*subtitrare în română
(regizoarea din Noua Zeelandă, JANE CAMPION)
"Jane Campion, născută ȋn Noua Zeelandă, s-a ȋnscris ȋn 1981 la Australian Film and Television School, știind că un loc ȋn facultate -unde erau admiși puțini studenți- ȋi garanta un loc ȋn cinematografia australiană. Și-a propus să regizeze cȃt mai multe filme ȋn timpul școlii. Ȋn anul următor, la 28 de ani, a filmat „Peel: An Exercise in Discipline” (după un scenariu de Gerard Lee). Conform declarațiilor lui Campion, scurtmetrajul n-a prea fost agreat de profesori; ȋn schimb, a fost premiat la Cannes. A urmat o serie de scheciuri (scrise tot de Gerard Lee) denumită generic „Passionless Moments”; la fel ca „Peel”, „Passionless Moments” se concentrează asupra unor ȋntȃmplări aproape banale, relatate cu umor mucalit, iar regia lui Campion –stridentă, optȃnd pentru contraste luminoase puternice și lentile deformatoare- transformă scenele cotidiene ȋn imagini bizare. Pȃnă la debutul ȋn lungmetraj cu „Sweetie”, ȋn 1989, Jane Campion ajunsese o tȃnără cineastă intens mediatizată și susținută de critici.
Se ȋntȃmplă ca eroinele din două filme diferite să aibă valori diametral opuse – una respinge cu totul ceea ce alta adoră-, dar spectatorii trebuie să le admire pe amȃndouă pentru că, ȋn felul lor, sunt speciale. Frannie din „In the Cut” are libertatea pe care Isabel Archer din „The Portrait of a Lady” și-o dorește, numai că pe ea o deprimă singurătatea. Kay din „Sweetie” disprețuiește ȋn sora ei exact egoismul iresponsabil care, pentru Ruth din „Holy Smoke” (1999), e salvator. Sigur, se poate contesta că principiile de viață ale personajelor lui Campion nu prea contează -că intriga depinde prea puțin de acțiunile lor-, și, ȋn definitiv, nimeni nu laudă filmele regizoarei pentru maturitatea lor. Dar cum poate fi numită Jane Campion o autoare –o cineastă implicată personal ȋn desăvȃrșirea operelor ei-, dacă un aspect atȃt de important precum etica ȋi este indiferent?
Un alt segment al susținătorilor lui Campion o laudă pentru tăria de a solicita libertate creativă deplină – dreptul de a face filme cum vrea ea. O asemenea reușită ar fi, ȋntr-adevăr, impresionantă ȋn cazul unui regizor de la Hollywood, unde producătorii le impun cineaștilor norme stricte și scopul unui film nu e să inoveze cinematografia mondială, ci să aducă profit; ȋnsă ȋn Australia, libertatea regizorilor e de la sine ȋnțeleasă.
Jane Campion este un bun exemplu al denaturării conceptului de „autor”. Ȋn anii ʼ50, cȃnd revista „Cahiers du cinéma” a introdus termenul ȋn critica de film, rolul regizorului ȋn modelarea produsului finit era neglijat; publicul francez cultivat prețuia mai mult filmele cu o sursă literară respectabilă sau cu nume sonore ȋn distribuție, iar critica se concentra asupra elementelor de limbaj cinematografic (independent de intenția cu care sunt folosite ȋntr-un film anume) și a impactului estetic și social al ultimelor apariții. Critica auteuristă propunea interpretarea filmelor ca pe o formă de expresie personală, a cărei calitate depinde de calitatea artistului -regizorul- care o concepe. Primii autori descoperiți de „Cahiers du cinéma” au fost cineaști ale căror filmografii (deja consistente) demonstrau un stil particular stabil -ȋn mod evident datorat acestora-, un stil personal trecut cu vederea de alți critici.
Altfel stau lucrurile astăzi: regizorul nu mai e de mult omul din umbră; pȃnă și cei mai puțin ambițioși dintre cronicari au tentative de definire a stilului regizoral, iar numele autorilor consacrați atrage publicul cinefil ȋn săli (și tocmai de aceea, e rentabil să fie consfințiți autorii cȃt mai devreme). Mai mult, unui regizor i se cere să fie și interpretul propriului film – dacă, ȋn anii ʼ50, criticilor le revenea rolul de a descoperi motivația din spatele deciziilor unui cineast, acum, acesta trebuie să-și declare singur intențiile.
Consecvența stilistică a lui Jane Campion de-a lungul celor trei decenii ȋn industria filmului e discutabilă. Ar fi greu de ȋnțeles cum și-a cȃștigat titlul de autor – cȃnd, de fapt, explicația e una simplă: i-a fost atribuit ȋnainte să fi făcut destule filme ȋncȃt să i se poată discerne inconsecvențe stilistice; i-a fost atribuit ȋnainte chiar să fi făcut primul lungmetraj."
„The Piano” a fost premiat cu „Palme d’Or” și s-a impus ca un film reprezentativ pentru cinematografia australiană (pentru că a fost produs din fonduri australiene) și neozeelandeză (pentru că a fost filmat ȋn Noua Zeelandă și evocă un moment din istoria națională).
A stȃrnit dezbateri privind discursul feminist, modalitatea de reprezentare a aborigenilor, conflictul cultural ȋntre coloniștii cu mentalitate capitalistă și nativii care venerau natura. Fiecare dispozitiv scenaristic menit să stȃrnească mila sau să precipite dezvăluirea infidelității a fost analizat minuțios ca semnificant al viziunii despre lume a lui Jane Campion. S-au emis mult mai multe interpretări asupra filmului decȃt judecăți estetice. „The Piano” e o dovadă concludentă că energia lui Jane Campion sunt mai utile ȋn cinema –o artă colaborativă- decȃt oriunde altundeva. Personajul Adei, un rol pe care Holly Hunter a insistat mult să-l primească, e ȋmbogățit de interpretarea actriței, iar peisajele sălbatice filmate de Stuart Drysburgh (coasta noroioasă a insulei și pădurile dese) contribuie la atmosferă."
Vă așteptăm să vizionăm acest prim film din cadrul medalionului regizoarei din Noua Zeelandă pentru un exercițiu ulterior și personal de fixare a valorii,
Echipa Clubul Cinefililor.
