luni, 25 aprilie 2011

13 aprilie 2011 - 6 ani de filme bune la Clubul Cinefililor Iași

Când au trecut 6 ani? Când am dat 410 filme? Când am ajuns să ne îndreptăm spre al 67-lea regizor? Pare total ireal, dar este perfect adevărat! Și nu o spun doar dintr-o mulțumire personală, ci și dintr-o constatare a faptului că se poate, cu mult efort, cu multă încăpățânare, cu surzenie la critici și idei negative, cu pasiune și încredere că e bine și necesar ceea ce facem noi, cei de la Clubul Cinefililor. Nu dețin nicio formulă pe care să o fi aplicat pentru ca acest club să ajungă aici, în al 6-lea an de existență. Nu știu dacă am învățat atât de multe încât să cred că a crescut exact cât putea să o facă și că nu se putea mai mult și mai dens. Sunt bucuroasă că suntem aici, că mergem înainte, că nu mai sunt de mult timp singură în tot acest proiect cinefil, că ne zâmbesc parteneriatele culturale și că toate aceste lucruri bune mă fac să le râd în față celor strâmbe și anormale ce se mai apropie razant de existența Clubului Cinefililor.


Am început aniversarea noastră cu un moment trist: criticul de film Alex. Leo-Șerban nu mai era printre noi și am considerat necesar să îi dedicăm un moment, mai ales că știa de existența noastră și ne susținea rezistența în zona cinefilă de un anumit calibru. În cartea sa, Dietetica lui Robinson spune despre cinefilie că:

"...o s-o iau „familial”: cred că cinefilia îmi vine de la o bunică maternă, o mare consumatoare de filme hollywoodiene din anii ’20-‘30’-40’ şi ’50. Mergeam împreună la cinema; de câte ori murea cineva pe ecran, mă trăgea de mânecă şi îmi spunea: „Nu mor de-adevăratelea – doar se prefac!” Sigur că-mi „omora” bucuria, dar în acelaşi timp – în acest fel – am pătruns esenţa Cinemaului: simulare și manipulare…În familia noastră, eram arondaţi pe genuri: bunică-mea – amatoare de musicaluri şi comedii, maică-mea – de thrillere, eu – de de toate. Şi recunosc cu mândrie că am rămas un „generalist”: nu fac distincţii/valorizări în funcţie de genuri. De aici, şi iritarea care mă încearcă atunci când „snobimea” strâmbă din nas la o bună comedie/ film cu gangsteri/ extratereştri, pentru că i se pare de bonton să se extazieze numai la Tarkovski sau Kieslowski! Ce trebuie ştiut este că nu există autori „egali” de la un capăt la altul al filmografiei lor, producători de capodopere pe bandă rulantă, ci doar: 1. filme bune şi 2. filme proaste: marii autori nu fac (doar) 1, după cum nici simplii „meseriaşi” nu fac întotdeauna (doar) 2; este singura axiomă valabilă în Cinema."


După ce am vizionat un slide cu activitatea noastră cinefilă (și nu numai!) din ultimul an, am vorbit despre cartea lui Alex. Leo-Șerban, De ce vedem filme, și despre ce vrem noi de la Clubul Cinefililor, cui folosește existența lui și de ce continuăm să dansăm pe ritmuri cinefile consacrate. Am fost cam serioasă, recunosc, dar fratele meu, Ștefan, a avut grijă să mă readucă la modul meu mai hlizit de a fi.
M-a luat și emoția pe nepregătite: ajunsă acolo, în față, unde mă simt bine să îi văd pe cinefili așteptând să înceapă filmul, am avut un deja-vu de la aniversarea de 5 ani și am realizat că anul ce a trecut a arătat cel mai bine din toți cei 5 de când coordonez activitatea Clubului Cinefililor. Primul an, când am fost doar spectatoare, a avut mireasma lui incomparabilă, dar acesta de pe urmă a fost plin de filme și de uman: s-a închegat un grup de tineri deschiși și puși pe fapte cu care îmi este tare drag să fiu și să planific, să ascult, să propun planuri/vise ce pot deveni reale. Curată dinamică!





Sebastian Albu ne-a promis de la maratonul de filme suedeze că va veni împreună cu chitara să ne încânte muzical în timp ce ne bucuram de aniversarea noastră în mod discret. Așa că am avut parte de Intro (Frânturi de gânduri), De fiecare dată când mă uit la ceas e fix, Trist cântec de dragoste cu dedicații speciale de la un veteran al Clubului, "un dinozaur" din primul an de existență al Clubului. Așa da!


Surpriza prin care am marcat aniversarea noastră a fost insigna de 6 ani de filme bune, pe care ștrumfele Ramona și Georgiana le-au împărțit printre cinefili în timp ce susurau din spate versurile și ritmurile lui Sebastian. Anamaria Ciucanu va primi mulțumirile mele pentru design-ul insignei și George Grosu pentru că s-a agitat să le facă în sine. Și uite așa lucrurile funcționează mult mai bine atunci când suntem mai mulți implicați!





Partea a doua de aniversare s-a întâmplat la Red Grove, la etajul cu canapele, unde ne-am putut desfășura gălăgios, am discutat filme (chiar mult!), am migrat de la planificarea Apusenilor (aripa ștrumfească) la decodificarea jocurilor de cărți (aripa ludică) până târziu în noapte. Deși era dificil să ne auzim toți și s-au fragmentat discuțiile, atmosfera a fost tare frumoasă și te umplea de energie, văzând oameni cărora le zburdă gândirea și imaginația, mișcând și lăsându-se mișcați.





Am ciocnit de 6 ani și ne-am dorit la mai mult și la mai divers pentru cel de-al 7-lea. Când oamenii se adună, chiar dacă nu pot depune toți același efort, faptul că există interes pentru o pasiune ca filmul este un câștig pe care noi, cinefilii, vrem să îl cultivăm și să îl încurajăm. Într-o lume ca a noastră, unde derizoriul și materialismul, pragmatismul, sunt la loc de cinste, vrem să ne demonstrăm nouă înșine că putem alege cum să arătăm și cum să fim, cu riscul de a fi marginali și neînțeleși. Ceea ce suntem noi este o insulă! Nu aș vrea să mai cred că e doar de rezistență, ci e de normalitate a prezenței unei pasiuni, așa cum ar fi superb dacă ar avea cât mai mulți din jurul nostru.
Scriam la 5 ani de Club de Echipa Clubul Cinefililor. Am să fac asta și la 6 ani și nu voi ține cont doar de munca pe care o depun în sine membrii ei (da, Octavian?), ci de prezență și de interes, care mi se par grăitoare ca prim pas spre a face ceva ulterior: Daniela Abageru (coordonator), Octavian Stoica, Ștefan Panțiru, Bogdan Monoran, Cătălin Ștefan, Adrian Pipirigeanu, Andrei Mihăilă, George Grosu, Alina Stângu, Ioana Murariu, Ciprian Mihalache, Raluca Grigoriu, Anamaria Ciucanu, Alexandru Chiuariu, Claudia Cojocaru și ștrumfele Ramona Donisă, Georgiana Zaharia. Plus, din umbră, fratele meu, Ștefan Abageru.





"Ce rămâne, mielule?/ Acest cântec, domnule."

"Visez la o dietă artistică – ceea ce am numit „l’esthétique du peu” – care să reaşeze Lumea aceea pierdută, ca o esenţă tare, în flacoane miniaturale: nu romane, ci povestiri; nu poeme, ci haikuuri; nu eseuri săţioase, ci un şir de aforisme. " (Alex. Leo-Șerban)


A povestit din perspectiva ei,
Daniela Abageru.

*** Insignele cinefile de 6 ani au fost realizate prin efortul financiar al mai multor cinefili: Daniela Abageru, Sebastian Albu, Anamaria Ciucanu, Claudia Cojocaru, Crăița Florescu, George Grosu, Ciprian Mihalache, Andrei Mihăilă, Bogdan Monoran, Ioana Murariu, Adrian Pipirigeanu, Alina Stângu, Cătălin Ștefan.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Miercuri, 27 aprilie 2011 - 410 - "Cercul Roșu"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 27 APRILIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN-PIERRE MELVILLE:

"CERCUL ROȘU"
("Le Cercle Rouge", 1970 - color - 140 minute)
*subtitrare în română

(Alain Delon) 

(Alain Delon  și Gian Maria Volonte)

"Le Cercle Rouge este o poveste tipică pentru cinematografia lui Melville. Personajele sale sunt gangsteri și polițiști, care, în timp ce se luptă în războaiele eterne, unii împotriva altora, împart același comportament și cod de onoare, cu propriile reguli, reguli în afara regulamentelor, reguli care nu necesită multe cuvinte pentru a fi explicate și respectate. De asemenea, personajele sale împart același cod al ținutei, purtand doar trench-iuri împrumutate din recuzita lui Humphrey Bogart.

Le Cercle Rouge aduce pe ecran una din minunatele echipe de actori, care a putut fi adunată într-un film francez, la acel moment. Alain Delon este în elementul lui natural în rolul gangster-ului Corey, care tocmai a fost eliberat din închisoare și târat într-un jaf sofisticat de bijuterii. Delon formeaza pereche cu Gian Maria Volonte, care este în acest film Vogel, gangsterul activ, pe care Corey îl va recunoaște ca fiind companionul pentru care destinul a hotărât să se întalnească în Cercul Roșu (un concept budist, inventat tot de Melville pentru oamenii pentru care soarta a decis să-i pună pe același drum).

Se spune că Volonte nu a reușit să se integreze cu adevărat în libertatea pe care Melville obișnuia să o dea actorilor, dar nu cred că acest lucru este real. Pe ecran nu se observă deloc și actorul italian s-a potrivit perfect în dinamica și relațiile din film. Yves Montand completeaza acest trio, aflat pe drumul greșit al legii, cu un rol mic, atât ca dialog cât și ca durată, dar extrem de exact și cu o interpretare de neuitat.

În rolul polițistului, Melville a făcut cea mai îndrăzneață alegere, distribuind în acest rol complet dramatic, unul dintre cei mai mari comici pe care Franța i-a avut vreodată – Bourvil. Acest rol a fost și mai memorabil, având în vedere că a fost ultimul din carierea lui.

Le Cercle Rouge este o poveste bine spusă, care supraviețuiește de mai bine de patru decenii de când a fost produsă, ca urmare a artei consistente a regizorului și a jocului remarcabil al actorilor, integrați bine în film, jucându-și personajele și nu pe ei înșiși.

Într-o perioadă când genurile cinematografice americane, cum ar fi western-urile sau filmele cu gangsteri, își făceau loc în cinematografele europene, Melville și filmul său sunt exemple aproape tipice ale momentului. Câțiva ani mai târziu, arta cinematografică europeană refăcea acest drum, reîmprospătând temele și genurile de la Hollywood. Dialogul dintre cele doua școli cinematografice continuă, spre încântarea fanilor de film de peste tot." (Dan Romascanu)

Vă așteptăm la ultimul film din cadrul medalionului dedicat regizorului, Jean-Pierre Melville,
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 19 aprilie 2011

Miercuri, 20 aprilie 2011 - 409 - "Samuraiul"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 20 APRILIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN-PIERRE MELVILLE:

"SAMURAIUL"
("Le Samourai", 1967 - color - 105 minute)
*subtitrare în română


(Alain Delon) 

*** Ștefan Panțiru:

Le Samouraï (1967) este o capodoperă de minimalism noir, îmbinând simbolurile recurente în filmele lui Melville (pălăria, impermeabilul, armele) cu prestația hipnotică a lui Alain Delon într-un rol care transmite mai mult prin lipsa emoțiilor decât prin manifestarea lor. 

De ce este considerat un film minimalist? În primul rând pentru că din punct de vedere narativ nu prezintă foarte multe întâmplări. În cuvintele lui Roger Ebert, "the movie teaches us how action is the enemy of suspense--how action releases tension, instead of building it."[1], cu alte cuvinte suspansul este creat tocmai prin faptul că personajul se pregătește pentru fiecare confruntare și nu doar fiindcă ia parte la ea. În al doilea rând fiindcă are foarte puțin dialog și o mare parte din timp personajul principal este singur pe ecran. În al treilea rând fiindcă filmul, deși color, este dominat de tonuri cenușii și de spații închise. 

[fig1. Tonuri de culoare mai închise în Le Samouraï decât în alte filme din același gen: 
Leon (1994) sau The Godfather (1972).]

Spre deosebire de filmele de acțiune recente, aici atmosfera este construită mai ales de cadrele statice, cum ar fi cadrul de deschidere, peste care se derulează genericul și citatul din Bushido (care este de fapt scris de Melville). Timp de peste două minute cât durează genericul vedem o cameră înaltă, gri, mobilată simplu și pe cineva fumând într-o parte, ceea ce introduce perfect atmosfera întunecată și ritmul lent al filmului.

În plus, la sfârșitul acestui plan-secvență Melville încearcă un efect optic asemănător cu cel folosit de Hitchcock în Vertigo (1958). "Au lieu de faire un mouvement assez classique de travelling en arrière compensé par un zoom en avant, fondu, collé, j’ai fait ce même mouvement avec des arrêts. En arrêtant mon travelling arrière pendant que je continuais mon zoom, en reprenant mon travelling, etc., j’ai créé un sentiment de dilatation élastique et non pas de dilatation classique, pour mieux exprimer ce sentiment de désordre. Tout bouge, et en même temps tout reste à sa place…"[2]. Cu excepția acestui efect, imaginea rămâne practic neschimbată; și în general secvențele filmului sunt foarte lente. Chiar și în cele mai intense momente, cum ar fi secvența urmăririi în metrou, vedem cel mult cum Jeff aleargă.  

[fig2. Un efect optic de zoom combinat cu travelling înapoi 
creează un sentiment de dezechilibru.]

Filmul este atât de concentrat pe stil încât detaliile narative sunt lăsate pe planul al doilea. Biografia personajului precum și contextul diegetic sunt cel puțin improbabile. Jeff este prezentat ca un "lup singuratic", un ucigaș plătit care nu lasă urme, dar în același timp toată lumea îl vede părăsind și apoi întorcându-se la locul crimei. La fel de neobișnuit pentru un astfel de personaj este să-și implice amanta pentru a-l dezvinovăți, ceea ce înseamnă că are nevoie de o nouă amantă la fiecare lovitură (lucru nu chiar imposibil pentru cineva interpretat de Alain Delon). Într-un cuvânt, Jeff e la fel de discret ca ucigaș plătit precum e James Bond ca agent secret. Personal, mi se pare că din punctul ăsta de vedere Leon (1994) este mai natural, deși are partea lui bună de licență artistică. 

David Thomson în prezentarea sa pentru colecția Criterion, observa: "aflat la marginea absurdității, sau a unei afirmate aroganțe masculine, filmul lui Melville flirtează cu un fel de extremism macho și alunecă în vis și poezie în timp ce noi devenim tot mai alarmați"[3] (tr. n.). Asta dovedește din nou că forma domină conținutul. Nu avem un film veridic din punct de vedere narativ (până și îmbrăcămintea este anacronică, nimeni nu mai purta pălării în 1967), ci avem un film fără context, fără localizare istorică. Jeff nu pare să mănânce vreodată sau să-și schimbe hainele, tot ce vedem sunt sticlele de apă și pachetele de țigări perfect aliniate pe dulap. Ca și la Bob le flambeur (1956), admirăm cu o plăcere vinovată imaginea artificială a eleganței absolute, sporită de aura de mister și pericol asociată cu gangsteri și asasini. Nu este un cinema educativ sau purificator, dar este un cinema poetic și cu stil, inspirat de cultura de consum.

1. Ebert, Roger - 8 iunie 1997, "Le Samourai (1967)". Chicago Sun-Times. http://rogerebert.suntimes.com/apps/pbcs.dll/article?AID=/19970608/REVIEWS08/401010337/1023 (WEB)
2. Citat preluat din DvdClassik Review, Franck Suzanne, 2005, http://www.dvdclassik.com/Critiques/samourai-melville-dvd.htm (WEB)
3. Thomson, David - "Le Samouraï: Death in White Gloves", 2010, http://www.criterion.com/current/posts/391-le-samourai-death-in-white-gloves (WEB)

Vă așteaptă în Copou la întâlnirea cu Alain Delon, 
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 12 aprilie 2011

Activitate CLUBUL CINEFILILOR IAȘI: 6 ani de filme bune

"„Intram în al cincisprezecelea an al vieţii mele, pierzând darul miraculos de a vedea lucrurile aşa cum nu sunt”. Această frază din „Le visionnaire” de Julien Green m-a urmărit multă vreme. Ca şi Manuel, eroul său, trăiam într-o realitate paralelă şi secretă pe care mă străduiam să o prelungesc cât mai mult, conştient şi convins că la nuit est plus belle que le jour, et à la lumière du plus spirituel des astres, la vie la plus banale devient une aventure... Mai puţin precoce decât Manuel – sau poate mai leneş, mai îndărătnic -, la douăzeci de ani, eram încă dependent de dragul trăirii cu capul în nori, cu reveria drept pavăză şi tenebroase închipuiri în chip de blazon."

Acest fragment este extras din Dietetica lui Robinson, scrisă de regretatul Alex. Leo-Șerban, cel care ne-a transmis și nouă un mesaj cinefil de apreciere acum 2 ani de zile. Am vrut să marcăm înainte de toate această veste tristă pentru cinefilii români. Nu credem că există semn de apreciere mai mare pentru un om decât că alții continuă să crească lucruri în care el și-a investit viața. Nu doliul sau înnegurarea celebrează o viață, ci lumina împrumutată pentru iluminările celorlalți!


Anul acesta ne sărbătorim din nou: facem 6 ani! Practic la anul ne vom înscrie în clasa întâi, deși noi am cam acoperit până acuma alfabetul și sigur vom fi trecuți la sarcini complexe. A fost un an plin, un an ce a continuat o tradiție și a adus ritmuri în plus, căci suntem mai mulți implicați, ne-am extins entuziasmul și seamănă (pentru unii dintre noi) cu o casă cinefilă tare primitoare.

Ce am făcut în acești 6 ani? Am văzut filme, întâi de toate!

2005: Andrei TARKOVSKI, Akira KUROSAWA, Ingmar BERGMAN, Luis BUNUEL, Federico FELLINI, Francois TRUFFAUT, Werner HERZOG, Charlie CHAPLIN.

2006: John FORD, Jiri MENZEL, Michelangelo ANTONIONI, Krzystof KIESLOWSKI, Serghei EISENSTEIN, Mircea DANELIUC, Carl Theordor DREYER, Wong Kar WAI, Theodoros ANGELOPOULOS, Stanley KUBRICK, Jean-Luc GODARD, Emir KUSTURICA.

2007: Fritz LANG, Masaki KOBAYASHI, Vittorio de SICA, Andrzej WAJDA, Aleksandr SOKUROV, Lucian PINTILIE (iunie), George CUKOR (decembrie).

2008: Bernardo BERTOLUCCI, Lars von TRIER, Robert BRESSON, Kenji MIZOGUCHI, Nikita MIKHALKOV, Dan PIȚA, Carlos SAURA, Karel KACHYNA, Alfred HITCHCOCK, Luchino VISCONTI, Billy WILDER.

2009: Istvan SZABO, Rainer Werner FASSBINDER, Agnes VARDA, Roman POLANSKI, Andrei KONCHALOVSKI, Mircea VEROIU, Richard ATTENBOROUGH, Kim Ki-DUK, Raoul WALSH, Roberto ROSSELLINI, Abbas KIAROSTAMI, Buster KEATON.

2010: Milos FORMAN, Walter SALLES, Jean RENOIR, Stanley KRAMER, Bo WIDERBERG, Fatih AKIN, Zhang YIMOU, Atom EGOYAN, Ettore SCOLA, Orson WELLES, Majid MAJIDI, Eldar RIAZANOV.

2011: Yasujiro OZU, Klaus HARO, Frank CAPRA, Jean-Pierre MELVILLE...

Suntem la 66 de regizori și 408 de filme.


Sunteți așteptați miercuri, 13 aprilie 2011, să ne sărbătorim între noi și să ne continuăm tradiția pentru anul cinefil ce se va lega pentru noi în aceeași zi.

Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 11 aprilie 2011

Criticile cinefile (Ștefan Panțiru) și indexul activității Clubului Cinefililor (Octavian Stoica)

*** Ștefan Panțiru este consecventul critic cinefil de la Receptări cinefile ieșene. Scrie de departe, din UK, despre filmele pe care le vede odată cu noi și face acest lucru de ceva vreme, revenindu-i practic un întreg departament cinefil. Nu refuză niciodată vreun schimb de păreri și are scaune în jur pentru alți doritori critici cinefili. Apropiindu-se ziua Clubului, Ștefan ne lasă să aruncăm o ocheadă în zona lui de lucru:

"Și fiindcă tot ați publicat multe poze de pe la munte și pe unde ați mai fost m-am gândit să vă trimit două poze de la filiala din UK - secția de critică.

Filmul îl văd odată cu voi, miercuri seara, dar cu două ore diferență (diferența de fus orar) și cu o săptămână în avans, după cum știți. Nu am proiector, folosesc un televizor de aici de la birou.

Pe urmă până în weekend urmează faza de documentare (de obicei acasă) în care încerc să aflu cam tot ce pot despre regizor și despre film din cărți, de pe internet, din reviste, DVD-uri șamd. Și încerc să găsesc sau să formulez o idee dominantă în legătură cu filmul care să mă convingă în primul rând pe mine.


Apoi, în faza a treia, de obicei duminica, revin la birou și scriu efectiv comentariul cu filmul alături. Uneori revăd filmul în întregime, alteori doar secvențe care mi s-au părut reprezentative. Tot în faza asta extrag și imaginile atunci când mi se par necesare.


Și fiindcă nu acopăr jumătate din comentariu povestind subiectul filmului (așa cum nu-mi place că fac multe comentarii) chiar pentru o singură pagină tot îmi dedic câteva ore bune până conturez ideea și până formulez textul (mai ales că nu am un talent extraordinar în ceea ce privește exprimarea și sunt într-o bătălie continuă cu limbajul).

Cam aceasta-i activitatea mea cinefilă de aici de pe insulă.
Mersi mult pentru filme și distracție plăcută miercuri la clătita festivă de după!"


**********************************************************************************

*** Octavian Stoica este partea masculină de cronicar a Clubului Cinefililor Iași (Daniela este cea feminină) și și-a luat o corvoadă serioasă pe spate: întocmirea unui index al activității cinefile (disponibil aici) de la început (2005) până acum (2011). Multă bătaie de cap, multe pătrățele de umplut cu informații, multe date de ordonat și făcute accesibile, dar Octavian a reușit să realizeze totul cu spiritul de treabă bine făcută. În consecință, datorită lui, puteți trece în revistă filmele și regizorii abordați la club, puteți consulta statisticile care se referă la țările de origine ale regizorilor din medalioanele lunare sau puteți chiar să vă inspirați în demersul propriu cinefil.



"Treaba-i bună, merge strună!", cum spune un cinefil mezin.

A consemnat cu mult drag și apreciere,
Daniela Abageru.

duminică, 10 aprilie 2011

Miercuri, 13 aprilie 2011 - 408 - "Denunțătorul"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 13 APRILIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN-PIERRE MELVILLE:

"DENUNȚĂTORUL"
("Le doulos", 1962 - alb/negru - 108 minute)
*subtitrare în română

(Jean-Paul Belmondo)

(Jean-Paul Belmono cu Jean Desailly)

*** Înainte de începerea filmului ne vom sărbători cei 6 ani de Clubul Cinefililor.

*** Ștefan Panțiru:

Filmele cu gangsteri ale lui Melville sunt o combinație unică între motivele și temele filmelor noir americane și stilul cinema-ului francez precursor al Noului Val. Săptămâna trecută, în Bob le flambeur (1956) aproape am văzut un jaf armat în stilul Ocean's Eleven (Steven Soderbergh, 2001), dar de fapt am rămas doar cu imaginea unui gangster de modă veche aducând mai mult a James Bond. În filmul de săptămâna asta, Le Doulos (1962) aproape că vedem un thriller despre un informator în stilul The Departed (Martin Scorsese, 2006), dar rămânem mai degrabă cu o metaforă pesimistă ce tratează ambiguitatea identității și moralității.

Prima ambiguitate vine încă din titlu, care așa cum explică introducerea, se referă atât la un tip de pălărie, simbol emblematic pentru personajele lui Melville, cât și la un informator de poliție, ceea ce prefigurează cele două planuri explorate concomitent: narativ și vizual (ca și în Bob le flambeur, de altfel). Cele două personaje interpretate de Jean-Paul Belmondo și Serge Reggiani au două evoluții independente dar simetrice fără ca vreunul sa fie în mod cert personaj principal, cu atât mai mult cu cât ambele sunt prezentate în postura de antierou. Pe de altă parte, firul epic are două interpretări posibile dacă alegem sau nu să acceptăm explicația lui Silien de la sfârșit. Cele două personaje, ca și cele două posibile interpretări ale narațiunii sunt abil suprapuse și contrapuse prin diverse subtilități vizuale.

De la genericul introductiv care îl anunță pe Belmondo dar îl arată pe Reggiani până la confuzia dramatică din deznodământ, Silien și Maurice sunt prezentați ca variații ale aceleiași persoane, ale aceleiași identități. Asemănările dintre ei sunt mai numeroase decât diferențele, iar dificultatea lui Maurice de a accepta că Silien este informatorul este aceeași cu a accepta că l-a trădat pe Gilbert, care la începutul filmului îl tratează cu o grijă aproape familială. Silien, de cealaltă parte, este prieten atât cu Maurice cât și cu inspectorul Salignari și are de ales între a ajuta pe unul sau pe celălalt. Deși la bază o poveste labirintică tipică thrillerelor, toată această narațiune complicată pare a spune că atât motivațiile cât și acțiunile lor se amestecă într-atât încât distincția devine irelevantă. Motivul oglinzii și vestimentația asemănătoare întăresc această identificare sub aspect vizual.

[fig1. Două versiuni ale aceluiași portret. În stânga Maurice, în dreapta Silien.]

De remarcat că atât în filmul de astăzi cât și în Bob predomină personajele masculine, iar cele feminine, atunci când apar, sunt lipsite de personalitate și nu împărtășesc codul de valori al bărbaților. Ba mai mult, în Le Doulos femeile sunt tratate adesea cu brutalitate de către bărbații din jurul lor și în cele din urmă învinuite de trădare. Acest lucru i-a adus lui Melville vagi acuze de misoginism [1], însă prin atitudinea sa atât în realitate cât și în film a încercat să pună accent în primul rând pe legăturile de onoare între bărbați și doar prin contrast a trecut femeile în plan secund și le-a acordat un rol mai puțin însemnat.

Le Doulos se bazează tot pe un roman din Série noire, însă aduce unele modificări care reduc din contorsiunile narative pentru a pune în valoare atmosfera și stilul cinematografic. Jocuri de lumini, impermeabile, arme, fum, ceață, țigarete, baruri, trădări, toate sunt preluate din stilul filmelor americane alb-negru, dar transformări subtile, încadrări sugestive, cadre care întârzie un pic mai mult decât ne-am aștepta pe un detaliu aparent neimportant preschimbă rețeta americană a unei desfășurări de forțe într-o meditație ironică în marginea unui joc de umbre. Cadența este mai rară, replicile sunt mai naturale și mai articulate decât la noir-ul american, substanțiale fără a suna sentențios sau premeditat. Scenele sunt bine echilibrate vizual și narativ, astfel încât narațiunea se derulează firesc și reușește să mențină interesul spectatorului fără a se baza întru totul pe tensiunea acumulată către deznodământ, care devine astfel un fel de epilog.

[fig2. Dialogul este atât de natural
încât această secvență-cadru de peste 8 minute trece aproape neobservată.]

Melville declara pentru Cahiers du cinéma că admiră filmele care sunt în același timp interesante pentru public la prima vizionare, dar care au și o perspectivă profundă asupra a ceea ce prezintă [2] iar la rândul său exact asta încearcă să ofere: o poveste captivantă într-o formă expresivă și originală.

Mulțumim pentru proiecție, și La Mulți Ani clubului la împlinirea a 6 anișori!

1. Ebert, Roger - 15 feb 2008, "Le Doulos (1955) Review". Chicago Sun-Times. (WEB)
2. Vincendeau, Ginette - 2009 Introducere la "Le Doulos", 2009 Optimum Releasing. (DVD)

Vă așteaptă la film și la sărbătoarea noastră,
Echipa Clubul Cinefililor.

vineri, 8 aprilie 2011

Cinefilii la munte în Ciucaș (1-3 aprilie 2011)

Dacă tot am legat două pasiuni în februarie, am zis că ar fi bine să ne ținem de împletit și am pus încă un episod pe firul film-munte: a doua ieșire cinefilă la munte, în Ciucaș ne-a adunat în număr de 8 și puteți vedea ce a fost prin lecturarea impresiilor Danielei Abageru: la postarea despre Ciucaș, cu cele 3 părți - 1 aprilie, 2 aprilie, 3 aprilie.

(Adrian Pipirigeanu, Daniela Abageru, Ana-Maria Ciucanu, Alina Stîngu,
George Grosu, Ioana Murariu, Bogdan Monoran, Ciprian Mihalache)

Primăvara din Ciucaș!

luni, 4 aprilie 2011

Miercuri, 6 aprilie 2011 - 407 - "Patima riscului" - medalion regizorul francez JEAN-PIERRE MELVILLE

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 6 APRILIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN-PIERRE MELVILLE:

"PATIMA RISCULUI"
("Bob le Fambleur", 1956 - alb/negru - 98 minute)
*subtitrare în română

(regizorul francez Jean-Pierre Melville)

(scenă din Patima Riscului folosită pe afișul original al filmului)

***Înainte de începerea filmului va fi difuzat interviul realizat în 1970 cu regizorul Jean-Pierre Melville: aici.


"John Woo, Michael Mann, Quentin Tarantino, Walter Hill, fraţii Coen, Luc Besson, Jim Jarmusch - cu toţii îl adoră, îl respectă, îl omagiază, îl venerează, după caz, după puteri. N-aş merge până-ntr-acolo încât să susţin că domnii aceştia n-ar exista ca regizori fără filmele sale - dar filmele lor n-ar mai fi aceleaşi, cu siguranţă.

Un american la Paris. Titlul unei cărţi esenţiale (semnată Ginette Vincendeau); totodată, cea mai simplă şi completă descriere a domnului Jean-Pierre Melville. Născut Jean-Pierre Grumbach (faimosul nom de guerre / nom de plume este un omagiu adus marelui Herman), Melville a fost singurul cineast francez care nu numai că nu s-a sfiit să ridice în slăvi filmul american, dar nu şi-a ascuns niciodată pasiunea (cizmele, trench-ul, pălăria Stetson, ochelarii Ray-Ban compuneau ţinuta sa du jour et du nuit) şi preferinţele, reuşind să filtreze teme şi imagini pur yankee printr-o prismă pur franţuzească, rezultând un cinema unic, personal şi inimitabil. Sigur, Godard şi Truffaut (mai târziu Chabrol şi Tavernier) admirau teribil cinematograful american, numai că ei au preferat să-l deconstruiască post-modern (nimic rău în asta, au contraire), în timp ce Melville a preluat datele iconice ale filmului american 30's-40's şi le-a transpus în special în Parisul anilor '60-'70, cu rezultate deopotrivă anacronice şi fascinante.

Am amintit de Godard şi Truffaut - cu cinci ani înainte ca emblemele Noului Val să transforme definitiv felul în care se făcea / privea cinema-ul, pe vremea când cei doi erau (doar - sic!) tineri critici de film, în 1954 deci, Melville începea, în Montmartre, filmările pentru Bob le flambeur. Povestea gangsterului de modă veche, care pune la cale un jaf spectaculos cu urmări cel puţin... stranii, avea să fie gata, din motive de buget, abia în 1956 - la vremea aceea, critica (printre care şi sus-pomeniţii) a văzut doar un riff ceva mai poetic şi mult mai ironic pe marginea celebrissimului The Asphalt Jungle; peste ani, Bob - cu imaginile sale voit ne-elegante filmate în crâşmele boeme dintr-un Pigalle vibrant nocturn - a ajuns să fie considerat precursorul Noului Val, iar Melville - părintele său spiritual. Iniţial, titulatura nu i-a displăcut - a acceptat un cameo în cultissimul A bout de souffle (românul Pârvulesco!) şi a ajutat cu sfaturi scenariul pentru Fahrenheit 451; când "copiii teribili" deveniţi regizori veritabili au început să-l acuze de "manierism" a rupt prietenia, ajungând până la a declara, zâmbitor, că "noul val" e doar un fel de-a eticheta filmele ieftine... Culmea e că filmul lui Melville din 1959, Deux hommes dans Manhattan (filmat din mână, în noaptea new-yorkeză, semi-improvizat, viu şi atmosferic) ar fi putut fi lejer inclus în Nouvelle Vague... dar "acţiunea" (în fapt, un pretext) se întâmpla în deplasare iar scrisoarea de amor la adresa Americii era, vezi-Doamne!, mult prea făţişă. Enfin, bref.

Uriaşul succes de public cu Leon Morin, pretre (1961) i-a oferit lui Melville independenţa, propriile studiouri (din rue Jenner, nimicite de incendiul din 1967) şi filmele care-i vor aduce statutul de legendă: Le doulos (1963, cu Belmondo şi Serge Reggiani), poem urban despre prietenie şi destin, deghizat în film cu gangsteri; Le deuxieme souffle (1966, cu Lino Ventura şi Paul Meurisse), epic tragic despre onoare şi cinste, deghizat în film cu gangsteri; Le samourai (1967, cu Delon şi Francois Perrier), eseu cool / fantomatic despre moarte şi singurătate, deghizat în film cu gangsteri; Le cercle rouge (1970, cu Delon, Gian Maria Volonte, Yves Montand şi Andre Bourvil, în ultimul şi cel mai mare rol), dizertaţie tristă despre şansă şi fatalitate, deghizată în film cu gangsteri, un soi de best-of Melville, dacă-mi permiteţi jocul de cuvinte.

Oricât le-aş iubi însă, filmul care pretinde şi primeşte statutul de capodoperă cu ochii închişi se numeşte L'armee des ombres (1969, cu Ventura, Simone Signoret şi Paul Meurisse) - un remember personal despre umanitate şi despre Rezistenţă ("Amintiri triste, fiţi totuşi binevenite... căci sunteţi tinereţea mea îndepărtată"). Glacial, nemilos, desaturat, minimalist, implacabil, irepetabil.

Sigur că aş putea aminti şi celelalte titluri (Le silence de la mer, Les enfants terribles, L'aine de Ferchaux, chiar şi "epitaful" din 1972, pe nedrept hulitul Un flic), sigur că aş putea specula unde ar fi ajuns regizorul dacă nu s-ar fi prăpădit în 1973, la doar 56 de ani, sigur că aş putea detalia eleganţa meticuloasă a mizanscenei economice... E timp doar pentru o dedicaţie cu aer de reverenţă, aşa cum a apărut ea pe genericul minunatului Pour la peau d'un flic (1981), primul film pe care Delon l-a semnat în calitate de regizor: "Á J.-P. M."."

Vă așteaptă să începem cunoașterea unui nou regizor,
Echipa Clubul Cinefililor.