Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 26 OCTOMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion BELA TARR:
"SATANTANGO"
(fragment de 70 minute)
(fragment de 70 minute)
("Satantango", 1994 - alb/negru - 450 minute)
*subtitrare în engleză
SATANTANGO - o meditație mai lungă la tema dezumanizării
de Anca S. (scrieliber.ro)
"Cu toate că e situată în Europa Centrală, Ungaria pare un ţinut rece unde soarele dă impresia că nu se va arăta vreodată şi nici ploaia nu se va opri, sau cel puţin asta este imaginea redată de Béla Tarr, unul dintre cei mai recunoscuţi regizori unguri ce s-au afirmat o dată cu începutul secolului XX. Văzut de numeroşi critici ca o capodoperă cinematografică, Satantango este un film alb-negru produs în 1994 cu o poveste concentrată pe viaţa unui grup de săteni săraci aşezată pe un ritm constant al mizeriei, convinşi apoi de cineva care a trăit printre ei şi care era crezut mort până când să revină în sat (Irimia) să îşi dea toţi bani pentru a pleca la o fermă agricolă fictivă, unde se presupunea întâlnirea cu noţiunea de prosperitate.
Intriga şi dialogurile ajung să fie inutile în faţa imaginilor capturate într-o regiune a ignoranţei, înconjurată de un gri apăsător într-un film ce durează aproape 8 ore, aflându-se în topul celor mai lungi filme, dar totuşi, destul de departe de prima poziţie ocupată de Berlin Alexanderplatz, o adaptare a unui roman cu o durată de 15 ore. Poate că acţiunea putea fi redusă la două ore fără niciun fel de problemă, dar cadrele enorme au dovedit fix intenţia regizorului de a te introduce în lumea rece a acelui sat fără viitor, aflat în paragină, cu un peisaj prins între păduri îmbibate cu ceaţă şi dominat de aerul post-comunismului. Filmul are doar 150 de cadre, multe având o durată de aproximativ zece minute, în comparaţie cu un film de Hollywood care are în medie mai puţin de zece secunde pe cadru. Secvenţele sunt realizate într-o singură sesiune de filmare, fapt destul de dificil, iar niciuna nu durează mai puţin de un minut. Urmăririle şi oscilaţiile camerei dau o senzaţie de hipnotizare uneori, iar anumite tehnici par a fi asemănătoare cu unele găsite în operele lui Kubrick sau ale lui Orson Welles. Cea mai interesantă imagine apare într-un cadru de aproximativ 5 minute, cu două personaje ce se grăbesc pe o stradă lungă, plină de gunoaie, pe un vânt puternic care zboară gunoaiele într-un efect de tornadă şi face ca ele să pară că se deplasează o dată cu personajele. Scena se va relua spre finalul filmului dar de data asta cu trei personaje care merg la fel de grăbite, pe aceiaşi stradă, sub aceiaşi vreme ploioasă, totul ducând la ideea unei hotărâri supreme de a te îndrepta către nicăieri.
Scenele sunt structurate în 12 părţi, aşa cum sunt structuraţi paşii în tango. Prima jumătate a filmului se întinde pe firul unui singur subiect, dar văzut din perspective diferite. Sunt atâtea cadre în care practic nu se întâmplă nimic, vedem doar un drum, sau casele sătenilor încercuite de noroi dar cu toate astea, filmul nu este deloc plictisitor. Este un film urât prin accentul pus pe esenţa umană care zace într-un conformism morbid, dar frumos prin inovaţie. Prima perspectivă expusă este cea a lui Futaki care, având o aventură cu doamna Schmid, află că soţul acesteia plănuieşte să fugă cu banii puşi la comun de cei opt săteni pentru schema hoţească a lui Irimia, care la momentul respectiv era crezut mort. Apoi, cei doi descoperă că Irimia nu a murit şi că s-a întors în sat. Următoarea poveste este despre Irimia şi încercările lui de a-şi rezolva problemele cu legea. A treia poveste ni-l arată pe cel mai cugetător personaj al filmului, un fost doctor care nu iese din casă decât atunci când trebuie să-şi refacă stocul de alcool, apoi stă şi îşi observă vecinii, îi urmăreşte de la propria fereastră şi îşi scrie toate experienţele în jurnal. Cea de-a patra şi poate cea mai dramatică poveste a filmului are ca personaj principal o fetiţă la vârsta preadolescenţei care, minţită de fratele mai mare şi neglijată de mama ocupată cu total alte activităţi se refugiază la singura prezenţă rămasă în viaţa ei, pisica. Aşa că doreşte ca de data asta ea să fie cea care se impune şi după ce îşi va tortura pisica, o va otrăvi urmând să se sinucidă cu leşul animalului în braţe… E uşor de închipuit câte întrebări atrage o poveste ca asta despre natura umană. Cine va profita de pe urma acestei tragedii? Bineînţeles că Irimia cu planul lui comunist pentru fermă şi-a găsit prilejul perfect de convingere. Ultima poveste, cu titlul ca numele filmului, îi cuprinde pe toţi sătenii adunaţi la barul satului, bând şi dansând pe muzică de acordeon, aşteptându-i pe Irimia şi Patrina. E unul din momentele care confirmă simţul umorului pe care Béla Tarr îl deţine, insistând pe trăirile guvernate de băutură ale unor oameni ce se scaldă în penibil ori în propriile boli mentale.
Satantango este un film deosebit, deloc previzibil, camera se mişcă mereu cu un stil graţios care reuşeşte să implanteze o stare de spirit pe care o simţi foarte rar doar vizionând un film.
Este un film de recomandat în ciuda duratei de 7 ore şi jumătate, poate fi urmărit şi pe bucăţi, având în vedere că nu e încărcat de detalii minuscule care cer ‘reminder.’
Mulţi oameni poate şi-au imaginat măcar o dată cum ar fi dacă şi-ar găsi zona în care locuiesc părăsită, totul urmând să se desfăşoare pe un tărâm al singurătăţii, dar poate puţini şi-au închipuit o reacţie ca aceea văzută la finalul filmului Satantango."
Vă așteptăm la un film care sigur vă va rămâne pe retină,
Echipa Clubul Cinefililor.
