mai copt şi bun film de până acum al lui Cristian Mungiu, aflat, să nu uităm, fizic şi statistic, abia în prima pătrime a carierei sale de cineast. După vizionare, i-am spus la urechea stângă, în şoaptă, să nu audă duşmanii, că i-a reuşit cel mai apropiat film de Iisus din cinematografia noastră. Chiar asta cred.
Din păcate, şi la propriu şi la figurat, 90% din cei care îl vor vedea nu îi vor înţelege sensul, pentru că nu mai au legătură cu Hristosul şi Crucea Sa ce alungă demonii. Va fi criticat şi din stânga şi din dreapta scenei. Am citit deja nişte cronici atât de trist elucubrante încât m-am întrebat dacă am văzut cu toţii acelaşi film.
Occidentalii lor nu pricep nimic din duhul ortodox, ierarhia noastră nu va putea să recunoască public, pentru a nu a fi acuzată de bigotism medieval, că dracii lucrează şi astăzi, chiar mai abitir decât pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar criticilor de artă le lipsesc instrumentele mistice de judecată a realului înconjurător. Cei care îl vor lăuda o vor face crezând că-şi îndeplinesc menirea – eventual şi sarcina retribuită – de a lovi în Biserică şi în aşa-zisul ei bigotism.
Cristian Mungiu a reuşit performanţa de a face un film pur ortodox cu bani de la “occidentalizaţii” noştri, masoni şi/sau atei. Probabil, ruşii neimplicaţi politico-jurnalistic îl vor digera cum se cuvine. Ca un film de ficţiune ce prezintă o parte dintr-un real tangibil.
Filmul va suci pe toată lumea sensibibiloasă şi, în cel mai bun caz, va naşte dezbateri doctrinaro-bio-psiho-sociale despre un “enigmatic” păcat pomenit în acţiune: malahia.
Puţin să-i pese regizorului. După acest film al său, Cristian Mungiu cred că are un nou Prieten. Cel cu Adevărul şi Calea.
Ştefan Abageru:
M-a bucurat mult să îl văd pe Cristian Mungiu în paginile de mai jos şi să îmi dau seama că nici eu nici tu nu am fost pe dealuri vorbind despre film.
Cine ştie, poate reluăm discuţia despre procentele acelea.
[Interviu]
[Comentarii şi dialog]
Surse: Dan Mititelu, Ştefan Abageru
