*** Ștefan Panțiru:
Din nou o schimbare majoră de decor - din Iranul anilor '90 în Rusia anilor '80. Deși abrupte, aceste treceri de la un regizor la altul sunt provocatoare, pentru că involuntar facem comparații dintre cele mai neobișnuite între filmele recente vizionate.
La fel ca la Majidi, am încercat să aflu întâi de toate câte ceva despre regizor și despre contextul politic în care a fost creat filmul. Gară pentru doi a fost lansat în 1982 în URSS, adică în perioada târzie a comunismului, mai precis chiar în anul în care moare Leonid Brejnev, într-o perioadă de stagnare economică ce avea să mai dureze până în 1986, când Gorbaciov a inițiat politica sa de deschidere (glasnost) și restructurare (perestroika). Unul dintre lucrurile care m-a surprins la acest film a fost critica deschisă la adresa problemelor sociale, cum ar fi calitatea serviciilor (mai toate felurile de mâncare de la restaurant veneau în două variante - pentru cei cu relații și pentru cei fără), nivelul de trai (nu evidențiat, dar sugerat de referințele la piața neagră și contrabandă) și birocrația (dificultatea de a găsi o cameră de hotel). În plus, nu aduce nici un elogiu Partidului, nici direct nici indirect și nici nu ridică în slăvi "clasa muncitoare". M-am întrebat deci cum de acest film a trecut de cenzură, ba mai mult, Riazanov a fost recunoscut încă de pe atunci ca un mare regizor, iar filmele sale au fost difuzate și apreciate în URSS. Însă se pare că perioada neagră a artelor și implicit a filmului a fost legată doar de ultima parte a erei staliniste, adică sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, fiind urmată de o relaxare sub Nikita Hrușciov, când abuzurile staliniste puteau fi în sfârșit criticate deschis. Odată cu anii '70 însă cinematografia sovietică începe să sufere de pe urma birocrației și a planificărilor centralizate, funcțiile importante acordându-se pe criterii politice unor persoane altminteri totale străine domeniului. Așadar problemele cele mai mari pe care le aveau de înfruntat regizorii în această perioadă sunt mai degrabă administrative decât legate de cenzură. În acest context, Riazanov a avut un mare succes cu tragicomediile sale care pe de o parte surprindeau paradoxurile sociale contemporane iar pe de alta ofereau comedii lirice, personaje simpatice, umor delicat și subtil. Gară pentru doi a avut parte chiar de o selecție la Cannes în 1983.
Dintre filmele recente de la club, cel mai apropiat este O zi deosebită a lui Ettore Scola. Cred că ideea generală este aceeași la cele două filme, anume o poveste de dragoste târzie (mizând foarte
mult pe jocul celor doi actori principali) suprapusă peste un anumit fundal social (mai mult istoric la Scola). Prima diferență este însă în intensitatea și detaliul în care povestea se desfășoară. La Scola contextul era unul violent, sub călcâiul istoriei, personajele fiind implicate politic sau în alt fel neobișnuite, iar aventura de o zi se desfășoară la fel de furtunos, cu multe răsturnări de situație într-o perioadă scurtă de timp. Gară penrtru doi evoluează mult mai încet și mai natural, urmărind pas cu pas evoluția relației dintre personaje și explorând motivațiile din spatele fiecărei acțiuni. Filmul lui Scola e o întâmplare "specială" așa cum sugerează și titlul pe când filmul lui Riazanov e o evoluție naturală (mai puțin poate deznodământul). Tot o evoluție naturală este cea a personajului feminin, dintr-o chelneriță acră de restaurant de gară de provincie într-un erou capabil de mari sacrificii pentru un nou ideal. Foarte convingătoare explicația pe care o oferă ca parte din această transformare, anume că serviciul e ca un fel de bătălie în care ei țipă la ea iar ea trebuie să țipe la ei doar ca să supraviețuiască, deși asta o afectează ca persoană, ajungând să viseze numai farfurii, clienți și trenuri. Cred că efortul de a urmări în detaliu, pas cu pas, apropierea dintre doi oameni care la început se detestă este ceea ce definește acest film, împreună cu decorul specific rusesc.
Și cred că mai este ceva specific rusesc în acest film, anume alcătuirea emoțională stranie a personajelor. Am subliniat asta pentru că mi-a luat ceva timp să o identific deși cred că e o caracteristică foarte importantă. Cred că cel mai ușor se observă asta prin comparație cu alte tipuri de personaje văzute recent, și anume: la Majidi personajele erau în mod fundamental pozitive, adesea sub influența puternică a religiei sau tradiției, la Scola personajele erau predispuse la trăiri intense (spirit latin), personajele lui Welles erau prinse în jocul puterii ș.a.m.d. dar toate aveau o singură trăsătură puternică dominantă, iar în relațiile cu ceilalți erau mai mult sau mai puțin consistenți, uneori chiar prea consistenți (Kane se purta cu soția lui ca și cu angajații). La filmele rusești însă, mai ales cele din perioada URSS, probabil datorită condițiilor de viață create de conducerea comunistă, cineva poate să fie în egală măsură aspru sau chiar crud, violent și pe de altă parte perfect capabil de sacrificii într-o situație dramatică sau atunci când are o cauză anume. E ca și cum poartă o mască de antipatie pentru societate, încercând să păstreze ceva din demnitate pentru a se justifica în ultimă instanță.
Cred că asta are foarte mult de a face cu felul în care comunismul a influențat normele sociale și, în cele din urmă, oamenii, pentru că urme ale acestui comportament ciudat putem vedea încă și la noi, exemplul cel mai la îndemână fiind cel al ghișeelor de la instituțiile publice sau al restaurantelor cu personal trecut de o anumită vârstă, unde ești primit cu răceală și cu suspiciune până la proba contrarie, iar dacă în cele din urmă spargi gheața și întrebi "dar totuși de ce m-ați ținut la ușă până ce am pierdut autobuzul" ți se răspunde "păi dacă n-am știut... trebuia să insistați!" ceea ce dovedește o împărțire clară între comportamentul fața de cei "cunoscuți" și comportamentul față de "ceilalți", pentru că "ceilalți" sunt considerați întotdeauna ostili. Cam din punctul ăsta pleacă și filmul de azi, Platon Ryabinin și Vera fiind unul pentru celălalt întâi, în mod implicit, parte din "ceilalți" iar apoi, treptat, intrând în categoria "cunoscuților" pentru care e permis să se manifeste compasiune sau politețe (aici e punctul în care Vera îi returnează banii pentru supă) iar mai apoi devenind intimi.
Deși e un film care împrumută destul de multe elemente de la teatru, cred totuși că structura narativă ar trebui să fie consistentă, iar din acest punct de vedere, deși a explorat îndeaproape apropierea dintre Vera și Ryabinin nu a justificat deajuns îndepărtarea de celelalte personaje, relația lui Ryabinin cu soția sa fiind destul de rapid explicată. Despărțirea dintre Vera și Andrei e la fel de scurtă, dar e ceva mai veridică dată fiind personalitatea lui Andrei și a naturii relației dintre ei.
Ca și tehnici de filmare, pe lângă cadre statice de la semi-distanță, sunt folosite adesea filmări cu cameră portabilă, fluide, în special scenele din exterior în care camera rămâne într-o anumită distanță de actori, ceea ce creează un punct de vedere subiectiv, implicat și în același timp dinamizează dialogurile. Apropierea de personaj nu e însă la fel de mare ca la Majidi, păstrându-se distanța narativă (privim în continuare personajele obiectiv, nu trăim prin personaje, ci vedem personajele trăind).
Ca și curiozitate, Andrei, prietenul Verei din prima parte a filmului este interpretat de Nikita Mikhalkov, care va deveni la rândul său un regizor de succes cu Sibirskii tsiriul’nik (Bărbierul din
Siberia, 1998). Tot ca o curiozitate, versurile pentru melodia care constituie tema filmului sunt scrise chiar de Riazanov și interpretate de Lyudmila Gurchenko, actrița principală.
Mulțumim pentru film!
*** Bogdan Monoran:
Riazanov este regizorul de luna aceasta de la Clubul Cinefililor. Săptămâna trecută am văzut capodopera comica "Grijă la mașină" și am fost foarte plăcut surprins. În acest caz totul a luat o întorsură spre limitele romantismului extrem, un lucru nu rău deloc, dar care poate sâcâi ușor. Prima jumătate a filmului a fost ca prima întâlnire, comică și ușor stângace, cu tot felu de situații care mai de care mai amuzante (nu intru în detalii, dar în mare despre asta e vorba!) despre cum se întâlnesc cei doi și cum el, în drum spre un proces important, rămâne blocat în gara ei.
În a doua jumătate deja lucrurile devin serioase și chiar tragice. Povestea de dragoste se elaborează și ne este umplut capul de romantism rusesc de prima mână. A fost un festin pentru romanticii incurabili și îndrăgosții, asta e clar. Până la urmă dragostea are aceeași formă, indiferent de vârstă sau țara de unde vii. Diferă, ce-i drept, în functțe de cultură și obiceiuri, dar în fond rămâne aceeași, întotdeauna.
Așadar e un film rusesc foarte bun și foarte bine făcut, unde actorii din rolurile principale Lyudmila Gurchenko si Oleg Basilashvili au avut, și la vârsta aceea, o tona de carismă și sex-appeal pentru a construi personaje credibile, frumoase și sincere. Ca să nu mai zic nimic de apariția surpriză a lui Nikita Mikhalkov care a fost cireașa de pe tort. La fel ca pe primul, îl recomand cu căldură, deși nu e la fel de bun pe toate nivelele.
