*** Daniela Abageru:
DULCEA LUME DE DUPĂ. Un film despre disfuncționalitate și poveste.
Lev Tolstoi deschide romanul Anna Karenina prin: "Toate famiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, e nefericită în felul ei."
Egoyan aduce așa ceva în prim-planul filmului său: ideile sale glisează între nefericirea individuală, mascată, a familiilor unei comunități restrânse și cea colectivă, provocată de un accident tragic, concluzia fiind disfuncționalitatea. Ca și în Ararat, regizorul alege nonliniaritatea: straturile multiple, cu flash-uri din trecut, amestecate cu prezentul, determină spectatorul să țină minte bucățile disparate și, în timp ce vizionează, să le plaseze în crono-logica temporală și cauzală, dinamitată în permanență. Alunecările temporale devin esențiale: acest tip de jonglerie este preferată de regizor în încercarea lui de a-l scoate pe privitor din obișnuințele cinefile, de a-l obliga să țină adunate fragmentele pentru a reconstrui mental ordinea.
Există 5 secțiuni temporale: înainte de accident, accidentul, zilele imediat următoare, mărturisirile, călătoria cu avionul de 2 ani mai târziu. Dezordinea temporală, salturile între aceste 5 zone au ca efect permanenta ajustare a receptorului, care mai are de luat în considerație încă un aspect în travaliul său critic: sunt 3 perspective narative, nici una omniscientă, extradiegietică și obiectivă, de necontestat. Toate sunt subiective și povestea capătă inevitabil amprenta personalității celui care o transmite:
- avocatul este un obiectivist, care crede că lumea poate fi descompusă rațional, pe baza principiului cauză-efect. Dacă poți ajunge să controlezi și să înțelegi cauzalitatea, ai puterea de a preveni viitorul în aspectele sale negative. Totuși, viața sa cuprinde două momente-excepție de la această regulă, care nu îi modifică principiul-director, dar îi provoacă meditație și uimire: într-o situație de criză a făcut o faptă de care nu se credea în stare (traheoctomie) și i-a salvat viața fiicei lui în copilăria acesteia și ea a devenit o drogată, fără ca el să poată izola cauzalitatea acestei evoluții nefericite sau să o poată gestiona altfel decât emoțional.
- mecanicul este realistul, înfipt în imediat, raportându-se la comunitate și la expunerea personală nedorită. Este singurul aflat contra tendinței generale, nu se conformează pentru că este interesat de păstrarea unei ordini în acest univers restrâns, brusc dez-ordonat de accident. Este conservatorul familist, cu secrete ce nu trebuie aflate, dar și devotat copiilor lui orfani de mamă și ofensat de absurdul motivației pentru proces.
- adolescenta este fatalista, pe care Egoyan o exploatează multiplu: martoră la accident, personaj-reflector, participantă la acțiuni în care ar prefera să nu fie implicată, situată la interferența intereselor adulților, ea se interiorizează și se transmite printr-un artificiu de compoziție regizoral - povestea lui Pied Piper, personaj ficțional dintr-o carte de povești pentru copii - prin care se face și o dublură firului epic propriu-zis.
Apare o întrebare adiacentă: care este capacitatea noastră de a trăi în obiectivitatea narativă? Toți suntem dependenți de propriile versiuni ale realității, de interacțiunile cu ceilalți și faptele au semnificație specifică pentru fiecare: atunci când avocatul povestește colegei fiicei lui despre momentul salvării ei în copilărie, esențială pentru el este clipa suspendată contaminată de frică și neputință. Colega lui Zoe trăiește raportându-se la alți parametri narativi: vrea să știe ce s-a întâmplat cu ea după acest moment și atunci pune întrebări de lămurire, considerând neîncheiată povestirea, deși pentru avocat ea se încheiase: era o poveste despre o criză și despre el însuși, nu despre fiica lui în sine.
Adolescenta își părăsește rolul diegetic în final, adresându-i-se fictiv avocatului:
"Mă întreb dacă înțelegi că noi toți, Dolores, eu, copiii care au supraviețuit, cei care nu au supraviețuit, suntem locuitorii unui altfel de oraș acum. Un loc ce are propriile reguli, propriile legi, un oraș de oameni locuind în dulcea lume de după."
***Bogdan Monoran:
Dulcea lume de după - nominalizat la două Oscar-uri: pentru scenariu și pentru cea mai buna regie, ambele realizate de Atom Egoyan.
Ok...inițial nu știam în ce mă bag și unde mă duc. Vedem un avocat ce încearcă să se vândă pe el însuși unor persoane rănite atât fizic, dar cel mai mult emoțional. Reușește...dar nu aceasta e intriga filmului. Ea apare mai târziu: pentru ce vrea să fie angajat de ei? Ce s-a întâmplat? Venim în orașul acesta mic din munți, pe undeva prin Canada, sau aproape de granița cu ea, suntem înconjurați de mister și piese de puzzle, care, deși nu întârzie să apară, vin câte una...exact cum le primește și avocatul. Mergem pe urmele lui, dar, paralel cu asta, găsim flash-back-uri ce implică personajele din acest orașel înainte de a fi devastate emoțional.
Știți povestea aceea cu cel ce își folosește fluierul magic pentru a alunga toți șobolanii din oraș? Știți cum se termină, nu? Localnicii nu vor să-l plătească, așa că, răzbunându-se, le cheamă toți copiii cu fluierul său magic în peștera fără de întoarcere. Filmul e o adaptare moderna și povestea este metafora folosită pentru a povesti acest film. În flashbackuri îi vedem pe locuitori bârfind, jignind și înșelând: acestea sunt crimele lor. Destinul s-a ocupat de restul, iar autobuzul cu 22 de copii s-a îndreptat în aceeași direcție ca povestea. Evident, nu e previzibil decât într-o anumită măsură. Conteaza cum e spusă povestea asta up-datată și cum se termină.
Simbolistica e pretutindeni, dar trebuie să spun că scenariul și calmul replicilor mi-au plăcut în mod deosebit. Se leagă fluent și prin acestea fiecare personaj este conturat îndeajuns încât îl putem înțelege. Avocatul se regăsește în barca părinților răniți, are și el o fiică ce e moartă pentru el, așa că le înțelege durerea celor din oraș și știe că poate câștiga dacă toată lumea e de partea lor.
Finalul m-a frapat și alegerea fetei mi-e pe jumătate înțeleasă. Poate a vrut să se răzbune pe tatăl ei, poate regreta că e singura care a trecut peste dezastru. Nu știu! Oricum, alegerea ei mi s-a părut oarecum nelalocul ei sau poate vroiam să văd ce se întâmpla în condițiile câștigării cazului.
Si un fun fact, daca poate fi numit fun:
E in lista celor mai periculoase 25 de filme. Intens film.
***Ștefan Panțiru:
Am revenit din vacanță și recuperez la comentarii. A fost foarte plăcut să văd patru cinefili la o masă fie și pentru câteva minute, la primul film. La al doilea film n-a mai putut nimeni să vină - dar sper ca astfel de întâlniri să mai aibă loc!
După cum îi spuneam și Danielei atunci, eu aflându-mă la distanță aș prefera o discuție on-line, dar parcă e păcat să fie doar asta - păcat pentru cei care văd filmul la casa de cultură și au terasa peste drum. Cred că asta e esența unui club - discuțiile pe teme comune, preferabil în grupuri mici și, pe căldura asta, la un pahar cu ceva rece.
Oricum, mă bucur că pot să citesc ce scriu Daniela și Bogdan și astfel să fim cel puțin trei care, fie și indirect, fie și cu întârzieri, schimbăm idei.
***
Revenind la film, sunt impresionat de analiza pe care a făcut-o Daniela - e genul de analiză un pic tehnică, un pic lirică, făcută din perspectiva specializării autorului. Iar în cazul ăsta ar fi hermeneutica - aplicată proiecției literare a filmului. E un punct de plecare numai bun pentru o discuție, însă din cauză că ne-ar prinde celălalt film discutându-l pe ăsta (dezavantajele on-line-ului), nu mă pornesc să scriu un comentariu-răspuns așa cum mi-ar place. Și mai e și comentariul lui Bogdan, dintr-un punct de vedere subiectiv și făcut "la cald". Am să menționez doar câteva idei care mi-au atras în mod deosebit atenția în cele două comentarii anterioare.
În faptul că regizorul folosește mai multe planuri temporale aș vedea un altceva decât de a cere spectatorului un pic mai multă atenție. Cel puțin în cazul acestui film cred că asta are mai degrabă scopul de a reduce din tensiunea dramatică a deznodământului (accidentul) și de a muta centrul de greutate către latura contemplativă. Pus altfel, dacă ar fi avut un singur fir epic, filmul fie ar fi început, fie s-ar fi încheiat cu accidentul. Însă soluția aleasă a fost de a suprapune accidentul peste analizele și explicațiile celorlalte personaje, diluând astfel esența tare a tragediei suficient încât adevărata miză a filmului să rămână în atenția privitorului.
Rolul personajului Nicole (supraviețuitoarea accidentului) este într-adevăr multiplu: atât actant cât și raisonneur, punct de articulație al metaforei cu Pied Piper. Eu aș zice că ajunge chiar să fie un instrument deus ex machina prin felul neașteptat și categoric în care rezolvă conflictul (și asta a observat și Bogdan în comentariul lui). Prin soluționarea asta filmul pierde un pic la capitolele meditație și realism și câștigă la entertainment.
Personal, sunt în favoarea acelor filme în care nu concluzia, ci dezvoltarea e esențială. Nu sunt un fan al deznodămintelor pentru că îmi place cum un film construiește sau doar descrie un nod și e păcat uneori ca el să fie dez-nodat în câteva minute. În cazul ăsta nu s-a ajuns chiar atât de departe și cei ca mine au întotdeauna opțiunea de a ignora oarecum sfârșitul sau de a-l clasa ca irelevant față de rest. Însă sunt acei pentru care filmul capătă greutate spre sfârșit iar pentru ei finalul în acest caz poate să împlinească filmul suficient de bine.
Filmul se bazează pe un roman de Russell Banks (pe care nu l-am citit, din păcate), dar cred că asta se vede destul de ușor în complexitatea dialogurilor și în profunzimea ideilor. Cred că, spre deosebire de alte filme, The Sweet Hereafter are de câștigat de pe urma romanului, ușurând oarecum treaba regizorului de a face filmul interesant și psihologic veridic și lăsându-l să se concentreze pe punerea în scenă.
Am să închei aici și sper să am timp să scriu câteva idei și despre filmul următor (Călătoria Feliciei).
Mulțumim pentru film!
