Întâlnirea cu regizorul NICOLAE CABEL (17 mai 2011)

Fotografiile alb-negru sunt realizate de Ciprian Marinescu (în afară de a doua realizată de Ștefan Abageru), iar cele color de Ștefan Abageru (în afară de ultima, realizată de George Pânzaru).
Le mulțumim!

(Nicolae Cabel)

(Clubul Cinefililor cu cei 6 ani ai săi)

(Nichita Danilov, Nicolae Cabel și Grigore Ilisei)

(Ștefan Abageru, Daniela Abageru, George Pânzaru)

(Nichita Danilov, Nicolae Cabel, Ștefan Abageru)

(Nicolae Cabel și Grigore Ilisei)

(vorbind cu pasiune despre Moara cu noroc - Nicolae Cabel)

(după autografe și discuții timide, dar autentice - poza de final)

Miercuri, 25 mai 2011 - 413 - "Căința"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 25 MAI 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion TENGIZ ABULADZE:

"CĂINȚA"

("Monanieba", 1984 - color - 153 minute)

*subtitrare în română

În perioada în care orice film care se producea în Uniunea Sovietica trebuia să treacă prin cenzura de la Moscova, georgianul Tengiz Abuladze a încercat să darâme, prin temele abordate în peliculele sale, câteva dintre simbolurile lumii totalitariste în care trăia și să privească dincolo de cortina de fier ce izola țările comuniste. Așa se și face că, în patruzeci și doi de ani de carieră Abuladze a reușit să realizeze doar treisprezece filme, care însă prin profunzimea mesajului lor l-au impus pe georgian drept unul dintre seniorii citadelei filmului.

Cel mai provocator film al binecunoscutei trilogii a lui Abuladze, pelicula sa de referință, a fost considerată ”Căința”, nominalizat la premiul Globul de Aur, categoria Cel mai bun film străin și câștigător al Marelui premiu al juriului, la festivalul de la Cannes. În privința modului în care s-a născut ideea acestui film, Abuladze își amintea că, într-o dimineață, pe când se afla pe o șosea din Armenia, a avut un accident de circulație foarte grav. ”Un camion a intrat în mașina noastră, șoferul a fost ucis, iar eu, grav rănit. Am petrecut multe luni în spital și mi-am promis mie însumi că, dacă-mi voi reveni, voi incerca să fac ceva care să conteze cu adevarat. Și imediat am început să lucrez la scenariul filmului ”Căința”, spunea Abuladze.

Regizorul georgian a decis să-i arate scenariul lui Eduard Shevardnadze, ministrul de externe al Uniunii Sovietice la acea vreme și secretarul general al partidului comunist din Georgia. Acesta l-a apreciat din prima clipa, a făcut câteva sugestii, printre care și aceea referitoare la modul practic de producere a filmului. O singură dată pe an, televiziunea georgiană era autorizată să investească într-un program, dacă tema acestuia era aprobată la Moscova. Așa că, pentru a fi acceptată producerea acestui film, televiziunea georgiana a trimis următoarea telegramă: ”Tengiz Abuladze va turna un program cu subiect moral – estetic”. și astfel s-a născut ”Căința”, filmul despre care avea să vorbească toată lumea în următoarea perioadă. Filmată în doar cinci luni, ”Căința” este o satiră a stalinismului, care aduce în prim plan imaginea dictatorului feroce, din orice colț al lumii și din orice timp. Filmul a fost vizionat de Mihail Gorbaciov, care a mărturisit apoi că acesta este unul dintre preferatele sale, iar ministrul culturii a decis să trimită ”Căința” la Festivalul de la Cannes. Epoca deschiderii sosise... Însă pentru Tengiz Abuladze era prea târziu.

Sunteți așteptați să reînnodăm medalionul dedicat lui Tengiz Abuladze,
Echipa Clubul Cinefililor.

Marți, 17 mai 2011 - 412 - regizorul VICTOR ILIU cu filmul său, "Moara cu noroc", este prezentat într-o întâlnire cu NICOALE CABEL

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi MARȚI, 17 MAI 2011 de la ora 18.00, în cadrul unei întâlniri cinefile speciale dedicate regizorului VICTOR ILIU:

"MOARA CU NOROC"

(1955 - alb/negru - 100 minute) - varianta DVD (premieră)

(regizorul român VICTOR ILIU)

Invitați: NICOLAE CABEL, autor al monografiei “Victor Iliu, surâsul rezistenței”

ANDREI ENESCU, Director General TVR Media

Prezintă: scriitorul GRIGORE ILISEI

"Filmul nu-i arhivă, nici istorie didactică. Arta aceasta, cu densa ei umanitate, dezvăluie realitatea esențială a omului, limitele ei: lupta, tehnica, natura. Conține viață, telurică, panică, amănunțită. E în magia ecranului ceva din vis: luminile și umbrele. Asta excită imaginația și scormonește adânc, în foamea după certitudini și după siguranță. Viața omului modern, în uzină, pe stradă, în birouri, e provizorie. E atâta precocitate. (...) Ecranul are o putere vastă, nelimitată. E un instrument de căutări experimentale, neliniștite. Dovedește că, într-adevăr, creația artistică nu-i lux, ornament, superfluitate, amuzament pentru ore inutile. Arta aceasta exprimă argumentul, datele fundamentale ale dramei, acțiunea. Nu mai e joc sau pretext sau flatare."

(Victor Iliu)(reprodus din volumul Fascinația cinematografului, Ed. Meridiane, 1973)

"Una dintre primele pelicule româneşti nominalizate la marele premiu Palme d’Or din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, ediţia din anul 1957, era „Moara cu noroc“ (1955) , în regia lui Victor Iliu. Filmul reprezenta adaptarea pentru ecran a nuvelei omonime scrise de Ioan Slavici. El era de asemenea debutul în lungmetraj al apreciatului director de imagine Ovidiu Gologan şi îi avea în distribuţie pe Constantin Codrescu, Geo Barton şi Colea Răutu. Era al patrulea lungmetraj realizat de Victor Iliu şi penultimul.

Regizorul s-a născut la 24 noiembrie 1912, în Sibiu, şi a absolvit Academia Comercială din Bucureşti. Începând cu anul 1936 s-a remarcat prin publicistica despre film. Din 1941 a lucrat ca asistent operator şi asistent de regie, iar între anii 1944 şi 1948 a ocupat funcţiile de consilier tehnic, redactor şi regizor al jurnalului de actualităţi, în cadrul Oficiului Naţional al Cinematografiei. În Rusia a urmat un stagiu de specializare la Moscova, cu marele regizor şi teoretician de film Serghei Eisenstein.

Au urmat primele filme, documentarele „Anul 1848" (1948) şi „Scrisoarea lui Ion Marin către Scânteia" (1949). În 1950 a fost numit director al Institutului de Artă Cinematografică din Bucureşti, unde a predat, de asemenea, cursuri de regie. Împreună cu Jean Georgescu, a semnat primul său lungmetraj, drama „În sat la noi", în anul 1951, pentru care a primit un premiu la prestigiosul Festival de la Karlovy Vary, din Cehia.

Tot acolo i-a fost recompensat şi următorul lungmetraj „Mitrea Cocor", realizat în 1952. Un an mai târziu, Victor Iliu realiza, împreună cu Sică Alexandrescu, una dintre cele mai memorabile ecranizări ale piesei lui Caragiale, „O scrisoare pierdută", ce-i avea în distribuţie, printre alţii, pe Nicky Atanasiu şi pe Radu Beligan. După „Moara cu noroc" a urmat ultimul lungmetraj semnat de Victor Iliu - „Comoara din Vadul Vechi" (1964). În ultimii ani de viaţă, regizorul a fost director artistic al Studioului Bucureşti (1966 - 1967). S-a stins din viaţă un an mai târziu, la 4 septembrie 1968." (Eliza Zdru)

Vă așteaptă marți la o întâlnire cinefilă specială,

Echipa Clubului Cinefililor.

Miercuri, 11 mai 2011 - Săptămâna FAIR TRADE la Clubul Cinefililor - videoproiecții

Clubul Cinefililor în parteneriat cu Asociația "Mai Bine" vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 11 MAI 2011 de la ora 17.00 o serie de scurt-metraje și de documentare legate de comerțul echitabil, incluse în Săptămâna FAIR TRADE - ediția a treia. Programul este următorul:

Asociația „Mai Bine” organizează în perioada 9-15 mai cea de-a treia ediție a „Săptămâna comerțului echitabil”, cu sprijinul financiar al Ambasadei Franței în România sș în parteneriat cu Centrul Cultural Francez din Iași. Activitățile din cadrul evenimentului vor promova consumul echitabil, solidar, local și cu respect față de oameni și față de natură.

Program:

• Atelier de Cultură Civică Contemporană – 10 mai, Centrul Cultural Francez din Iași;

• Proiecții de filme documentare – 11 mai, Casa de Cultură „Mihai Ursachi”;

• Gusta Slow, local și de sezon – 13 mai, Cafeneaua Acaju;

• Concert KUMM, Beat The Drums for Fair Trade – 14 mai, Bar Hand;

• Târg Fair Trade – 14-15 mai, str. Alexandru Lăpușneanu.

Mai multe detalii pe: www.maibine.eu

*** Cam așa a arătat ziua de miercuri în Sala "Diotima" cu cei interesați de comerțul echitabil:

Parcul Copou cu lalelele lui colorate ne-a condus spre ieșire în ritm de primăvară:

Cinefilii la munte pe Vârful Oușoru (munții Suhard) și pe Vârful Pogolin (munții Bistriței) (30 aprilie-1 mai 2011)

La a treia ieșire cinefilă la munte am devenit oleacă de experți și lucurile au mers strună, mai ales că Octavian Stoica s-a ocupat de toată logistica turei. Ne-am adunat în număr de 8+1 și puteți vedea ce a fost prin lecturarea impresiilor Danielei Abageru: AICI.

(Irina Petrescu, Ioana Murariu, Adrian Pipirigeanu, Octavian Stoica,

Eliza Voiașciuc, Ciprian Mihalache, Raluca Grigoriu, George Grosu și Daniela Abageru)

Primăvara e cu semne de prezență în zburătoare prin munții Suhard!

Miercuri, 4 mai 2011 - 411 - "Copacul dorințelor" - medalion regizorul georgian TENGIZ ABULADZE

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 4 MAI 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion TENGIZ ABULADZE:

"COPACUL DORINȚELOR"

("Natvris khe", 1976 - color - 107 minute)

*subtitrare în română

(Tengiz Abuladze)

***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Hanno Hofer: Ajutoare umanitare (2002) (15 minute).

ELENA DULGHERU - ABULADZE SAU FRUMUSEŢEA “OMULUI VECHI”

Iubitorii de film de calitate mă întreabă uneori de ce se vorbeşte atât de puţin de Tenghiz Abuladze şi de capodopera sa, pe nedrept uitată, Căinţa (scenariul: Nana Djanelidze, T. Abuladze, Rezo Kveselava). Într-adevăr, Abuladze este unul dintre geniile cinematografiei sovietice, al căror mesaj rămâne mereu actual: chiar şi acela politic.

Unul dintre marii contestatari ai filmului sovietic, Abuladze a fost o personalitate discretă în spaţiul civic, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei. Cu toate acestea, cuvântul său era suficient de incomod pentru ca autorităţile să-i limiteze cariera la doar şapte pelicule. Tot atâtea ca şi Tarkovski. La fel ca şi armeanul Serghei Paradjanov, un alt maestru incontestabil al filmului sovietic, gruzinul Abuladze apelează la tradiţie şi arhaicitate pentru a descoperi valori fundamentale, ca libertatea, şi în special frumuseţea “omului vechi”, puse la zid de societatea “omului nou" (pe atunci, comunistă). La fel ca Tarkovski şi Paradjanov, Abuladze contestă sistemul politic, situându-se în afara sistemului. Ce poate fi mai contestatar pentru revoluţiile culturale (făcute cu secera şi ciocanul, cu televizorul ori cu sticla de Coca-Cola), decât a vorbi cu reverenţă despre bogăţia de valori şi tradiţii ale "întunecatului" Ev Mediu? Cei trei cineaşti sfidează cultura oficială în primul rând prin limbajul filmic, dar şi prin evocarea unor lumi şi tematici prin excelenţă "nonprogresiste".

Dacă Tarkovski preferă să-şi exprime meditaţia existenţială prin metafore extrase din universul parapsihologic şi gnostic, mulate peste civilizaţia de aur a Renaşterii, pentru a redesena faţa ascunsă a Fiinţei şi a căuta drumul spre Dumnezeu, pentru cei doi faţa Fiinţei este întreagă şi cunoscută, asemeni Dumnezeului Celui cunoscut al catedralelor Răsăritului, imaginea ei a fost doar mutilată de lupii cenuşii ai prezentului, vocea Fiinţei a fost doar înăbuşită de zgomotul roţilor de fier ale progresului şi dezumanizării. Universurile lunare, interogativ-nostalgice ale lui Tarkovski, faţă în faţă cu solaritatea arhaică, ontologic afirmativă a marilor rapsozi dintre Caucaz şi Ararat…

Ingmar Bergman spunea odată că Tarkovski i-a deschis o uşă pe care o căutase întreaga viaţă. Paradjanov şi Abuladze deschid uşa pe care a întrezărit-o Tarkovski, ba chiar îndrăznesc să îşi instaleze camera de filmat în lumina neînserată de dincolo de ramele ei.

Poate mai mult decât confraţii săi de talent şi de breaslă, în orice caz, mai explicit, Tenghiz Abuladze s-a simţit frate de suferinţă cu poporul său. Mai mult decât "metafizicul" Paradjanov (care se simţea liber şi în închisoare), Abuladze a fost preocupat, în arta sa, de problema libertăţii sociale, exprimată de relaţia dintre individ şi colectivitate, dintre vocea sufletului şi vocea cetăţii - relaţie transpusă în universul societăţilor tradiţionale, a căror intoleranţă faţă de alteritate era pusă în sinonimie cu intoleranţa regimului comunist. Această atitudine se configurează limpede o dată cu trilogia: Ruga (1968), Copacul dorinţelor (1977), Căinţa (1986).

Dacă postmodernismul avant la lettre al lui Paradjanov duce limbajul filmic dincolo de convenţiile cinegeniei, creând o simbioză inedită de instalaţii vizuale şi miniaturi medievale, intervenţiile baroce ale lui Abuladze nu dinamitează gramatica filmică, întrucât mesajul său se cere a fi enunţat prin povestire şi se configurează sub vremi.

O fredonare blazată, dulceag-nonşalantă de jazz contrapunctează o gravură a Izgonirii din Rai, un şlagăr uzat al formaţiei Bonnie M. înăbuşă zgomotul puştii cu care se sinucide nepotul dictatorului din Căinţa, adolescentul puritan, dezamăgit de monstruozitatea bunicului său. Toate căinţele îşi au rostul numai sub vremi, sunt fructul amar al faptelor lumii, fără consumarea lor conştiinţa nu se poate deschide spre Cer.

Ca şi în teatrul absurd, limbajul filmic al lui Abuladze se naşte nu din deriziune, ci din suferinţă. Din depăşirea pragului omeneşte suportabil al suferinţei, dincolo de care se aştern nebunia, infernul, haosul. Credinţa în Dumnezeu este singura care pune stavilă dezumanizării. În timp ce Dictatorul cântă disonant şi frenetic arii mozartiene, o scenă sfâşietoare (susţinută emoţional de muzica de o elevaţie mistică a lui Arvo Pärt) surprinde copiii deportaţilor politici, cercetând buştenii aduşi de apă, doar-doar or întâlni un semn scrijelit de la taţii lor, exilaţi la destinaţii necunoscute. Soţiile şi copiii recită rugăciuni, în timp ce torţionarii în armuri medievale, cu cătuşele ascunse pregătite la spate, urează sardonic: “Pace casei acesteia!”.

Ceea ce în Occident, teatrul absurd a creat ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, artiştii contestatari răsăriteni au zămislit, ca reacţie la crima mult mai subversivă, atentând la integritatea conştiinţei, produsă de regimurile comuniste. Din păcate, până astăzi arta lor este prea puţin cunoscută. Cât timp există istorie, Abuladze nu-şi permite să se situeze dincolo de social şi de suferinţa poporului său, iar arta sa, grefată peste rănile deschise ale lumii, transfigurează hristic această suferinţă."

[Articol apărut în numărul pe martie 2009 al revistei Lumea Credinţei]

Vă așteptăm să vizionați un prim film al unui regizor de marcă,

Echipa Clubul Cinefililor.