Receptări cinefile ieșene - "Călătoria Feliciei" (Atom Egoyan)

***Bogdan Monoran:

Călătoria Feliciei se dorește a fi o călătorie a maturizării unei fetițe de 15-16 ani care a fost lăsată de paragina dupa ce un tip a profitat de ea. Ia stați putin...totul pare atât de deja vu, clișeu și fșcut de 1000 de ori. Cum poate să mai fie interesant? Ei bine, nu e mai interesant...

Unii însă ar spune că povestea excentricului criminal în serie care se ascunde dupa o imagine inocentă, plăcută de mulți, ar fi ceea ce deosebește filmul acesta de un film Hallmark care dezbate numai prima problema. Ei bine, nu! Nu știu cum a reușit, dar Atom Egoyan a scris un scenariu extraordinar de plicticos și neinteresant chiar și cu cele două probleme majore în comportamentul uman. El a crescut numai cu mama sa supra-protectoare care l-a mămăcit și dădăcit până la greață. Ca rezultat - a ieșit un bărbat-copil previzibil care are o problemă majoră în comportament atunci când vine vorba de femei de vârsta lui. Știe însă să intre în discuții, fie ele și ciudate, cu tinere vulnerabile și pierdute.

Ea e una din aceste tipe. Ea își caută "iubitul" care i-a vărsat în creierul tânăr cuvinte dulci și vorbe romantice doar ca să intre în pantalonașii ei de minora înainte de a pleca în armată. Evident, ea crede că e la muncă în alt oraș, refuză adevărul că a profitat de ea și așa mai departe. Previzibil la acest capitol! Ce nu a fost previzibil, însă construit teribil, încât spectatorului nu îi mai pasă de nici unul dintre personaje, a fost povestea lui, aceea în care e de obicei un criminal în serie. Eh...s-a terminat tembel, dar poate așa scrie și în carte. Nu contează! Ceea ce conteaza, e că filmul nu reușește să satisfacă pe nici un nivel...nici acting, nici scenariu/poveste, nici regie. Și totuși se aseamănă foarte mult cu filmele de pe Hallmark, dacă stau și mă gândesc mai bine.

***Ștefan Panțiru:

Mă bucur să văd că iarăși sunt în dezacord cu Bogdan în legătură cu filmul pentru că îmi dă prilej la replică. Ba mai mult, urmând discuția cu Daniela și ideea mea că analiza unui film nu ar trebui să conțină un rezumat al acțiunii decât ca să dovedească ceva anume, am să încerc o scurtă analiză pe trei nivele, deci cumva ierarhică.
Astfel, merg pe ideea următoare:

1) filmul vrea să fie despre ceva, deci urmărește o idee (de exemplu, la un film pur de acțiune, ideea e redarea într-un mod cât mai antrenant a unei povestiri cu suspans, la Zhang Yimou ideea e legată de culoare și coregrafie, la Lynch e construirea elementelor de fantastic etc.),
2) ideea e apoi susținută cu un fel de argument, adică o construcție a cărei scop e să transmită acea idee (aici aș pune în general "găselnițele" regizorilor, procedeele pe care le place să le folosească)
3) metoda, sau concret, cum se transpune acea construcție în filmul pe care îl vedem noi (strict vorbind, o analiză de film tehnică se concentreaza pe studiul metodei, dar eu mă pricep la asta cel mai puțin).

Cred că cele trei nivele de mai sus ar putea fi "aplicate" analizei oricărei opere de artă dacă nu ai unelte mai potrivite de analiză la îndemână - cel puțin pentru mine e suficient așa.

Mă bucur să văd că iarăși sunt în dezacord cu Bogdan în legătură cu filmul pentru că îmi dă prilej la replică. :) Ba mai mult, urmând discuția cu Daniela și ideea mea că analiza unui film nu ar trebui să conțină un rezumat al acțiunii decât ca să dovedească ceva anume, am să încerc o scurtă analiză pe trei nivele, deci cumva ierarhică. Astfel, merg pe ideea următoare:
1) filmul vrea să fie despre ceva, deci urmărește o idee (de exemplu, la un film pur de acțiune, ideea e redarea într-un mod cât mai antrenant a unei povestiri cu suspans, la Zhang Yimou ideea e legată de culoare și coregrafie, la Lynch e construirea elementelor de fantastic etc.),
2) ideea e apoi susținută cu un fel de argument, adică o construcție a cărei scop e să transmită acea idee (aici aș pune în general "găselnițele" regizorilor, procedeele pe care le place să le folosească)
3) metoda, sau concret, cum se transpune acea construcție în filmul pe care îl vedem noi (strict vorbind, o analiză de film tehnică se concentreaza pe studiul metodei, dar eu mă pricep la asta cel mai puțin).

Cred că cele trei nivele de mai sus ar putea fi "aplicate" analizei oricărei opere de artă dacă nu ai unelte mai potrivite de analiză la îndemână - cel puțin pentru mine e suficient așa.

1. Ideea (ce urmărește filmul)
Ideea generală a filmului nu se îndepărtează prea mult de cele din Exotica și The Sweet Hereafter. Și în acest caz pare să fie incursiunea în gândirea unuor personaje cu un comportament deviant până aproape de ieșirea din câmpul valorilor etice - nu suficient cât să-l părăsească, dar suficient cât să-l lase pe spectator într-o zonă gri a thriller-ului psihologic. Altfel spus nu intră cu totul în perspectiva personajului (de aici faptul că e doar o incursiune) și nici nu face un studiu pur psihologic (care ar fi ignorat că ceea ce face personajul "e rău" dacă e suficient de interesant). Mai mult decât atât, filmul nu pare să meargă spre thriller, ci spre dramă.

Ideea asta generală (repetată și la celelalte filme) poate fi rafinată un pic mai mult - după cum observă și Roger Ebert în comentariul lui - și anume că prezintă femei tinere care suferă agresiunea bărbaților, dar în loc să o facă în modul convențional (personaj negativ / personaj vulnerabil / scapă-sau-nu-scapă) o face apropiindu-se suficient de mult de posibilul personaj negativ încât și el la rândul lui să devină o victimă. După cum spune și motto-ul filmului: "Things happen. Things take a turn.", ceea ce nu-l disculpă pe agresor, dar susține realismul problemei. E comod să știi cine e rău și cine bun, cine agresor și victimă, dar lucrurile se complică brusc atunci când știi și *de ce* cineva devine agresor iar altcineva nu poate să se apere.

Din ce am citit eu, ceva asemănător e și în "Colecționarul" de John Fowles.

2. Argumentul (cum susține ideea)
Filmul e bazat pe o carte a unui scriitor irlandez, William Trevor. E interesant că regizorul, deși canadian, a venit până aici în Marea Britanie să realizeze filmul. Din experiența mea de rezident, fie și temporar al țării, pot spune că filmul redă foarte bine atmosfera "britanică" - la fel de bine cum a redat și atmosfera americană în "The Sweet Hereafter".

Așadar argumentul - cum face filmul acea incursiune, cum realizează acea apropiere de personaje? În ambele cazuri apropierea se face prezentând fragmente din etape anterioare ale vieții lor, precum și contextul actual în care trăiesc. Cele două fire narative își păstreaza independența până la urmă, altfel spus fiecare personaj e studiat individual chiar atunci când interacționează. Fiecare gând prezent e legat de o situație sau de o întâmplare din trecut care e indirect responsabilă pentru gândul prezent, astfel că există întotdeauna o *justificare*.

Ca să prevină alunecarea în thriller, filmul adoptă o anumită cadență care nu creează tensiunea specifică filmelor de acțiune, ci o variantă mai temperată a tensiunii din filmele lui Hithcock cu accentul clar pus pe evoluția personajelor și nu pe aceea a povestirii.

3. Metoda (concret, cum se implementează argumentul)
Detaliile tehnice îmi scapă mai mult decât orice, dar cred că printre multele trucuri care creează toată magia se află tonul de culoare al filmului și decorurile în stilul anilor 50, care creează o atmosferă de monotonie și implicit de fatalitate - lucrurile se întâmplă încet, dar neînduplecat.

În fine, o curiozitate, ca să zic așa: Arsinée Khanjian, soția regizorului, joacă în cam toate filmele lui. În filmul ăsta de exemplu era Gala (mama băiețelului Hilditch), în "The Sweet Hereafter"era Wanda, (soția hyppie dacă nu greșesc) iar în Ararat era Ani, mama lui Raffi. Apare și înExotica, dar am auzit că filmul ăla, din motive tehnice nu s-a mai difuzat.

Observ că am scris cam mult... Un semn era și faptul că am depășit de două ori cele 4000 de caractere admise pentru un comentariu, așa că am împărțit în trei.

Scuze pentru lungime, dar sunt convins că n-am să plictisec pe multă lume, pentru că practic nimeni n-o să citească.

Oricum, mulțumim pentru film și vizionare plăcută la următorul!

*** Daniela Abageru (puțin pe lângă subiect):

Ștefan, să nu crezi că nu te citește chiar nimeni! După cum am vorbit și după Ararat, ai o gândire logică și ai nevoie ca ideile sa fie puse în raftul lor ca la o bibliotecă mare, cu index și fișă de descriere: este maniera ta de a face hermeneutică și este una sănătoasă care îi poate ajuta și pe alții să vadă fațede ale filmului, pe care poate le-au ignorat!
Faptul că noi trei (eu, tu și Bogdan) am început să ne "expunem" receptarea filmelor pe care le vizionăm este un pas necesar pentru ca acest Club să fie într-adevăr rotund: propunerea filmului - vizionarea - receptarea - așezarea într-o ierarhie sau într-o barcă specifică.
Cam acesta ar trebui să fie un proces aproape complet de "digestie cinefilă" și, cu riscul de a părea uneori elitiști, nu avem decât de câștigat! Eu sper să își facă și alții curaj să se implice în aceste analize ale filmelor, pentru că sunt sigură că sunt destui care ar avea ce să trasmită!

Filtrul critic este un semn de inteligență activă și nu cred că face rău. Dimpotrivă!

Miercuri, 18 august 2010 - 372 - "Călătoria Feliciei"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 18 AUGUST 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ATOM EGOYAN:

"CĂLĂTORIA FELICIEI"

("Felicia's Journey", 1997 - color - 116 minute) 

*subtitrare în română

(Bob Hoskins și Elaine Cassidy)

Felicia, o tânără irlandeză naivă, fură economiile familiei sale şi porneşte în căutarea lui Johnny, pe care l-a cunoscut în euforia mariajului fratelui ei şi despre care ştie doar că lucrează în Anglia. Felicia începe astfel un periplu de-a lungul singurătăţii, deznădejdii, disperării, nebuniei şi morţii. Iar această lentă descindere în tenebre se derulează în cel mai banal decor cu putinţă: plecată dintr-un sătuc irlandez, Felicia ajunge să rătăcească prin cartierele periferice din Birmingham. Singură, fără bani şi fără speranţa de a-l mai regăsi pe Johnny, devine o pradă uşoară pentru Hilditch, un bărbat rece, machiavelic şi pervers, mereu pus la patru ace, care trăieşte în umbra unei mame defuncte, însă omniprezente.

Vă așteptăm în Copou,

Echipa Clubul Cinefililor.

Receptări cinefile ieșene - "Dulcea lume de după" (Atom Egoyan)

*** Daniela Abageru:

DULCEA LUME DE DUPĂ. Un film despre disfuncționalitate și poveste.

Lev Tolstoi deschide romanul Anna Karenina prin: "Toate famiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, e nefericită în felul ei."

Egoyan aduce așa ceva în prim-planul filmului său: ideile sale glisează între nefericirea individuală, mascată, a familiilor unei comunități restrânse și cea colectivă, provocată de un accident tragic, concluzia fiind disfuncționalitatea. Ca și în Ararat, regizorul alege nonliniaritatea: straturile multiple, cu flash-uri din trecut, amestecate cu prezentul, determină spectatorul să țină minte bucățile disparate și, în timp ce vizionează, să le plaseze în crono-logica temporală și cauzală, dinamitată în permanență. Alunecările temporale devin esențiale: acest tip de jonglerie este preferată de regizor în încercarea lui de a-l scoate pe privitor din obișnuințele cinefile, de a-l obliga să țină adunate fragmentele pentru a reconstrui mental ordinea.

Există 5 secțiuni temporale: înainte de accident, accidentul, zilele imediat următoare, mărturisirile, călătoria cu avionul de 2 ani mai târziu. Dezordinea temporală, salturile între aceste 5 zone au ca efect permanenta ajustare a receptorului, care mai are de luat în considerație încă un aspect în travaliul său critic: sunt 3 perspective narative, nici una omniscientă, extradiegietică și obiectivă, de necontestat. Toate sunt subiective și povestea capătă inevitabil amprenta personalității celui care o transmite:

- avocatul este un obiectivist, care crede că lumea poate fi descompusă rațional, pe baza principiului cauză-efect. Dacă poți ajunge să controlezi și să înțelegi cauzalitatea, ai puterea de a preveni viitorul în aspectele sale negative. Totuși, viața sa cuprinde două momente-excepție de la această regulă, care nu îi modifică principiul-director, dar îi provoacă meditație și uimire: într-o situație de criză a făcut o faptă de care nu se credea în stare (traheoctomie) și i-a salvat viața fiicei lui în copilăria acesteia și ea a devenit o drogată, fără ca el să poată izola cauzalitatea acestei evoluții nefericite sau să o poată gestiona altfel decât emoțional.

- mecanicul este realistul, înfipt în imediat, raportându-se la comunitate și la expunerea personală nedorită. Este singurul aflat contra tendinței generale, nu se conformează pentru că este interesat de păstrarea unei ordini în acest univers restrâns, brusc dez-ordonat de accident. Este conservatorul familist, cu secrete ce nu trebuie aflate, dar și devotat copiilor lui orfani de mamă și ofensat de absurdul motivației pentru proces.

- adolescenta este fatalista, pe care Egoyan o exploatează multiplu: martoră la accident, personaj-reflector, participantă la acțiuni în care ar prefera să nu fie implicată, situată la interferența intereselor adulților, ea se interiorizează și se transmite printr-un artificiu de compoziție regizoral - povestea lui Pied Piper, personaj ficțional dintr-o carte de povești pentru copii - prin care se face și o dublură firului epic propriu-zis.

Apare o întrebare adiacentă: care este capacitatea noastră de a trăi în obiectivitatea narativă? Toți suntem dependenți de propriile versiuni ale realității, de interacțiunile cu ceilalți și faptele au semnificație specifică pentru fiecare: atunci când avocatul povestește colegei fiicei lui despre momentul salvării ei în copilărie, esențială pentru el este clipa suspendată contaminată de frică și neputință. Colega lui Zoe trăiește raportându-se la alți parametri narativi: vrea să știe ce s-a întâmplat cu ea după acest moment și atunci pune întrebări de lămurire, considerând neîncheiată povestirea, deși pentru avocat ea se încheiase: era o poveste despre o criză și despre el însuși, nu despre fiica lui în sine.

Adolescenta își părăsește rolul diegetic în final, adresându-i-se fictiv avocatului:

"Mă întreb dacă înțelegi că noi toți, Dolores, eu, copiii care au supraviețuit, cei care nu au supraviețuit, suntem locuitorii unui altfel de oraș acum. Un loc ce are propriile reguli, propriile legi, un oraș de oameni locuind în dulcea lume de după."

***Bogdan Monoran:

Dulcea lume de după - nominalizat la două Oscar-uri: pentru scenariu și pentru cea mai buna regie, ambele realizate de Atom Egoyan.

Ok...inițial nu știam în ce mă bag și unde mă duc. Vedem un avocat ce încearcă să se vândă pe el însuși unor persoane rănite atât fizic, dar cel mai mult emoțional. Reușește...dar nu aceasta e intriga filmului. Ea apare mai târziu: pentru ce vrea să fie angajat de ei? Ce s-a întâmplat? Venim în orașul acesta mic din munți, pe undeva prin Canada, sau aproape de granița cu ea, suntem înconjurați de mister și piese de puzzle, care, deși nu întârzie să apară, vin câte una...exact cum le primește și avocatul. Mergem pe urmele lui, dar, paralel cu asta, găsim flash-back-uri ce implică personajele din acest orașel înainte de a fi devastate emoțional.

Știți povestea aceea cu cel ce își folosește fluierul magic pentru a alunga toți șobolanii din oraș? Știți cum se termină, nu? Localnicii nu vor să-l plătească, așa că, răzbunându-se, le cheamă toți copiii cu fluierul său magic în peștera fără de întoarcere. Filmul e o adaptare moderna și povestea este metafora folosită pentru a povesti acest film. În flashbackuri îi vedem pe locuitori bârfind, jignind și înșelând: acestea sunt crimele lor. Destinul s-a ocupat de restul, iar autobuzul cu 22 de copii s-a îndreptat în aceeași direcție ca povestea. Evident, nu e previzibil decât într-o anumită măsură. Conteaza cum e spusă povestea asta up-datată și cum se termină.

Simbolistica e pretutindeni, dar trebuie să spun că scenariul și calmul replicilor mi-au plăcut în mod deosebit. Se leagă fluent și prin acestea fiecare personaj este conturat îndeajuns încât îl putem înțelege. Avocatul se regăsește în barca părinților răniți, are și el o fiică ce e moartă pentru el, așa că le înțelege durerea celor din oraș și știe că poate câștiga dacă toată lumea e de partea lor.

Finalul m-a frapat și alegerea fetei mi-e pe jumătate înțeleasă. Poate a vrut să se răzbune pe tatăl ei, poate regreta că e singura care a trecut peste dezastru. Nu știu! Oricum, alegerea ei mi s-a părut oarecum nelalocul ei sau poate vroiam să văd ce se întâmpla în condițiile câștigării cazului.

Si un fun fact, daca poate fi numit fun:

E in lista celor mai periculoase 25 de filme. Intens film.

***Ștefan Panțiru:

Am revenit din vacanță și recuperez la comentarii. A fost foarte plăcut să văd patru cinefili la o masă fie și pentru câteva minute, la primul film. La al doilea film n-a mai putut nimeni să vină - dar sper ca astfel de întâlniri să mai aibă loc!

După cum îi spuneam și Danielei atunci, eu aflându-mă la distanță aș prefera o discuție on-line, dar parcă e păcat să fie doar asta - păcat pentru cei care văd filmul la casa de cultură și au terasa peste drum. Cred că asta e esența unui club - discuțiile pe teme comune, preferabil în grupuri mici și, pe căldura asta, la un pahar cu ceva rece.

Oricum, mă bucur că pot să citesc ce scriu Daniela și Bogdan și astfel să fim cel puțin trei care, fie și indirect, fie și cu întârzieri, schimbăm idei.

***

Revenind la film, sunt impresionat de analiza pe care a făcut-o Daniela - e genul de analiză un pic tehnică, un pic lirică, făcută din perspectiva specializării autorului. Iar în cazul ăsta ar fi hermeneutica - aplicată proiecției literare a filmului. E un punct de plecare numai bun pentru o discuție, însă din cauză că ne-ar prinde celălalt film discutându-l pe ăsta (dezavantajele on-line-ului), nu mă pornesc să scriu un comentariu-răspuns așa cum mi-ar place. Și mai e și comentariul lui Bogdan, dintr-un punct de vedere subiectiv și făcut "la cald". Am să menționez doar câteva idei care mi-au atras în mod deosebit atenția în cele două comentarii anterioare.

În faptul că regizorul folosește mai multe planuri temporale aș vedea un altceva decât de a cere spectatorului un pic mai multă atenție. Cel puțin în cazul acestui film cred că asta are mai degrabă scopul de a reduce din tensiunea dramatică a deznodământului (accidentul) și de a muta centrul de greutate către latura contemplativă. Pus altfel, dacă ar fi avut un singur fir epic, filmul fie ar fi început, fie s-ar fi încheiat cu accidentul. Însă soluția aleasă a fost de a suprapune accidentul peste analizele și explicațiile celorlalte personaje, diluând astfel esența tare a tragediei suficient încât adevărata miză a filmului să rămână în atenția privitorului.

Rolul personajului Nicole (supraviețuitoarea accidentului) este într-adevăr multiplu: atât actant cât și raisonneur, punct de articulație al metaforei cu Pied Piper. Eu aș zice că ajunge chiar să fie un instrument deus ex machina prin felul neașteptat și categoric în care rezolvă conflictul (și asta a observat și Bogdan în comentariul lui). Prin soluționarea asta filmul pierde un pic la capitolele meditație și realism și câștigă la entertainment.

Personal, sunt în favoarea acelor filme în care nu concluzia, ci dezvoltarea e esențială. Nu sunt un fan al deznodămintelor pentru că îmi place cum un film construiește sau doar descrie un nod și e păcat uneori ca el să fie dez-nodat în câteva minute. În cazul ăsta nu s-a ajuns chiar atât de departe și cei ca mine au întotdeauna opțiunea de a ignora oarecum sfârșitul sau de a-l clasa ca irelevant față de rest. Însă sunt acei pentru care filmul capătă greutate spre sfârșit iar pentru ei finalul în acest caz poate să împlinească filmul suficient de bine.

Filmul se bazează pe un roman de Russell Banks (pe care nu l-am citit, din păcate), dar cred că asta se vede destul de ușor în complexitatea dialogurilor și în profunzimea ideilor. Cred că, spre deosebire de alte filme, The Sweet Hereafter are de câștigat de pe urma romanului, ușurând oarecum treaba regizorului de a face filmul interesant și psihologic veridic și lăsându-l să se concentreze pe punerea în scenă.

Am să închei aici și sper să am timp să scriu câteva idei și despre filmul următor (Călătoria Feliciei).

Mulțumim pentru film!

Miercuri, 11 august 2010 - 371 - "Dulcea lume de după"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 11 AUGUST 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ATOM EGOYAN:

"DULCEA LUME DE DUPĂ"

("The Sweet Hereafter", 1997 - color - 112 minute)

*subtitrare în română

Vă așteptăm în Copou la un film despre disfuncționalitate,

Echipa Clubul Cinefililor.

Receptări cinefile ieșene - "Ararat" (Atom Egoyan)

***Ștefan Panțiru:

Primul film al lui Egoyan pare construit în jurul identității istorice. Pornind de la ce a spus Daniela mai sus și anume preocuparea pentru istorie și interacțiunile umane aș îndrăzni să spun că filmul face un studiu asupra determinărilor istorice ce se regăsesc în comportamentul individului în lumea globalizată în care identitatea etnică sau națională tinde să se șteargă.

Sună pretențios, probabil, dar cred că asta e ideea filmului. Cât de bine a fost ilustrată...e altceva, dar e de apreciat că are o un obiectiv atât de fin și totodată ambițios.

Legat de partea reușitei filmului (atât cât mă pricep), aș zice că Charles Aznavour și Christopher Plummer nu se încadrau în personaj, nu vorbeau cu cuvintele lor și nu făceau gesturile lor. Chiar și celelalte personaje erau cumva teatrale, neverosimile. De asemenea, suprapunerile dintre planuri au avut ceva viu în ele, dar tot în stil teatral, adică "admițând că suntem pe o scenă". Din cauza teatralității chiar și în filmul "nostru" nu doar în cel din film, emoția nu s-a transmis așa cum poate ar fi trebuit să se transmită. Personal, nu mă deranjează prea tare asta, pentru că nu sunt interesat de emoție, ci mai degrabă de idee, însă alți spectatori pentru care măsura filmului e gradul de naturalețe și credibilitate ar putea avea ceva obiecții mai mari.

Însă talis qualis, întocmai cum unele picturi sunt distorsionate ca și stil (pictura naivă, pictura bizantină etc.) teatralitatea din film e secundară mesajului pe care îl transmite. Ar putea chiar să fie asumată, deși mi se pare un pic improbabil ca lui Aznavour să i se fi cerut să joace un personaj "țeapăn".

Concluzia mea: nu e un film perfect (ca cinema), dar are substanță, are ceva de spus, întocmai ca o un eseu sau ca o ciornă în care ideea nu e pe deplin justificată, ci doar conturată - dar ea există.

***Bogdan Monoran:

"Deși pe moment mi-a plăcut filmul și subiectul filmului, mai târziu mi-am dat seama că are câteva hibe care nu pot fi ignorate și care îl duc într-un loc pe care nu îl preferă.

Subiectul, deși e sensibil, e singurul punct forte al filmului. Subiectul e una, dar scenariul e alta...zici că are momente când povestea se împletește frumos cu ajutorul cuvintelor, dar unele momente de neseriozitatea din partea scenaristului, care este de altfel și regizorul, Atom Egoyan, îți arată că a vrut mai mult să arate subiectul decât să-l pună într-o lumină favorabilă textual.

Apoi, actingul...nu știam la care să mă opresc din variantele pe care le aveam. Ba e exagerat, dar în unele cazuri bun sau prost cu unele scene în care actorii excelau. Poate, totuși, nu a fost intenția regizorului să îi împingă de la spate pentru a juca mai bine. Poate a lăsat totul la latitudinea lor, regizorul dorind doar să ducă povestea mai departe. A dus-o bine, ce-i drept...spre rușinea mea însă, așa cum a intuit excelent Hitler, nimeni nu o să-și amintească sau o să știe de masacrul armean în care a murit 1 milion de armeni. Asta era o replica pe care a spus-o subofițerilor lui pentru a-și justifica propriile masacre. Turcii au făcut asta în 1915, în primul război mondial...au omorât, sistematic și premeditat, un milion de armeni pentru că ar fi un pericol pentru țară. Subiect e încă în dezbatere în Turcia...ei încă neagă aceste acuzații.

Asta a vrut să arate Egoyan: o bucățică de istorie uitată și ignorată de mulți. Pentru mine a fost o lecție de istorie, în care personajul negativ nu știe de la ce a pornit totul. În rest, filmul e destul de slăbuț sau mediocru în cel mai bun caz."

Miercuri, 4 august 2010 - 370 - "Ararat" - regizorul armean ATOM EGOYAN

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 4 AUGUST 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ATOM EGOYAN:

"ARARAT"

("Ararat", 2002 - color - 115 minute)

*subtitrare în română

(regizorul armean Atom Egoyan)

Ne continuăm periplul printre regizorii care scriu istoria cinematografică actuală și, după Bo Widerberg (suedez), Fatih Akin (turc stabilit în Germania), Zhang Yimou (chinez), ne vom opri la ATOM EGOYAN (armean). Părinții lui armeni, refugiați în Egipt din motive politice, aveau o afacere cu mobilă în Cairo și pleacă în Canada pentru a oferi fiului lor contactul cu o cultură și o civilizație care vor provoca respingerea rădăcinilor armene la început. Ulterior, crescând, Atom va conștientiza că nu trebuie să opteze între cele două resurse de identitate: ambele pot deveni simbiotice în ființa sa.

Această combinație se va răsfrânge în filmele sale: în multe există trimiteri (explicite sau implice) la istoria armenilor, în altele problematica este orientată strict în jurul unor studii de relații interumane. După ce am vizionat 7 filme din creația sa pot spune că Atom Egoyan dezvoltă o adevărată pasiune aflată la limita obsesiei în privința interacțiunilor umane neobișnuite: incestul, trio-ul conjugal, manipularea copiilor de către părinți, candida apropiere copil-părinte, legăturile psihologice aflate dincolo de logică.

Universul său cinematografic pune probleme reale: ce îi ține pe oameni împreună, ce îi desparte, care sunt resorturile tristeților, de ce sunt așa multe întrebări și prea puține răspunsuri. Angoasa nu apare în schimb, atmosfera este construită treptat din mai multe surse ce se cumulează, personajelor li se îngăduie timpul să se manifeste, să se confeseze în situații limită. Umanitatea este căutată în toate!

Ararat este un "film în film" (ca "povestirii în ramă" din literatură). Tributar lui Fellini la nivel de tehnică (La Dolce Vita), Egoyan aduce în prim-plan problema holocaustului suferit de armeni: în 1915 1.8 milioane de armeni au fost deportați de turci și în jur de un milion a murit. Ca și în cazul masacrului de la Nanking, unde Japonia nu recunoaște atrocitățile comise asupra Chinei, Turcia neagă și ea această pată a trecutului.

Personajul-martor-reflector, Raffi și mama sa, Ani reprezintă două puncte de vedere diferite: ea este istoricul pasionat de artă și el este tânărul ce caută să își fixeze rădăcinile. Christopher Plummer joacă rolul vameșului care ascultă ca un inchizitor, dar descoperă latura umană din odiseea căutării lui Raffi, iar Charles Aznavour este regizorul armean ce își justifică viziunea prin filmul realizat. Pare un film în genul Magnolia sau Babel prin acest puzzle de relații care converg spre sudare logică până în final.

Vă așteptăm să experimentați vizual un regizor armean,

Echipa Clubul Cinefililor.