*** Ștefan Panțiru:
O încheiere mai frumoasă pentru anul cinefil 2010 nici că se putea, drept pentru care mulțumim mult atât pentru calitatea filmelor cât și pentru potrivirea de decor! Un film superb care ne introduce în atmosfera de sărbători mai mult decât toate decorațiunile ostentative din magazine și un final spectaculos pentru un scurt, dar memorabil medalion Eldar Riazanov.
Deși subiectul și deznodământul sunt foarte asemănătoare cu cele din O gară pentru doi, ca niște variațiuni muzicale, cele două filme reușesc să fie originale și intense în fiecare moment deși se întind pe mai bine de două ore fiecare. Ca și la primul film, avem o evoluție extrem de firească a personajelor și a relației dintre ele, cu diverse provocări și dileme reale care punctează foarte bine momentele filmului, cum ar fi tiradele lui Zhenya (Andrey Myagkov) sau ultima replică a lui Ippolit (Yuri Yakovlev). Spre deosebire de comediile romantice cu sfârșit previzibil, aici fiecare mică transformare este bine cântărită și se conștientizează fiecare risc și fiecare pierdere asumată. Asta e cea mai mare realizare a celor două filme, faptul că dezvoltă organic relația personajelor, fiecare acțiune nefiind decât reacția normală la acțiunea precedentă. E drept că de această dată au fost adăugate câteva elemente artificiale specifice comediei de situație, dar cele două planuri pot fi ușor separate. Întreaga confuzie a apartamentelor, la fel cu diversele întreruperi ale soneriei sau telefonului, ba chiar și o întreagă trupă de petrecăreți care greșește apartamentul (ajungând tot la Nadya!) pot fi puse într-o categorie aparte, conștient adăugate pentru a plasa povestea într-un context abstract, într-un context de poveste, întocmai cum Grijă la mașină avertiza că întâmplarea se putea desfășura oriunde dar că poate nici nu a avut loc.
Iar dacă avem un plan psihologic, reflexiv, plauzibil, al relației dintre două persoane și un plan auxiliar, artificial, ludic, care construiește intriga, avem iarăși, ca și la celelalte două filme de la Riazanov, un plan satiric, simbolic, un mesaj social clar exprimat atât prin filmul animat introductiv cât și prin elementul de bază al intrigii - asemănarea între cele două orașe și între cele două apartamente. Filmul a fost lansat pe 31 decembrie adică în ajun de Anul Nou (când altcândva?), în 1975, în mijlocul perioadei de stagnare sub conducerea lui Brejnev, care pe lângă birocrație, cursa înarmărilor și acțiuni militare în Cehia (1968) și Afganistan (1978) a fost caracterizată și de uniformizarea arhitecturii și a urbanisticii cu efecte pe care toate țările aflate sub influența URSS le resimt din plin și astăzi.
Fiindcă filmul a fost foarte apreciat și difuzat în URSS, mă întreb oare care a fost atitudinea oficialilor față de critica deschisă la adresa lipsei de bun gust și birocratizării (e delicioasă scena animată cu ștampilele și semnăturile). În orice caz, e reconfortant gândul că această satiră e o acuză pe care multă lume de acum ar vrea să o strige în față celor ce au luat acele decizii care au să ne bântuie încă cine știe câte decenii. Blocul și viața de la bloc au devenit un stereotip pentru multe generații din multe țări și sunt responsabile de la un punct de o alterare a modului de a gândi, așa cum în "1984" al lui Orwell orice schimbare sau eveniment avea scopul de a limita și controla în cele din urmă libertatea gândului. Întocmai cum cineva care nu cunoaște cuvântul "revoltă" nu știe să se revolte, cineva care nu a văzut dincolo de cenușiul blocurilor nu știe să caute libertatea. Faptul că acest film spunea aceste lucruri atunci, în mod răspicat și cu un auditoriu de zeci de milioane, ușurează ca o înjurătură adresată cui trebuie, chiar dacă nu schimbă cu nimic situația. De fapt o schimbă un pic, pentru că prin asta lumea mai câștigă un dram de autorespect.
Însă ceea ce face filmul irezistibil, în afară de mesaj, comedie și romanță, este jocul actorilor și regia care le orchestrează admirabil pe toate acestea. De necrezut aproape că vocea actriței principale a fost de fapt dublată pentru că Barbara Brylska era de origine poloneză și nu vorbea suficient de bine rusește (actrița care a dublat a apărut și în film în rolul uneia din prietenele Nadyei). Interpretarea a fost însă foarte bună, iar personajele memorabile. Se observă niște mici probleme la editare, unele schimbări de perspectivă surprind actorii în ipostaze vizibil diferite, iar faptul că melodiile au fost interpretate de interpreți profesioniști și înregistrate separat este mai mult decât evident. Însă trecând peste aceste limitări, faptul că acele melodii au fost adăugate în diverse momente din film au exact efectul pe care îl remarca Nadya: completează tăcerile prelungite și, mai mult decât atât, adaugă lirism unei povești și așa romantice, cu versuri de Boris Pasternak, Maria Tsvetayeva și Bella Akhmadulina. La fel de mult ca melodiile în sine e de apreciat cum acestea reușeau să transmită sentimentul sau starea personajului într-un moment când cuvintele singure nu păreau să mai fie la îndemână.
Iar ca bonus, dacă data trecută l-am văzut pe Nikita Mikhalkov într-o apariție surpriză, aici îl putem vedea pe Riazanov însuși în rolul vecinului de avion al lui Zhenya care încearcă să citească un ziar - o apariție la fel de discretă ca ale lui Alfred Hithcock în propriile sale filme și la fel de amuzantă ca a lui David Lynch în Twin Peaks.
Mulțumiri organizatorilor pentru acest cadou de sărbători și pentru efortul susținut de peste an care face posibil acest club și drumețiile noastre în lumea de dincolo de ecran.
Și mulțumiri membrilor clubului care prin prezența lor atestă că arta cinematografului este încă apreciată.
Sărbători frumoase!
