***Daniela Abageru:
Cinematografia suedeză. Clar una din preferatele mele. Poate din cauza slăbiciunii pe care o am pentru Ingmar Bergman. Sau poate din cauză că școala suedeză de film s-a comportat diferit față de alte școli din imediata apropiere. Când regizorii dintr-o școală cinematografică se raportează la un titan care le-a făcut aproape pe toate, este extrem de dificil să nu cadă în epigonism sau să nu se resemneze. Cinematografia italiană este într-un astfel de colaps: după numele care au consacrat-o, după Fellini, Antonioni, Scola, Rosellini, De Sica, Visconti, Olmi, Bertolucci parcă a secat seva pentru filme mari în zona italiană. Alte spații însă se reinventează, găsesc râuri subterane și rămân fascinante.
Colecția Criterion. Un serios criteriu de selecție care confirmă proba timpului. În inundația de filme de categoria B, C (și câte alte nivele sub-valorice), o sită serioasă este dificil de aplicat, iar Criterion își asumă un astfel de rol, în parteneriate cu diferite zone de profil, cum ar fi Janus Film sau The Auteurs. Filme rare sunt restaurate și reintroduse în circuitul cinematografic, altele sunt salvate de la uitare, pasionații se raportează cu încredere la scara valorică aplicată de Criterion și își educă simțul critic prin consultarea listelor și a argumentelor lor. Este și o afacere în spate, una care presupune comercializarea filmelor de artă la o calitate deosebită (spre ex.: filmul despre care voi scrie are inclus în Colecția Criterion încă 3 filmulețe - despre viața Mariei Larsson, despre cum a fost realizat filmul și un documentar de o oră despre regizorul suedez Jan Troell). Așa zic și eu lucru făcut cum trebuie, nu călduț! Desigur, vorbim de resurse, de profesionalism, de o mentalitate în care filmul este un mod de a trăi, nu doar de a cultiva o pasiune, dar uite că se poate face foarte serios. Și nu de puțin timp, ci din 1984!
Maria Larsson. O femeie obișnuită cu o falie de insolit în viața ei: fotografia. Prin ea reușește să vadă și să simtă dincolo de condiția ei de soție a brutalului Sigfrid, de mamă a 6 copii, de casnică a cărui timp este aproape în întregime confiscat de treburile zilnice. Este o relatare adevărată despre emanciparea femeii la începutul secolului, despre nașterea fotografiilor și a puterii pe care o au asupra imaginației oamenilor. Țurțurii la care se uită pe la începutul filmului vin cu muzică atașată și Maria observă că există sinestezii vii în natură, deși nu și le poate explica. Doar le simte, își lasă atenția distrasă către ele și apoi le fotografiază. Maria Larsson (jucată impresionant de Maria Heiskanen) își eliberează sensibilitatea creatoare prin artă, aproape în mod involuntar. Camera "Contessa" este câștigată la o loterie, se retrage din viața celor doi soți pe care i-a unit, revenind când o nevoie financiară o determină pe Maria să o vândă. Pedersen, care va deveni îndrumătorul ei, vede la ea o înclinație și o neliniște și o încurajează să fotografieze. Nu înțeleg cum de ia naștere o fotografie! E un miracol! (lecția cu fluturele și imaginea captată în palmă) este începutul unui drum care va deveni adiacent vieții ei până la a-i amenința serios stabilitatea interioară și responsabilitățile: Nu mai vreau camera! E ca și cum fotografia a pus stăpânire pe tot ce este în mine și uit să fiu mamă. Mă transformă într-o altă persoană!
Nu este o artistă cu angoase, nici vreo teoreticiană cu viziune globală, nici vreo analistă abstractă a rolului fotografului în lume, este doar un om fascinat onest de un miracol, de posibilitatea de a-l repeta, paradoxal, în mod unic, de șansa de a fi cu un mic pas înaintea timpului și a trecerii - tot ce este fotografiat are o mai mare șansă de a rămâne, în timp ce toate celelalte trec sau se transformă. Când te uiți prin camera de fotografiat la lumea de afară, ce vezi? O lume întreagă de explorat, de păstrat, de descris și, odată ce ai văzut asta, nu mai e cale de întoarcere. Cei care o văd prin tine nu pot ține ochii închiși. - îi spune Pedersen atunci când ea simte că ființa ei se bifurcă și pierde controlul asupra direcției vieții ei, lăsând asta pe seama fotografiei. Relațiile sunt foarte firești, dar intense: lucrurile se schimbă debordant de repede, esențele se păstrează și vocea narativă a fiicei celei mari dă un plus de autenticitate, căci apare o fibră afectivă asociată venită din participarea la momentele evoluției mamei. Maja, adevărata fiică a Mariei Larsson, a furnizat de fapt toate informațiile pentru film.
Jan Troell (Emigranții, Pământul Nou, Hamsun) filmează fotografiind în filmele sale, este interesat de peisaje umane și nu e neapărat un vizionar. Povestea Mariei este proiectată pe fundalul schimbărilor sociale (capitaliștii și socialiștii), a revoltelor, a mediului din cartierele mărginașe (spațiul extins), iar căsnicia este zona imediată de viață, de multe ori constrângătoare, dar alternând momentele de liniște cu cele de zguduire. Istoria Suediei se împletește cu viața familiei și a emoționantei Maria, care în ciuda aparenței sale fragile se dovedește a fi un munte de om. Unele pasaje sunt construite cu minuțiozitate, cum sunt scenele fotografierii unei fete moarte, a pisicii privind pe geam sau scena când Maria merge cu toți copiii ei la un film cu Charlie Chaplin și, întorși acasă, își fac toți mustață și dansează ca acesta. E ca și cum Maria extinde asupra copiilor deschiderea pe care ea a găsit-o prin fotografie și vrea să împărtășească măcar cu aceștia, dacă nu poate face asta și cu soțul ei. Familia nu se destramă, căci ea o ține bine legată și copiii sunt ascultători, în ciuda micilor răbufniri, iar fotografia ajunge să fie folosită și ca sursă de supraviețuire, nu doar ca delectare. Finalul filmului este cam idilic, într-adevăr, căci bucla se încheie precipitând evenimentele spre concluzii și acestea vin ca o răsplată binemeritată.
Filmul demonstrează că o pasiune te poate ajuta să gestionezi cu alți ochi și cu o altă inimă viața care ți se întâmplă, că bucuriile aduse de creșterea unor pasiuni aduc un plus de energie și de distanță față de tragismul vieții, pentru a-l asimila în dozele "recomandate".
