Receptări cinefile ieșene - "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu" (Andrei Ujică)

O sală arhiplină a întâmpinat vineri seară, pe 19 noiembrie 2010, la Cinema Victoria din Iaşi, filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Aproape o mie de spectatori au format cozi la intrarea în cinematograf pentru a viziona unul dintre cele mai aclamate filme româneşti din ultimii ani, în prezenţa cineastului Andrei Ujică. Informația este confirmată: aici, iar pentru noi, Clubul Cinefililor, regizorul Andrei Ujică are numai gânduri bune, după cum se vede în autograf:

*** Daniela Abageru:

Am mers la acest film din curiozitate. Sunt certată cu filmele românești care se învârt în jurul aceluiași subiectiv obsedant al revoluției și comunismului, pentru că arătăm în permanență (cinematografic vorbind!) doar că avem un mare handicap ca națiune de înțelegere, asimilare și depășire a unei perioade istorice. Până și după 20 de ani.

Documentarul lui Andrei Ujică părea să fie oarecum altceva. În primul rând nu era ficțiune, ci înregistrarea reală a istoriei în desfășurarea ei brută, iar simplisima formulă de "colaj de episoade din viața dictatorului" era cam nesincronizată cu premiile luate la festivaluri de profil. Anul acesta am început să vizionez foarte multe documentare (începând cu cele ale lui Werner Herzog) și, sincer, sunt o specie aparte a genului cinematografic, funcționează cu premise distincte și au o funcționalitate aplecată spre realitatea imediată, reduc la minim artificiile de compoziție din filmul artistic și deservesc unor interese sociale, de punere în temă istorică, de educare, dar mai puțin de delectare. Documentarele adună mărturii, dau verdicte, propun analize, sunt studii de caz serios construite și regizorul este un om ce deține un punct de vedere argumentat vis-a-vis de ceea ce prezintă. Nu este neapărat o muncă de creație de la A la Z, ci o muncă de așezare, de organizare, de coerență, de transmitere realistă/dramatică a unui mesaj.

Să revenim la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, un posibil fir subiectiv al perspectivei personajului central asupra propriei vieți concentrat în 3 ore. Nu m-au plictisit deloc, chiar dacă prin jurul meu lumea se mai foia, iar după prima oră unii au și plecat. Vedeam imagini în premieră, de la înmormântarea lui Dej sau de la ascensiunea lui Ceaușescu pe scena politicii mondiale și observam dinamica personajului colectiv, poporul, redus la un zgomotul puternic de fundal al aplauzelor și al zâmbetelor de mulțumire pentru așa-zisa binecuvântare coborâtă asupra lui. Din cele 9000 de ore înregistrate cu viața lui, s-au păstrat cam 1000 și, timp de 2 ani, regizorul cu echipa sa a vizionat, triat, închegat, pus cap la cap într-o coerență logică punctele de miez din evoluția dictatorului. Uneori te uiți și pare neverosimil că un om ca Ceaușescu a putut să își treacă poporul prin chinuri și privațiuni pentru un vis măreț ca transformarea peste noapte a României într-o țară aflată la masa țărilor comuniste de prim rang din lume.

Nu se pot nega niște izbânzi diplomatice pe care le-a avut pe scena politică, nici umorul de la Praga, nici atitudinea față de invadarea Cehoslovaciei, nici construcțiile megalitice pe care le-a gândit și executat (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră) și regizorul nu include aceste aspecte pentru a-l disculpa pentru că totul este văzut prin ochii dictatorului, dar spectatorii au parte de un tablou cât mai cuprinzător. Desigur, discrepanțele între cum arăta viața lui și țara pe care o conducea erau infernale, mai ales pe ultima sută de metri, și gestul lui Constantin Pârvulescu (singurul oponent public din timpul lui Ceaușescu) avea mai mult ca sigur în spate adeziunea tăcută a mii de oameni. Pârvulescu era dezamăgit crunt de cum distorsionase Ceaușescu viziunea comunistă pentru a deservi propriului vis și și-a expus în public profundul dezacord, dar poporul era pe o altă grilă de nemulțumire, pe una asociată supraviețuirii imediate.

Ujică include aspecte care ar putea aduce un supliment de înțelegere: întâlnirea cu Mao din China este aemănătoare unei scene în care învățăcelul ajunge la mentor acasă, vizitele diplomatice la Elisabeta a II-a, venirea lui Reagan la București, toate fac parte din grandiosul plan, în care Ceaușescu este arhitectul și forțează toate barierele pentru a pune teoria în practică, indiferent câtă minciună și sacrificii sunt necesare. Discursurile sale finale sunt evident diferite față de cele inițiale: văzând că poporul a fost leneș și nu s-a putut ridica la nivelul visului său, el insistă și nu cedează și, chiar dacă realizează că nu mai poate ajunge marle țări (foste) comuniste, căci rămăsese cam singur în partea de sud-est a Europei, vrea ca măcar o parte din proiectul său mental să fie real.

Ceaușescu este o viață concentrată în jurul puterii, a coruperii pe care ambiția o realizează sistematic asupra spiritului uman. Îmi venea să râd amar când a primit titlul de Doctor Honoris Causa și a spus că a trebuit să devină și intelectual când a văzut că ideologia comunistă este deschisă spre toate păturile sociale odată instalată, dar să nu uităm niciodată că doar în economie și știință stă puterea. Ora de discuții cu regizorul a fost aproape o lecție de psiho-politică așezată într-un discurs coerent, dens, încât a fost o reală plăcerea să ascult despre demers și munca de culise.

Merită! Este un documentar-mărturie ce nu doar informează, ci arată perspectiva dictatorului și, odată înțeles omul, îi sunt înțelese și faptele, chiar dacă acest lucru nu anulează consecințele peste care, după cum vedem, trecem greu în timp.

*** Bogdan Monoran:

Poate se așteapta spectatorul la ceva compromițător despre fostul dictator, poate la ceva nemaivăzut care să șocheze, dar așteptarea a fost întinsă până la genericul de final și tot ce am văzut a fost o perspectivă decentă din partea unui fictiv "Nicolae Ceausescu", care a stat în camera de editare punând cap la cap momentele lui de glorie și momentele pe care le-a trăit deși țara murea de foame cu bani în buzunar.

Timp de 3 ore. Și nu a fost ceva rău. Am văzut o lume extraterestră în care toți, inclusiv părinții mei, erau extrem de fericiți când îl vedeau pe conducătorul patriei, deși comportamentul acesta, irațional, îmi este în continuare un mister...dar nu chiar! Pricep tot tam-tam-ul pueril, cu jocurile de culori, cu cultul personalității, dar de ce un om în toată firea are nevoie de toată atenția aceea mi se pare culmea. Parcă era un copilaș în fața unui spectacol pus în scenă doar pentru el. Oricum, fiind un documentar istoric, nu putem contesta ceea ce vedem, ceea ce ni se da: imagini din arhive ale televiziunii române sau ale arhivei de film din România, compilate în așa fel încât să prezinte viața dictatorului de cand a murit Dej până la proces.

Execuția nu o arată din motive evidente. E autobiografia lui. Nu cred că poate cineva să-și spună în autobiografie cum a murit și de ce. Se prezinta toate lucrurile importante, dar nu, nu pot spune că înveți ceva nou despre Ceaușescu, mai vezi din lumea pe care a văzut-o el și nu ai văzut-o tu decât în premieră, aici în film, la o calitate excelentă. Vezi și ceva din lumea politică, dar atât cât a simțit și el. Fiindcă a fost ceva superficial și numindu-se autobiografie putem să ne dăm seama că era o persoană de o inteligență sub medie.

De fapt, se vede tot timpul prin felul în care răspunde și vorbește. Nu există un moment în care să zici: da, dom'le, a reușit să lege două cuvinte care spun într-adevăr ceva, căci există doar formă fără fond, doar limbaj de lemn învățat înainte de interviuri sau declarații. O păpușă pusă la rang de președinte al unei țări de către păpușari. E exemplu bun de film istoric și un film, zic eu, important pentru noi.

*** Andrei Mihăilă:

M-am dus la „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” având deplină încredere că o să-mi placă; poate din cauza faptului că mă interesează lucruri care au legătură cu comunismul sau poate m-a vrăjit trailerul (cel cu cântecul românesc cântat atât de bine de o chinezoaică). Sala de la cinema Victoria a creat o atmosferă numai bună pentru film: mă refer deopotrivă la clădirea în sine (construită în perioada comunistă) și la o parte din publicul spectator, care înainte de de începerea filmului începuse să aplaude și să scandeze „Cea-u-șe-scu”. Să retrăiești ședințele în cadrul cărora trebuia să fii prezent, să aplauzi și să lauzi, doar că acum nu mai este nimic obligatoriu, iată o bucurie negativă specifică estului Europei. La fel ca în bancul cu esticul care, după 1991, cere în fiecare dimineață, la cafea, un exemplar din Pravda, deși chelnerul îi răspunde de fiecare dată că Uniunea sovietică s-a destrămat și Pravda nu se mai editează. „Știu” spune omul „dar îmi place să te aud spunând treaba asta”.

„Autobiografia ...” este după cum spune regizorul (într-o declarație dată unei televiziuni centrale) un altfel de film istoric - unul în care personajele se joacă pe ele însele. În cazul lui Nicolae Ceaușescu arhiva de film a permis crearea unei asemenea opere. Se spune că am avut prima revoluție televizată - iată că avem și o biografie filmată - dar cu materialul clientului (ceea ce explică titlul). Este așadar o viziune asupra vieții dictatorului obținută din materiale agreate de către cenzura comunistă. Fără comentariu (scris sau vorbit), fără titluri, fără nicio altă formă de ghidare a spectatorului (tocmai de-aici vine ineditul) filmul are coerență și crează senzație - s-a aplaudat, s-a râs, s-a oftat (uneori nostalgic); să obții un asemenea rezultat doar folosind imaginile de arhivă mi se pare o realizare interesantă.

Pe de altă parte lipsa ghidajului face filmul mai greu de înțeles de către spectatorul care nu cunoaște istoria evenimentelor prezentate. Pentru cei care s-au născut aproape de revoluție, nu prea i-a interesat subiectul (și nici istoria în general) imaginile trebuie să fi părut sterile și foarte

plicticoase. Nu-i de mirare că la începutul proiecției a fost un pic de forfotă până s-au ales cei care veniseră cu alte de așteptări la un film istoric, fie el și mai altfel. O altă consecință a lipsei ghidajului la un asemenea film („cu materialul clientului”) este că spectatorul neavizat ar putea rămâne cu o impresie neașteptată despre personajul principal, cu totul diferită de a celui care știe istoria. Se întreba un jurnalist (de la un săptămânal de moravuri grele - ceea ce schimbă cumva sensul întrebării) dacă nu cumva Ceaușescu va părea un tip „mișto” pentru „tineri și internauți, străini și papagali”. Și îl întreba pe regizor de ce conștiința nu are replică în film, să povestească despre „răni”, despre „cum ne-a mutilat Ceaușescu”. Răspunsul a fost: „Fiindcă are un rol mut.” Care, după părerea mea, se poate deduce din distanța aristocratică luată față de imaginile prezentate. E un element de subtilitate la care contribuie și absența comentariului.

Îi înțeleg pe cei care s-au săturat de filme despre comunismul din România și de multe ori mă număr printre ei. Însă ... avem un handicap (cum spune și Dana) din cauza celor peste 40 de ani de abrutizare și este normal ca (și) cinematografia noastră să fie influiențată profund de acest lucru. După o asemenea boală trebuie să existe o perioadă (lungă și ea) de convalescență, cu tot cu nervii ei. Iar unele dintre filme au un rol vindecător, ajută la aflarea adevărului și la împăcarea cu trecutul - lucruri de care avem nevoie. Având în vedere acest lucru mi se pare că de fapt ... nu sunt destule.

Putem considera filmul lui Andrei Ujică un alt pas (important aș spune eu) spre întregirea imaginii despre comunism, imagine la care s-au tot adaugat elemente în ultimii ani. E cu material „de la ei”, trebuie să vedem și partea aceasta. În plus sper că sunt destui cei 20 de ani trecuți pentru a privi lucrurile cu calm, detașare și sinceritate (acum 12 - 15 ani ar fi fost complicat). Însă după părerea mea încă lipsesc părți importante din întreg, sunt pete oarbe în imagine. Sunt aspecte pe care nu le știm, pe altele le-am uitat, pe altele nu le-am înțeles și lucrul acesta ne afectează - cred că este un motiv pentru care nu reușim să încheiem tranziția din punct de vedere moral, afectiv și al mentalității. După părerea mea mai este loc și mai este nevoie de filme despre comunism.

Receptări cinefile ieșene - "Tatăl" (Majid Majidi)

*** Ștefan Panțiru:

Pedar (1996), ultimul film din cadrul medalionului Majid Majidi, a fost de fapt lansat înaintea celorlalte trei deci dacă e să urmărim evoluția temelor și motivelor lui Majidi, cu acest film ar trebui să începem. Din cele patru filme de până acum, în două subiectul a fost copilăria iar în celelalte două (inclusiv acesta) subiectul este adolescența, așadar nu foarte mare distanță între ele. Trei dintre filme au abordat relația tată-fiu, Baran fiind singura excepție. O altă trăsătură comună este, așa cum am mai observat, prezentarea unor subiecte universal umane, combinat cu un stil cinematografic ușor de receptat.

Apropo de stilul cinematografic, "The Film Sufi" face o observație pertinentă cum că Kiarostami e caracterizat de cadre lungi de la semi-distanță, Payami de cadre lungi de la distanță, iar Makhmalbof de cadre statice și cam ciudate, în timp ce Majidi utilizează cadre naturale, agreabile cromatic, însoțite de o coloană sonoră antrenantă care punctează clar momentele cheie, ceea ce le apropie de cinematografia occidentală de consum - și asta nu în sens negativ ci în sensul că sunt gustate de un public larg.

O altă constantă este viziunea extrem de optimistă asupra naturii umane, nici un personaj nu este propriu-zis negativ, actele reprobabile sunt forțate de împrejurări mai degrabă decât de latura întunecată a conștiinței. Spre exemplu, în Pedar era cumva de așteptat ca tatăl vitreg să fie dacă nu brutal cel puțin insensibil, pentru ca apoi, în timpul călătoriei prin deșert, să fie cuprins de remușcări și în cele din urmă să își schimbe atitudinea. În schimb este aproape neverosimil de indulgent încă de la început - nu el este cel care se schimbă, ci fiul este cel care se maturizează. Asta vine și ca o ușurare pentru noi ca spectatori după violența din filmele lui Yimou și degradarea din filmele lui Scola (deși Che ora è? a fost destul de generos din punctul ăsta de vedere).

E remarcabil că în general, ca un film să fie apreciat el trebuie să fie interesant, iar ca să fie interesant, subiectul trebuie să șocheze un pic, sau prin orice altă metodă să țină spectatorul curios și atent două ore. Și în acest film avem o intrigă și avem o tensiune, o dramă în desfășurare, iar Majidi a dovedit cu Copiii Paradisului că poate să creeze o intrigă aproape din orice. Asta e cu siguranță atributul unui scriitor sau regizor bun, cel puțin dintr-un anumit punct

de vedere. Construirea unei intrigi interesante în proză sau în film este un talent ridicat la rang de artă - există mari povestitori în roman la fel cum există mari povestitori în film. Majidi, cred, s-ar încadra ușor între marii povestitori cu ajutorul filmului, pentru că face povestea să devină interesantă prin acel dialog intim pe care îl face cu spectatorul, prin felul lui de a spune "a fost odată ca niciodată", cuvinte magice care activează, ca sub hipnoză, curiozitatea narativă.

Narațiunea poate să existe pentru ea însăși sau poate să conțină un mesaj. Poate de asemenea să fie o metaforă sau poate să fie doar un pretext. Sau poate să lipsească cu totul. Ca și mesaj filmele lui Majidi sunt atât de simple și ne-echivoce încât e greu de crezut că există un mesaj propriu-zis (spre deosebire de Scola, Widerberg ș.a.). Ca metaforă sau ca pretext, fie cheia e bine ascunsă, fie pur și simplu nu sunt așa ceva. E adevărat că în film sunt utilizate metafore, dar filmul ca întreg nu pare să fie o metaforă pentru altceva. Rămâne așadar ca narațiune pentru narațiune, cu posibile trimiteri sau asocieri, însă nu obligatorii.

Dintre motivele folosite, cel mai ușor de recunoscut este acela al călătoriei inițiatice (mai ales în a doua parte a filmului). Fiind vorba de un proces de maturizare și de cunoaștere, cred că poate fi pus (strict din acest punct de vedere) alături de filme precum Diarios de motocicleta (Walter Salles, 2004), deși sunt foarte diferite din alte puncte de vedere. În fapt multe dintre subiectele care includ adolescenți pot fi puse în această categorie pentru că adolescența este în mod direct legată de maturizare (Daniela are mai multă autoritate să confirme acest lucru în literatură).

Al doilea motiv, la fel de evident dar ceva mai greu de numit este acela al conflictului dintre tată și fiu care în general apare atunci când atitudinea și rolul fiului în familie se schimbă (asta lăsând la o parte toate determinările freudiene). Am văzut un exemplu de utilizare al acestui motiv în formă "standard" în Che ora è?, dar la Majidi, din motive narative, apare tatăl adoptiv iar premisa conflictului este puțin diferită. Cele două motive sunt legate într-un mod interesant, pentru că în general o călătorie inițiatică presupune trecerea unor obstacole sau înfruntarea unor adversari considerați superiori, iar aici provocarea este dată de al doilea motiv, și anume conflictul cu părintele adoptiv.

Un al treilea motiv, folosit în toate cele patru filme este închiderea cu o epifanie, un singur cadru care reprezintă întregul film printr-un singur simbol. În acest caz este bineînțeles vorba de fotografia de familie care trece în mod aproape supranatural de la tată la fiu, provocându-i acestuia din urmă o tresărire echivalentă cu o revelație. În Baran avem urma din noroi, în Culoarea Paradisului aura care-l învăluie pe Mohammad, iar în Copiii Paradisului picioarele în bazinul cu peștișori aurii. Simbolul este întotdeauna foarte evident și foarte cuprinzător, integrat în firul narativ, o altă dovadă de talent regizoral.

Sub aspect cinematografic, filmul nu diferă mult de celelalte din cadrul medalionului Majidi. Se observă chiar unele probleme cu culoarea, mai ales în condiții de iluminarea puternică, dar în rest aceleași tonalități deschise, culori saturate, focus nu foarte clar. Muzica e discretă dar antrenantă și strategic poziționată.

Nota mea e 8/10 pentru că e (din nou) narațiune pură, conflictul e mai interesant dar sub aspect tehnic nu la fel de reușit ca celelalte trei filme. Are de asemena unele scăpări în firul narativ (nu e deloc clar ce caută ei doi în deșert cu motocicleta când știm că exista linie de autobuz) și unele secvențe repetitive (mai ales în partea de început prietenul lui Mehrollah pare să alerge foarte mult fără rost).

Ca o curiozitate, actorul care l-a interpretat pe prietenul lui Mehrollah, Hossein Abedini, a avut rolul principal din Baran, dar e o diferență de cinci ani între cele două filme, drept pentru care nu l-am recunoscut până ce nu am văzut distribuția.

Mulțumim pentru incursiunea în cinematografia iraniană! Următoarea oprire e în Rusia dacă am înțeles bine, așteptăm cu interes.

Miercuri, 24 noiembrie 2010 - 388 - "Tatăl"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 24 NOIEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion MAJID MAJIDI:

"TATĂL"

("Pedar", 1996 - color - 90 minute)

*subtitrare în română

Ultimul film din filmografia lui Majidi este despre ciocnirea a două caractere: unul format și căutând liniștea unui cămin alături de o femeie văduvă cu trei copii și altul aflat în plină formare și furie împotriva schimbărilor în privința cărora nu a fost consultat în prealabil. Lecția se orientează în jurul ascultării și a unei atitudini rezonabile față de ceilalți, chiar dacă uneori încăpățânarea o face mai savuroasă.

Vă așteptăm miercuri în Copou,

Echipa Clubul Cinefililor.

*************************************************************************************

Miercuri, 17 noiembrie 2010, prezența cinefilă a fost destul de deasă în Sala Diotima, fapt ce ne confirmă că cinematografia iraniană a fost o provocare pe placul publicului nostru cinefil ieșean.

(Octavian Stoica, Cătălin Ștefan, Bogdan Monoran, Daniela Abageru

- aproape toată Echipa Clubul Cinefililor, plus Georgiana în spate)

Receptări cinefile ieșene - "Culoarea paradisului" (Majid Majidi)

*** Ștefan Panțiru:

Al treilea film din serie, Rang-e Khoda ("Culoarea Paradisului", 1999) are la bază o variație a temei din Bacheha-Ye aseman ("Copiii paradisului", 1997), anume lumea văzută prin ochii copilăriei, în special în conflict cu problemele adulților. Acțiunea se mută însă din suburbii într-o lume rurală idealizată, plină de libertate, de culoare și de sunet, iar intriga este provocată de integrarea în familie și în societate a unui copil nevăzător.

Citind comentariul lui Alex Leo Șerban se pare că întreaga cinematografie iraniană merge pe anumite motive și elemente stilistice care de la un punct devin monotone. Din fericire n-am apucat să văd suficiente filme iraniene ca să devin insensibil la simplitatea (și duioșia) pe care le transmit, dar e posibil ca de la un punct încolo, ca orice lucru repetat mult, să-și piardă din efect.

Subiectul filmului de astăzi poate fi plasat undeva între Heidis Lehr- und Wanderjahre ("Heidi - fetița munților") de Johanna Spyri și poveștile lui Hans Christian Andersen (în funcție de lecturile din școala primară). Marian Rădulescu scrie în cronica lui că filmul nu adoptă o filosofie simplistă dar nu văd cum acest lucru poate fi susținut cu argumente. Personal, cred că filosofia adoptată, deși optimistă și pozitivă este totuși simplistă, tocmai pentru că experiența copiilor este "deplină și necoruptă", ca să citez din același comentariu. În plus, reacția copiilor este și ea idealizată, devenind un pic artificială, ca în cazul replicii devenita aproape un motto: "Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poți să îl simți. Îl poți vedea prin vârful degetelor. Acum îl caut peste tot pe Dumnezeu, până în ziua în care mâinile mele îl vor atinge şi îi vor spune totul, chiar

toate secretele din inima mea...". Replica asta pare să vină mult mai mult din partea regizorului decât din partea unui copil orb de clasă primară.

Toate astea duc filmul din nou înspre pildă sau povestire moralizatoare, așa cum observam și la Baran. Acceptând că nu psihologia sau filosofia alcătuiesc miza filmului ci valoarea sa de model (poate chiar valoarea moralizatoare), realizarea este foarte reușită. Actorii trăiesc foarte bine emoțiile, mai mult prin ei înșiși decât prin interpretare propriu-zisă. Faptul că actorul care-l interpretează pe Mohammad, Mohsen Ramezani, chiar este orb, adaugă mult la naturalețea (și tandrețea) filmului. Hossein Mahjoub (rol secundar și în Baran), în rolul tatălui, are o provocare ceva mai mare, dar o îndeplinește neașteptat de bine - de altfel a și primit premiu pentru cel mai bun actor pentru acest rol la Festivalul Internațional de Film Cinemanila.

De remarcat că spre deosebire de celelalte filme, aici coloana sonoră capătă o importanță sporită, încercând să sugereze o hartă sonoră a anumitor locații. În pădure se aud sunete mai degrabă sinistre, clipocitul continuu al izvorului, ciocănitoare. În zonele de luminiș avem ciripit (dialoguri) de păsări, adieri de vânt, chicot de copii. La școala de la oraș domină vocea calmă a profesorilor, apoi pașii pe coridoare și agitația tipică din dormitor. Un detaliu care mi-a atras atenția în scena cu puiul de pasăre de la început: faptul că pe moment explorăm lumea împreună cu Mohammad, fără să știm exact ce căutăm sau peste ce vom da. Secvența este editată astfel încât să vedem doar ceea ce el poate simți cu mâinile, în timp ce auzim ce aude și el. Putem auzi ciripit de pasăre, dar nu știm exact de ce și de unde vine. Privim mâinile lui căutând prin frunziș fără să ni se dezvăluie ce ar trebui să găsească. Nu înțelegem de ce aruncă cu pietre după pisică, dar atunci când vedem puiul căzut din cuib și efortul de a-l urca înapoi, acțiunile lui Mohammad capătă sens. Pe lângă introducerea în lumea sunetelor, secvența respectivă ne prezintă și caracterul moral al personajului.

Ca să fac comentariile un pic mai interesante, am să încerc să adaug și preferința mea personală la sfârșitul comentariilor, mai mult ca fapt divers, pentru că chestiunile de gust nu au prea mare valoare atunci când încerci să înțelegi o creație artistică. Așadar, personal, cred că Culoarea Paradisului e alternativă la Copiii Paradisului, adică sunt atât de asemănătoare încât doar unul dintre ele e suficient ca să-ți dea o idee despre celălalt, iar dintre cele două îl prefer pe al doilea pentru că sub aspect tehnic este un pic mai variat iar sub aspect narativ este mai puțin emfatic. Nota mea pe IMDB: 8/10.

Mulțumim pentru film și așteptăm impresii despre filmele de la maraton și despre "Autobiografia..." și "Portretul..."!

*** Bogdan Monoran:

Am regăsit frumusețea filmelor lui Majid Majidi, așa cum mă așteptam: cadre saturate de culoare puse în fața copilului orb. Această frumusețe a cadrelor a fost prezentată pentru că și acest copil orb iubește la fel de mult viața până când înțelege ce vor persoanele din jurul său care credea că îl iubesc. De fapt, noi suntem singurii care observă ce se întâmplă în familia lui.

Filmul e cât se poate de direct, dar ce nu mi-a plăcut e că a fost lacrimogen intenționat, Majid creând în interiorul poveștii situații cât mai lacrimogene: copilul orb și neputincios, neiubit, bătrână care își iubește nepotul până la moarte, tatăl sărac în căutarea unei soții care poate l-ar ajuta și așa mai departe. Tot timpul îți vine să plângi, să scapi o lacrimă, dar mi s-a părut că prea erau "regizate" scenele respective și prea încercau să abuzeze de latura emoțională a spectatorului. Filmul e frumos vizual, are o poveste umană și dulce...care place oricui.

*** Monica Ghilan:

Poate că sunt eu mai puţin sensibilă, însă mie filmul nu mi s-a părut "lacrimogen". Mult mai interesantă şi mai importantă decât ideea condiţiei nefericite a copilului orb, mi s-a părut ideea abandonului părintesc. Eu cred că Majid Majidi a "construit" filmul în jurul acestei idei şi din această perspectivă scena iniţială cu puiul de pasăre căzut din cuib devine foarte importantă: aceeaşi suferinţă, aceeaşi disperare, aceeaşi încercare fizică va trăi şi copilul orb pe care tatăl însuşi îl împinge jos din cuib. Până la momentul căderii în apă a copilului, nu ne este foarte clar până unde merge dorinţa tatălui de a "scăpa" de fiul său şi, chiar dacă intuim cât de departe ar fi asta (scena din pădure când copilul merge spre marginea prăpastiei iar tatăl nu îl opreşte), parcă nu îndrăznim să credem că merge până la a-i dori şi chiar a-i ... "facilita" moartea.

Dramatismul situaţiei, mi se pare mie, vine nu atât din soarta pe care o va avea copilul cât din conflictul din sufletul tatălui. Atunci când părintele se aruncă în apă, nu îşi salvează de fapt fiul, ci se salvează pe el, îşi salvează sufletul, căci fiul, precum puiul de pasăre, pare să fi fost salvat de o intervenţie din exterior de natură divină (nu vedem efectiv cum se face de copilul ajunge la malul mării şi deci nu ştim dacă este salvat de tatăl său).

Dincolo de cheia în care alegem să vedem şi să înţelegem filmul, Majid Majidi ne solicită constant simţurile, şi nu doar pe cel vizual şi pe cel auditiv, ci, aş spune eu, şi pe cel tactil. Felul în care copilul orb atinge în permanenţă florile, frunzele, nisipul, apa ne face aproape să simţim noi înşine senzaţiile pe care le încearcă.

Îmi place, de asemenea, şi ideea înţelegerii lumii înconjurătoare cu ajutorul alfabetului Braille. Faptul că Mohammad foloseşte pentru asta alte mijloace, alt cod, nu înseamnă că nu o înţelege. Ideea este mai explicită în scena de la şcoală, când copilul orb obţine rezultate nu doar egale ci mai bune prin folosirea unui cod de descifrare neînţeles şi necunoscut celorlalţi.

În mod paradoxal, am ieşit de la acest film cu o senzaţie de bine şi de frumos.

CineMaraton COMEDIILE ROMÂNEȘTI DE ALTĂDATĂ - 20/21 noiembrie 2010 (sâmbătă spre duminică) - de la ora 21.00 până la ora 02.00

UNIFEST 2010

Liga Studenţilor de la Geografie şi Geologie alături de Clubul Cinefililor Iaşi, cu sprijinul Casei de Cultură "Mihai Ursachi" vă aşteaptă în noaptea de sâmbătă/duminică, 20 noiembrie 2010 între orele 21.00 şi 02.00 la un scurt maraton cinematografic:

"Comediile româneşti de altădată..."

1. de la ora 21.00:

Directorul nostru (r. Jean Georgescu - 1955 - alb-negru - 71 minute)

2. de la ora 22.30:

Cuibul de viespi (r. Horea Popescu - 1987 - color - 110 minute)

3. de la ora 00.30:

Comedie fantastică (r. Ion Popescu-Gopo - 1975 - color - 83 minute)

Intrarea este liberă!

-pentru toţi pasionaţii de film-

Vineri, 19 noiembrie 2010 - AUTOBIOGRAFIA LUI NICOLAE CEAUȘESCU și PORTRETUL LUPTĂTORULUI LA TINEREȚE

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, în regia lui Andrei Ujică, vine în cinematografele din Iaşi. Vineri, 19 noiembrie, de la ora 19.00, filmul va avea parte de o proiecţie de gală la Cinema Victoria din Iaşi, în prezenţa regizorlui Andrei Ujică. La finalul proiecţiei, cineastul va discuta cu publicul ieşean despre filmul declarat de unii critici români şi străini, fără rezerve, o „capodoperă”.

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” a obţinut sâmbătă o menţiune specială la Festivalul Internaţional de Documentar de la Copenhaga (4 – 14 noiembrie). Recent, a fost distins recent cu premiul pentru cel mai bun documentar est-european la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Jihlava, Cehia, şi cu Marele Premiu al secţiunii documentar la Festivalul Internaţional de Film de la Bergen (BIFF). Filmul a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes şi a mai fost prezentat, în această toamnă, la festivalurile de film de la Toronto, San Sebastian, New York, Vancouver, Londra.

Decupat din peste 1000 de ore de imagini de la Arhiva Naţională de Filme şi Televiziunea Română, filmul acoperă 25 de ani din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, de la instalarea sa la putere, în 1965, până la prăbuşirea din 1989. Lipsit de voice-over sau de comentarii din off, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” este un eseu despre grandoarea şi absurditatea puterii, care demonstrează că imaginile de propagandă conţin în ele însele şi propria contradicţie.

Premiza lui Andrei Ujică este provocatoare: „La urma urmei, dictatorul nu e decât un artist care are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se cheamă Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”.

Începută după Revoluţie cu „Videograme dintr-o revoluţie” (1992), co-regizat cu Harun Farocki, un film reper despre relaţia dintre puterea politică şi mass-media în Europa, la sfârşitul Războiului Rece. Cel de-al doilea film, „Out of the Present” (1995), spune povestea cosmonautului Sergei Krikalev, care a petrecut zece luni la bordul staţiei orbitale Mir, în timp ce, pe pământ, Uniunea Sovietică dispărea. „Out of the Present” a fost comparat cu titluri clasice din istoria filmului, precum „Odiseea Spaţială 2001” sau „Solaris”.

Din echipa filmului mai fac parte, pe lângă regizorul Andrei Ujică, Velvet Moraru - producător, Dana Bunescu (montaj şi sound-design), Titus Muntean (cercetare materiale de arhivă), Vivi Drăgan Vasile (consultant vizual) şi Roberta Răduca (colorist).

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” a fost realizată de Icon Production, în asociere cu Televiziunea Română, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu participarea The Media Partnership, Fundaţia ARTE VIZUALE şi HFG / ZKM Filminstitut. Filmul este distribuit în România de Voodoo Films. Date suplimentare despre film puteţi găsi pe http://www.autobiografia.ro/

Pentru alte detalii, ne puteţi contacta pe info@autobiografia.ro şi la 021 6664827.

*************************************************************************************

Regizorul filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”, Constantin Popescu, a obţinut premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Bratislava. Juriul a apreciat arta regizorului „de a ilustra lupta pentru libertate într-o ţară asuprită”. Filmul se concentrează pe istoria uneia dintre cele mai longevive grupări de partizani anticomunişti din anii 50, cea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu.

Lungmetrajul de debut al lui Constantin Popescu se lansează în cinematografele din România pe 19 noiembrie. „Portretul luptătorului la tinereţe” a fost prezentat în premieră mondială la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Berlin, în secţiunea Forum, şi a obţinut Premiul Publicului şi Premiul pentru imagine la Festivalul B-EST. Filmul îşi va continua traseul festivalier, urmând a fi proiectat la sfârşitul lunii noiembrie în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Torino.

Unul dintre cele mai ambiţioase filme realizate în ultimii ani în România, în termeni de subiect şi de producţie, „Portretul luptătorului la tinereţe” este primul episod dintr-o trilogie care se numeşte „Aproape linişte” şi care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.

Imediat după al doilea război mondial, când puterea a fost preluată de comunişti, în munţii României, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma în mână. Aproape toţi au sfârşit în temniţă ori în faţa plutonului de execuţie. Mai mult de 1000 de grupări de „partizani” anticomunişti au fost înregistrate în dosarele Securităţii, Munţii Făgăraş fiind unul dintre nucleele acestei lupte, între 1947 şi 1960. Una dintre cele mai longevive grupări de a fost cea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup care nu a fost prins până în 1976, lucru unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27 de ani şi a camarazilor săi care au luptat şi au murit pentru o idee sunt subiectul acestui film.

Scenariul semnat de Constantin Popescu este o adaptare după poveştile adevărate relatate în cărţile de memoralistică sau preluate din arhivele Securităţii.

Distribuţia reuneşte actori precum Constantin Diţă (în rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu), Ionuţ Caras, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Potocean, Alin Mihalache, Radu Iacoban, Șerban Gomoi, Paul Ipate, Andrei Mateiu, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Teodor Corban, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Mihai Bica, Nicodim Ungureanu.

Înainte de a-şi regiza filmul de debut, Constantin Popescu a fost asistent de regie/ producţie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie şi regizor secund al lui Francis Ford Coppola la „Tinereţe fără tinereţe”. Primul său scurtmetraj, „Apartamentul“ (2004), a fost distins cu Marele Premiu al Juriului la Veneţia. Au urmat „Canton“, „Drezina“ şi „Apă“, toate selecţionate în festivaluri internaţionale şi premiate. Constantin Popescu este şi unul dintre regizorii filmului-omnibus „Amintiri din Epoca de Aur”. Cel de-al doilea lungmetraj al său, „Principii de viaţă”, a avut premiera în această toamnă la Festivalul de la San Sebastian.

„Portretul luptătorului la tinereţe” este produs de Filmex Film România, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al HBO România. Pelicula este distribuită în România de Voodoo Films.

Pentru alte detalii, ne puteţi contacta pe festivals@voodoofilms.ro şi la 021 6664827.

http://www.portretulluptatorului.ro

Miercuri, 17 noiembrie 2010 - 384 - "Culoarea paradisului"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 17 NOIEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion MAJID MAJIDI:

"CULOAREA PARADISULUI"

("Rang-e Khoda", 1999 - color - 90 minute)

*subtitrare în română

(doi poli feminini care îl protejează pe Mohammad)

Un film simplu despre copilărie, suferință și viață, despre sensurile lor, despre căutarea lui Dumnezeu: povestea lui Mohammad, un băiețel orb și a tatălui său.

"...nimeni nu mă iubește. Nici măcar bunica. Ei fug toţi departe de mine pentru că sunt orb. Profesorul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei nu pot vedea, dar i-am spus: dacă ar fi aşa, El nu ne-ar face orbi, astfel încât să nu îl putem vedea. El a răspuns: “Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poți să îl simți. Îl poţi vedea prin vârful degetelor.” Acum îl caut peste tot pe Dumnezeu, până în ziua în care mâinile mele îl vor atinge şi îi vor spune totul, chiar toate secretele din inima mea..."

Vă așteptăm în Copou la un film despre neputință și credința în umanitate,

Echipa Clubul Cinefililor.

Cronica lui Alex Leo Șerban: aici

Cronica lui Marian Rădulescu: aici

*************************************************************************************

Miercuri. 10 noiembrie 2010. Cu 15 minute înainte de începerea filmului Baran, lumea începe să se adune. Aveau să se strângă (cu tot cu întârziați) vreo 60 de oameni, ceea ce a fost încântător pentru noi, cei care ne ocupăm de Clubul Cinefililor!

(Octavian Stoica - între festivaluri, club și afișe de tot felul)

(prea multă seriozitate dăunează -Bogdan se asigură de sănătatea comică a echipei)

(hipnotizați de ecran - Cătălin Ștefan, Bogdan Monoran și Octavian Stoica)

A consemnat, șefa de serviciu!

Receptări cinefile ieșene - "Baran" (Majid Majidi)

*** Daniela Abageru:

Kierkegaard definește dragostea platonică drept poetică, sărind peste viață, transformând realitatea într-o lume ideală, dar dragostea personajului principal din Baran, Lateef, este atât de reală pentru el și coborâtă în fapte încât iese de sub categoria aceasta.

Ne aflăm în Teheran, unde refugiați afgani muncesc ilegal, fără cărți de identitate, într-un decor de viață precară și ieftină. Memar, șeful șantierului este atât angajatorul care îi exploatează, dar și protectorul care le oferă o șansă să aibă ceva de pus pe masă. Spațiul este vast: marginalitatea este abordată prin șantier, piață, tabăra de refugiați, străzile lăturalnice pe unde se plimbă Lateef, iar în spatele aparentului haos, există o ordine socială de necontestat. Chiar dacă amestecul lingvistic de kurdă, arabă și persană împiedică o comunicare integrală, ierarhia suplinește această lipsă și aduce eficiență.

Interesantă este absenta comunicare verbală dintre Lateef și Baran, înlocuită prin paraverbal, prin gesturi, prin fapte, prin priviri sugestive, prin misterul care o înconjoară pe ea și modificările de suflet care îl fac pe el alt om. Lateef crește prin sentiment și reușește să atingă nivelul empatiei cu o clasă întreagă de defavorizați: inserțiile prin care el are contact cu alte destine afgane demonstrează că iubirea pentru Baran scoate la iveală omul capabil de compasiune, de toleranță, de înțelegere.

Atmosfera devine dublă: profund realistă, dar și magică. Simbolismul leagă obiecte, oameni și, deși totul începe sub auspiciile banalității, ni se desfășoară în fața ochiilor o călătorie spirituală prin dragoste care se încheie cu un sacrificiu extrem pentru Lateef. El migrează treptat prin revelația faptului că Rahmat este de fapt o fată, Baran, de la ancorarea în imediat, profan, mizantropie, la adăstarea într-o zonă sacră, a sentimentului onest. Deghizarea fetei în băiat nu vine dintr-o joacă, ci dintr-o necesitate a supraviețuirii și Lateef înțelege ce este un sacrificiu, cum arată lumea dincolo de egoism.

Scena papucului și a urmei din final este esențială: contrar așteptărilor de tip basm-Cenușăreasa, papucul nu unește cele două destine într-o fericire eternă, ci, doar momentan, ca o îngăduintă binecuvântare scurtă urmată de inevitabila separare. Pentru totdeauna se contractă aici la dimensiunea unor secunde, iar temporalitatea și atemporalitatea se întâlnesc. Urma este ceea ce rămâne, iar Lateef surâde în timp ce ploaia umple cu apă conturul: efemerul amenință tot ce este uman, dar faliile de magic trăite în realitatea imediată sunt lucruri care rămân adânc indiferent de contexte.

Amestecul de elemente banale, mundane cu cele ce țin de sublim este tributar perspectivei narative a lui Lateef: sărăcia spațiului este de multe ori aflată în contrapunct cu intensitatea culorilor, deoarece mentalitatea este (regăsită și în Gabbeh al lui Moshen Makhmalbaf) că viața este culoare. Lateef cunoaște treptat aceste lucruri și regizorul îl folosește ca un artificiu de compoziție pentru a introduce diferite aspecte adiacente poveștii de bază: istorice, politice, sociale, atitudine specifică manierei iraniene de a asocia aspectul poetic al existenței cu cel de realism profund.

Din pasiune pentru cinematografia iraniană, încă un film ce merită văzut: aici

*** Bogdan Monoran:

Majid Majidi îmi lasă o impresie plăcuta din ce în ce mai puternică: de la precedentul său film, Children of Heaven și probabil la următorul filmele lui Majid prezintă o lume oarecum familiară, dar neîntâlnită în cinema-ul american sau chiar european vestic.

Ne este nouă familiar pentru că ne regăsim în sărăcia lor câteodată și întotdeauna în comportamentul lor. De această dată ne aflăm pe un șantier mizerabil unde încă se mai folosesc tehnici vechi și foarte puține unelte noi, un șantier în care se muncește pe vânt și ploaie, pe ninsoare și poate ger. Deși până la adevărata poveste avem numeroase momente comice, filmul e cât se poate de romantic. Până se ajunge la povestea de dragoste în care nici unul din protagoniști nu îi vorbește celuilalt și singura ocazia în care auzim glasul fetei este cântând încet, avem o aventură adevărată până când se ajunge la momentul central.

Povestea de dragoste este una deosebit de frumoasă și sensibilă: dragostea între doi adolescenți, una probabil interzisă datorită naționalității ei. Tatăl ei s-a accidentat pe șantierul unde lucrează ea acum, deghizată în băiat. El își dă seama că e fată când o vede pieptănându-se și cântând cu acel glas firav și angelic. Totul e pe placul spectatorului, iar valoarea cinematografică stă în rest: imaginea este complexă și dificil de descris, lumina naturală capturată prin nori groși luminează toata clădirea ce e în creștere. Totul pare în miniatură și simțim că suntem mici, împreună cu ei. Pe șantier.

În rest, a avut un singur moment de senzație că ar fi prea lung dar a trecut repede și s-a continuat cu povestea. În principal vedem bunătatea băiatului și modalitățile lui de a cuceri o fata cu care nici nu are curajul să vorbească, din moment ce i-a furat slujba și o face mai bine decât el a făcut-o vreodată. Un film pe care îl recomand cu căldură datorită poveștii de dragoste simple însă puternice în care cuvintele nu sunt întotdeauna necesare.

*** Ștefan Panțiru:

Baran (2001), ca și Copiii paradisului (1997) e un film ușor pentru audiență. Nici o dificultate la nivel de structură, la nivel de idee sau la nivel de imagine. Mulțumită în parte acestor lucruri, dar mai ales faptului că reușește filme solide, coerente, ancorate în cultura și morala specifică Iranului, Majid Majidi este un regizor de succes atât în Occident cât și pe plan național, lucru foarte dificil de realizat în contextul politic în care creează.

Pentru artiști în asemenea circumstanțe, tentația e mare să atragă atenția asupra dificultăților prin care trec ei înșiși sau țara în care încă locuiesc sau din care au emigrat. E reacția naturală față de contextul istoric și social, la fel cum la noi accentul pare să cadă adesea pe moștenirea comunistă sau pe vidul politic și dificultățile materiale de dinainte și de după '89. Alte exemple dintre filmele recente de la club ar fi Atom Egoyan cu Ararat (2002), Ettore Scola cu Brutti, sporchi e cattivi ("Urâți, murdari și răi", 1976), Milos Forman cu Hori, ma panenko ("Balul pompierilor", 1967). Toate acestea sunt filme cu adresă socială, adesea cu elemente de satiră sau cu mesaj politic. Deși Majidi creează într-un mediu în care abordarea asta ar fi pe deplin justificată, cele două filme ale lui pe care le-am văzut până acum (și, cred, și următoarele) nu încearcă să provoace compasiune pentru dificultățile materiale pe care le suferă personajele ci, dimpotrivă, stârnesc admirație pentru sinceritatea, intensitatea trăirilor și integritatea lor morală. Filmele lui par să spună pilde, să dea exemple de bună purtare mai degrabă decât să urmărească emoții reale sau veridice. Contextul social pare să nu fie relevant, ca și cum tocmai datorită sărăciei și privațiunilor de tot felul, natura umană autentică se poate exprima, iar aceasta este una fundamental pozitivă.

Interesant de făcut o comparație cu filmul lui Scola Brutti, sporchi e cattivi, care din mai toate punctele de vedere e la polul opus. Pentru diversitate, pentru similaritatea decorurilor, și pur și simplu pentru că îmi place foarte mult, aș face referire și la Satantango (1994) de Béla Tarr. Un detaliu important este că în toate cele trei filme regizorul a scris sau a contribuit la scenariu. Ceea ce au în comun cele trei filme este mediul social mai mult decât pauper pe care îl prezintă. Dar e uimitoare diferența de stil dintre ele, și aș folosi asta și ca un argument pentru ideea mea că povestea din film în general nu contează pentru valoare artistică a filmului.

Putem să facem o aproximare cum că subiectul este în esență același în cele trei filme: viața unei comunități aflate la limita subzistenței. Și totuși sentimentul pe care-l transmit cele trei filme este cu totul diferit. După filmul lui Scola simți un fel de resemnare în comedie, Scola pare să spună că situația fie e grea, fie e comică, depinde cum privești. După filmul lui Tarr simți că ai văzut lumea din altă dimensiune, nu mai contează exact ce anume ai văzut. După filmul lui Majidi simți că ai băut un ceai cald după o zi friguroasă, că morala în sine încă mai există, că mai există modele de viață, că mai există repere.

Din punctul meu de vedere, "cel mai film" din cele trei de mai sus este cel al lui Tarr, pentru că viziunea lui, sau ceea ce a reușit să obțină, este mult mai îndrăzneață și mai proprie cinematografiei ca artă. A reușit să inoveze mai mult decât au reușit celelalte două filme. Prin contrast, mesajul cel mai puternic este transmis de filmul lui Scola, iar sentimentul cel mai puternic este transmis de Majidi. (Presupun că datorită diferențelor de receptare, altcineva, mai ales Octavian sau Bogdan, ar putea să aibă păreri diferite în legătură cu asta - sunt curios să le aflu părerea).

De remarcat că deși intriga în filmele lui Majidi este cumva artificială, ea nu împiedică spectatorul să se implice emoțional, dimpotrivă, înlătură toate acele elemente care în viața reală fac lucrurile complicate, căutând sentimentul în starea lui pură, nealterat de dileme. În locul lumii pustiite de valori a realismului lui Scola avem, dimpotrivă, lumea perfect ordonată și clar demarcată a basmului autentic.

Sub aspect stilistic regăsim câteva din motivele prezente în filmul de săptămâna trecută: inocența personajelor principale, lipsurile materiale precum și detalii ca bazinul cu peștișori aurii, alergarea tensionată. Imaginea este simplă dar bine echilibrată, folosind din plin lumina naturală. Două cadre deosebite mi-au atras atenția. Primul este cel în care Rahmat intră prima oară în clădirea în construcție, durând aproximativ 1 minut și 30 de secunde, în care camera urcă două etaje în urmărirea personajelor care traversează șantierul. Cu toate astea mișcarea camerei este naturală și imaginea precisă, în ciuda prafului, zgomotului și iluminării vizibil diferite a diverselor secțiuni ale clădirii. Acest cadru este poziționat strategic exact atunci când Rahmat/Baran intră în scenă pentru a prezenta spectatorului condițiile de muncă deosebit de grele (polizoare scoțând scântei, praf de ciment, fum, smoală, lipsa balustradelor sau a echipamentelor de protecție pentru muncitori), astfel crescând dramatismul situației. Ca o paranteză, acest cadru, precum și bănuții puși de o parte de Lateef și ascunși prin toate ungherele, trimit cu gândul la O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn a cărui concluzie de final este că, până la urmă, ziua aceea care pentru mai toată lumea ar fi de infern, poate părea cuiva, totuși, o zi chiar... bună.

Al doilea cadru interesant, care durează doar 40 de secunde, dar care are impact emoțional sporit datorită efectului hipnotic al acordurilor orientale este acela în care Lateef o urmărește pe Baran servind ceaiul, imediat după ce îi află secretul. Spre deosebire de primul cadru în care coloana sonoră era alcătuită doar din sunetele specifice șantierului, de data asta privim lumea cu respirația tăiată, prin ochii lui Lateef, iar lumea acum se învârtește în jurul unei singure persoane, întreg contextul devine nesemnificativ iar muzica vine din interiorul lui și este trăită, marcând schimbarea profundă care se petrece în conștiința sa. Pentru a face și mai clară separarea, după această scenă ecranul se întunecă pentru 3 secunde, iar narațiunea ia o altă direcție din acest punct.

Încheiam comentariul la Copiii paradisului cu ideea că filmele lui Majidi sunt ca niște dialoguri blânde cu spectatorii; cred că Baran confirmă acest lucru și întocmai ca cizmarul itinerant din filmul de azi, Majidi are câteva cuvinte de suflet de împărtășit iar aceste cuvinte, prin filmele sale, au ecou în toate colțurile lumii. (Măcar atât avem de câștigat de pe urma globalizări...)

Mulțumim pentru film!

*** Monica Ghilan:

În timpul vizionării filmului, din momentul în care Lateef se îndrăgosteşte mi-a venit în minte Epistola I către Corinteni a Sf.Apostol Pavel (13) şi rând pe rând versetele 4 până la 8 mi-au părut a fi ilustrate pe ecran:

"(4) Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte;

(5) Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul;

(6) Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr;

(7) Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă;

(8) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi."(Ep.I Corinteni, cap.13, v.4-8).

Ce să spun, mi-a plăcut ideea ca un film cu autor musulman, cu context şi tramă musulmană să mă ducă cu gândul la Apostolul Pavel. Pe de altă parte, după terminarea filmului m-am gândit că dacă ar fi să spun cuiva povestea de dragoste a lui Lateef şi (în parte) a lui Baran, fără să precizez contextul, ci doar gesturile tânărului, aş spune de fapt o poveste de dragoste cavalerească medievală. Tânărul îndrăgostit care nu îndrăzneşte să se adreseze iubitei sale, care face obişnuita călătorie anevoioasă pentru a-şi vedea aleasa inimii, care sacrifică bunurile proprii fără să clipească pentru binele ei şi a celor apropiaţi ei, care sare în ajutor fără să aştepte să îi fie cerut şi nu aşteaptă nimic în schimb, nici măcar fericire, ei bine, Lateef, în hainele lui ponosite este un cavaler temerar al iubirii venit parcă din cântecele de gestă medievale.

Acum, suprapunând această imagine peste cadrul de desfăşurare a acţiunii propus de Majid Majidi povestea devine însutit mai frumoasă şi mai grăitoare.