sâmbătă, 5 februarie 2011

Receptări cinefile ieșene - "Elina" (Klaus Haro)

*** Ștefan Panțiru:

Deși finlandez, Klaus Haro pare să se inspire în egală măsură atât din tradiția finlandeză cât și suedeză. Ca să citez din nou din Schirmer Enciclopedia of Film (în traducere liberă), "natura nu este doar un decor spectaculos, ci și o parte intrinsecă a poveștii, atât în filmului suedez de consum cât și în cinematografia de artă". Cred că asta e una din caracteristice importante ale filmului Elina, unde natura devine personaj cu rol important atât în interiorul narațiunii cât și ca simbol de bază. Alte caracteristici ale filmului, bine observate și în prezentare, sunt date de tematica socială (individ versus societate, problemele minorităților) și de abordarea narativă (ca la Majidi) și nu reflexivă (ca la Ozu, Widerberg).

Atât primul cât și ultimul cadru al filmului prezintă o mlaștină care ajunge să capete valoare de loc sacru. Pentru Elina, acesta este tărâmul dintre lumi unde simte încă prezența tatălui ei, cu care poate să vorbească despre greutățile pe care le are de înfruntat. Mlaștina devine un simbol al purgatoriului, un loc al morții și al purificării. Atât tatăl cât și vițelul alb care cade în capcana mlaștinii sunt spirite pure, spirite integrate în natură și nici o fantasmă nu le tulbură, nici un duh necurat nu bântuie, așadar mlaștina este aici, contrar conotațiilor obișnuite, un loc al liniștii și al odihnei din urmă și nu al tragicului sau disperării. Tragicul vine din viața reală, din intoleranță și ignoranță, iar natura este un antidot, o ultimă rezolvare a acestor tensiuni. Această perspectivă este des întâlnită și în folclorului românesc, unde natura este dominată de conotații pozitive iar moartea nu este un abandon ci o inevitabilă trecere în lumea cealaltă. Personificând sufletul tatălui dispărut, natura devine aici un partener de dialog și un prieten, însuflețită de imaginația fetiței. Însă acest prieten devine incert în intenții atunci când Elina rămâne împotmolită, este într-adevăr o manifestare a dorinței tatălui ei, încearcă să o protejeze, să o scape de greutăți sau este, dimpotrivă, rece și lipsit de sentimente? Această dilemă reprezintă tocmai esența fantasticului, dar în universul filmului natura rămâne prezentată ca agent activ, răspunzând tensiunilor create de celelalte personaje.

Aș face aici o scurtă paranteză legată de interpretarea de mai sus și de problema interpretării în sine, anume dacă regizorul chiar a urmărit să construiască un simbol ar purgatoriului și o idealizarea a naturii. Cred că indiferent de intenția regizorului, simbolurile există aici, și sunt foarte clare. Ele au egală valoare dacă au fost sau nu construite în mod expres. Mlaștina aici îndeplinește rol de purgatoriu sau de poartă către lumea morților la modul obiectiv, iar asocierea la simbolistica specifică este și ea cât se poate de obiectivă. Dificultatea este atunci când simbolurile sunt mai puțin evidente și interpretate diferit duc la schimbări puternice de perspectivă, până la punctul în care schimbă valoarea filmului. Vorbim atunci de o decodificare a unui sistem de simboluri, posibil chiar un sistem închis în care majoritatea referințelor sunt interne și conotațiile depind unele de altele (e.g. Anul trecut la Marienbad). Însă aici avem doar simboluri deschise în sensul că filmul nu atribuie conotații noi elementelor din film, ceea ce vedem e exact ceea ce reprezintă, mlaștina e doar o mlaștină. Dar elementul în sine are conotații, mlaștina în sine este un simbol universal al trecerii spre tărâmul morții. Acest film nu construiește simboluri, ci le utilizează. Tot aici trebuie amintită și metafora foarte elegantă a tablei cu orarul care este obiectiv descris ca un simbol al inflexibilității, al regulilor și al instituționalizării și care este apoi folosit pentru a o salva pe Elina - interpretarea evidentă fiind aceea că regulile și instituțiile trebuie să servească oamenii și nu invers.

Cum menționam și la Ohayo, al lui Yasujiro Ozu, filmele despre copii tind să aibă o dimensiune de fantastic, și exact asta avem aici. Prin fantastic nu se înțelege neapărat supranatural sau lumi de ficțiune pură în genul trilogiei Stăpânul inelelor - acestea sunt extremele - ci, așa cum îl descrie Tzvetan Todorov, el este tocmai ezitarea personajelor și a cititorului (sau spectatorului) între alegerea unei soluții raționale sau a uneia supranaturale. Iar acest lucru se întâmplă adesea în lumea copiilor tocmai fiindcă ei nu fac distincția între cele două. Elina nu vede nimic nefiresc în faptul că tatălui ei a salvat vițelul împotmolit, sunt ceilalți care încearcă să o convingă că asta nu e posibil și astfel se naște un nou conflict, acela între imaginație și realitate. Copiii, uneori chiar și adulții, folosesc fantasticul ca un refugiu din fața provocărilor mari ale vieții, cel mai adesea moartea cuiva apropiat, care poate fi atât de neașteptată și atât de dureroasă încât pune la îndoială însăși percepția realității. Supranaturalul este mai plauzibil decât absurditatea morții și copii aleg adesea să se refugieze în imaginar unde pot construi o lume paralelă, supusă voinței lor. Odată cu maturizarea, această lume începe să se disipe și fie realitatea devine din nou agreabilă sau interesantă astfel încât înlocuiește pașnic lumea fantastică, fie nu devine, și atunci tranziția la realitate este înceată și dureroasă. Filmului de azi surprinde exact această tranziție, iar acceptarea (întârziată) din partea școlii și deschiderea spre comunicare a mamei ei ușurează trecerea Elinei la realitate, însă această deschidere a avut nevoie de un catalizator (viața Elinei este pusă în pericol) pentru a forța o schimbare de atitudine din partea celorlalți.

Mai sunt multe aspecte ale filmului interesante de analizat, cum ar fi stilul vizual sau opoziția individ-societate însă sper să avem ocazia să reluăm unele dintre ele în săptămânile următoare. Deocamdată mulțumim mult pentru film și, ca și conexiuni cinefile, recomand și Cria Cuervos (1976) de Carlos Saura și El laberinto del fauno (2006) de Guillermo del Toro.

miercuri, 2 februarie 2011

Miercuri, 2 februarie 2011 - 396 - "Elina" - medalion regizorul finlandez KLAUS HARO

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 2 FEBRUARIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion KLAUS HARO:

"ELINA"
("Elina", 2002 - color - 77 minute)
*subtitrare în română

(regizorul finlandez Klaus Haro)

(actrița Natalie Minnevik - interpreta personajului Elina din filmul cu același nume -
primește indicații de la regizorul Klaus Haro)

*** Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Igor Cobileanski: Plictis și Inspirație (2007).

Primul regizor finlandez prezentat la Clubul Cinefililor. Kalus Haro. Un regizor din generația actuală, făcând parte dintr-o școală cinematografică relativ tânără, dar având un cuvânt distinct (nu covârșitor!) de spus pe scena pleiadelor de școli de film cu tradiție.

Încheind prima lună a anului, dedicată lui Yasujiro Ozu, vom trece într-un alt registru de abordare: vom vedea 4 filme centrare pe relații inter-umane și colective raportate la tensiunea adusă de un trecut nedrept, de o greșeală deviatoare de viață, de o societate care nu iartă, ci condamnă, de circumstanțe istorice. Singurătatea este o consecință directă a acestor presiuni, dar Klaus Haro nu le abordează precum o fac rușii, într-o manieră aproape viscerală, profundă, ci merge din aproape în aproape, subtil și cu deznodământ, în felul vieții reale, nu filozofate sau trecute în profunzimi. Regizorul nu este atras de grandoare sau cazuri extreme, ci de o simplitate suferindă a omului, de sensibilitatea lui de a fi atins și modificat de ceea ce vine din afara lui, de predispoziția de-ți asuma o anumită atitudine față de ceilalți, chiar dacă ești în contratimp cu ei. Personajele lui sunt singuratici care stau între ceilalți, sunt retrași ce se integrează mai greu, sunt atenții care văd mai mult și, implicit, resimt povara acestei plus-cunoașteri.

Elina. Un film în care o veți revedea pe Bibi Andersson, actrița cunoscută din filmele lui Ingmar Bergman (A șaptea pecete, Fragii sălbatici, Persona), în rolul directoarei rigide care nu vede dincolo de didacticismul meseriei ei și încurajează discriminarea. Un copil proaspăt vindecat de tuberculoză, orfan de tată, vorbind cu el într-o mlaștină, unde aveau un loc secret - dincolo de ea se află o lume mare și neînțelegătoare pe care copilul o refuză și se refugiază din fața ei. Nu pentru totdeauna însă! Cum găsește cărarea spre lume?

Vă așteptăm în Copou să aflați,
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 1 februarie 2011

14 ianuarie 2011 - seria a doua de tricouri cinefile - din "colecția toamnă-iarnă" (pentru pasionații din Clubul Cinefililor Iași)

Daniela Abageru, Ana Chiricescu, Cristina Chişcău, Ioana Chişcău, Anamaria Ciucanu, Claudia Cojocariu, Ramona Donisă, Raluca Grigoriu, Iulia Leonte, Anișoara Maloş, Andrei Mihăilă, Ioana Agatha Păltinel, Elena Pătraşcu, Alina Stîngu, Ștefan Abageru, Ștefan Caliniuc, Bogdan Cheşa, Ilieși Bogdan, Dragoș Eva, Matei Hutopilă, Paul Ichim, Vasilică Istrate, Andrei Ababei, Bogdan Monoran, Ionuț Pădure, Ștefan Panţiru, Adrian Pipirigeanu, Gabriel Stoica, Octavian Stoica, Ionuț Ungurianu - aceștia sunt purtătorii noilor tricouri cinefile realizate după o idee de imagine-simbol cinefil aparținând lui Bogdan Monoran și datorită muncii de adunat, convins, strâns realizată de Octavian Stoica.


Tricourile nu au mai fost date în sală, ci s-a dorit un cadru în care să se socializeze mult mai ușor și discuțiile cinefile să fie mai adunate, personale și productive. Mojo a fost gazda aleasă, iar pe 14 ianuarie 2011, la început de nou an cinefil, ne-am întâlnit să punem Țara Cinefilă din provincia Iași la cale. Cum nu suntem experți rigizi, care cred că dacă ești cinefil pasionat de filme de artă înseamnă că totul este lipsit de excese și clar elitist, ne-am simțit bine împreună ca niște oameni care nu împart doar o pasiune, ci și un mod de a fi și de a se raporta la ceilalți. Împreună, ca echipă, împreună, ca oameni ce aleg filmele și oameni care le vizionează, presupune apropiere, nu distanțare. În acest mod se explică atmosfera surprinsă în câteva imagini, după cum urmează:

(spate - Ana Chiricescu, față - Octavian Stoica)

(Daniela Abageru, Anamaria Ciucanu, Vasilică Istrate,
în spate - Ana Chiricescu și pe un piedestal - Bogdan Monoran)



(bucuroase de noile achiziții - Anamaria Ciucanu și Alina Stîngu)

(cărți de joc cinefile - pe post de joker - Charlie Chaplin)

(discuții cinefile aprinse - Bogdan Monoran și Adrian Pipirigeanu -
arbitrați de Octavian Stoica)

Tare mult ne-am dori să se extindă acest microb cinefil sănătos, contrar fraților lui cu patologie adversă. Până una, alta, sperăm să reușim și anul acesta să ne menținem la nivelul cu care ne-am/v-am obișnuit! Multe filme bune!

Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 31 ianuarie 2011

Receptări cinefile ieșene - "O după-amiază tomnatică" (Yasujiro Ozu)

*** Ștefan Panțiru:

În comentariul trecut am încercat să răspundem la întrebarea "despre ce e vorba în film" ca un început al analizei. Am văzut astfel că filmul surprinde superficialului relațiilor sociale într-o notă comică și că folosește un anumit stil cinematografic pentru a realiza acest lucru, ceea ce constituie două axe distincte de interpretare. Despre stilul cinematografic am vorbit pe scurt acum două săptămâni, așa că acum vom încerca să urmăm prima axă, anume vom încerca să interpretăm filmul din perspectiva subiectului narativ [1].

În acest context va trebui să începem cu rezumatul narațiunii (denumit uneori și "rezumatul filmului" pentru simplitate, deși insist că a rezuma narațiunea filmului nu e același lucru cu a rezuma filmul cu toate caracteristicile sale).

Un tată văduv (Shuhei Hirayama) locuiește cu fiica sa Michiko și cu celmai tânăr dintre cei doi fii. Fiica are 24 de ani iar regulile sociale spun că este momentul să se căsătorească, însă atât ea cât și tatăl său amână să vorbească despre asta deoarece plecarea ei i-ar lăsa în mare dificultate. Prietenii îi amintesc mereu lui Hirayama că asta e dovadă de egoism și îi propun un soț pentru fiica lui. El ignoră pentru o vreme aceste aluzii dar cazul fostului său profesor care regretă că a ruinat viața fiicei sale ținând-o alături de el îl pune pe gânduri. În cele din urmă decide să facă acest pas și împreună cu fiul său mai mare îi caută un soț. Prima opțiune însă nu are succes, alesul lui Miochiko este deja logodit, așa că sunt nevoiți să urmeze recomandarea unui prieten al tatălui. Nunta are loc în cele din urmă, iar tatăl, rămas cu fiul cel mic, înfruntă golul rămas, conștient că și fiul va pleca în cele din urmă și va trebui să trăiască singur.

Într-un fir narativ secundar este prezentată viața de familie a fiului mai mare care înfruntă mereu voința soției și dificultăți financiare, rămânând un firav sprijin pentru tatăl său la bătrânețe.

Subiectul filmului se încadrează în tematica preferată de Ozu: transformările prin care trece familia japoneză ca urmare a modernizării și a schimbării generațiilor. Accentul cade uneori pe relațiile în sine ca în Ohayo, alteori pe transformări, ca în cazul filmului de azi. Observăm că problema mariajului este abordată diferit aici decât în
Bakushu (Vară timpurie), unde se accentua independența fetei față de tradiții și familie, decizia de a se căsători fiind în întregime a ei (chiar dacă sub o anume presiune din partea societății). Michiko însă nu se opune nici o clipă ideii de căsătorie, nici măcar atunci când trebuie să renunțe la bărbatul ales de ea și să se căsătorească cu cineva necunoscut. Această situație e undeva la mijloc între alegere liberă și căsătorie aranjată, fără să producă însă o dilemă. Intriga nu vine din rigiditatea regulilor tradiționale ci strict din dificultatea despărțirii dintre membrii familiei.

O observație foarte importantă pe care o face David Bordwell (autorul cărții Ozu and the Poetics of Cinema [2]) este aceea că spre deosebire de scenariul hollywoodian în care fiecare secvență trebuie să conțină conflict, intriga la Ozu nu este construită abrupt sau ridicată la intensitate mare, ci este disipată, reflectata și refractată în diverse fire narative secundare. Astfel, filmul nu oferă doar dilema centrală ci și diverse rezultatele posibile înainte ca decizia să fie luată. Asta face din film o meditație mai degrabă decât o narațiune liniară.

Opțiunile pe care le are tatăl sunt așadar următoarele:

a) să insiste ca Michiko să se căsătorească
1) cu cineva tânăr: cazul fratelui ei mai mare care duce o viață conjugală tensionată deoarece între el și soție apar diferențe de opinie și nici unul nu domină - rezultând într-o continuă luptă a orgoliilor;
2) cu cineva mai în vârstă: cazul prietenului lui Hirayama care s-a căsătorit cu o fată mult mai tânără decât el - datorită diferenței de vârstă și de statut, soțul domină dar comunicarea are de suferit pentru că cei doi aparțin unor generații diferite;

b) să amâne căsătoria pentru mai târziu: este luată în considerare o posibilă căsătorie a lui Hirayama cu o chelneriță trecută de prima tinerețe, dar ideea pare în cele din urmă abandonată;

c) să insiste ca Michiko să nu se căsătorească și să rămână cu el: cazul profesorului său care regretă că a împiedicat-o pe fiica lui să se căsătorească atunci când a avut ocazia.

Conflictul nu este focalizat, ci ascuns în spatele unor numeroase detalii, aluzii, analogii, toate încadrate de rutina zilnică a vieții, în acest caz a lucrului la birou. Personajele nu sunt scutite de îndeplinirea tuturor celorlalte îndatoriri: au servici, prieteni, familie, obligații sociale. În aceste condiții, o preocupare anume, oricât de importantă, trebuie pentru moment pusă de o parte și reluată mai târziu, de fiecare dată puțin schimbată de contactul cu alte opinii, situații, contexte. Ozu nu folosește detalii narative ca să crească importanța uneia și aceleiași probleme, ci le folosește ca să reflecte această problemă din diverse unghiuri, păstrând perspectiva globală.

Făcând o analogie cu stilul vizual, problema centrală apare discret în fiecare scenă la fel cum culoarea roșie este prezentă în fiecare cadru, dar mereu schimbată, mereu în altă nuanță. Construcția intrigii este minuțioasă la fel cum ritmul și echilibrul fiecărui cadru sunt atent construite. Ozu este din acest motiv unul dintre marii clasici ai cinematografiei, clasici în sensul că au perfecționat atât de mult forma și au construit un canon atât de elaborat de reguli încât opera lor poate fi apreciată doar având în vedere întregul proces de creație, deci în primul rând rațional.

La fel cum în muzică sau în pictură perioada clasică a atins un vârf al rafinamentului care mai apoi a cedat locul perioadei romantice care renunță la sisteme în favoarea emoțiilor, cinematografia clasică a cedat locul în anii '60 unui stil mai direct și mai personal, caracteristic, spre exemplu, Noului Val francez. Deși în cinematografie stilurile și perioadele sunt mult mai greu de separat (întreaga istorie a cinematografiei are doar puțin peste 100 de ani!) recunoaștem totuși la regizori precum Ozu acea calitate și eleganță clasică ce influențează invariabil generațiile următoare fie direct (Win Wenders, Robert Bresson, Carl Theodor Dreyer, Abbas Kiarostami sunt direct asociați cu Ozu) sau indirect prin chiar distanțarea de acest stil (Nagisa Oshima, Akira Kurosawa sunt printre cei care au urmărit să aibă o direcție contrară stilului său rarefiat).

Mulțumim mult pentru film!

[1] Nu sunt sigur că termenul de "subiect narativ" e perfect valid, dar îl folosesc aici ca o prescurtare pentru "subiectul narațiunii filmului" (parte din argument) spre a se deosebi clar de "subiectul filmului" (ideea) care include multe alte lucruri, cum ar fi stilul cinematografic, simbolurile, limbajul, mesajul.
[2] David Bordwell, Ozu and the Poetics of Cinema, Princeton University Press, 1988

duminică, 23 ianuarie 2011

Miercuri, 26 ianuarie 2011 - 395 - "O după-amiază tomnatică"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 26 IANUARIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion YASUJIRO OZU:

"O DUPĂ-AMIAZĂ TOMNATICĂ"
("Sanma No Aji", 1962 - color - 112 minute)
*subtitrare în engleză



*** Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Igor Cobileanski: Sașa, Grișa și Ion (2006).

O după-amiază tomnatică este ultimul film realizat de Yasujiro Ozu și se concentrează, ca multe din filmele sale, pe dinamica dintr-o familie, formată de data aceasta dintr-un tată văduv și fiica lui. După moartea soției sale, tatăl s-a bazat pe fiica lui pentru viața casnică și ordinea micii lor familii, dar începe să se gândească la faptul că e egoist păstrând-o lângă el și împiedicând-o să se orienteze spre căsnicie. Povestea este spusă din punctul de vedere subiectiv al tatălui și nu se intersectează absolut deloc cu melodrama, ci păstrează tonul demn și senin specific filmelor lui Ozu. Va pleca fiica sau nu? Rămâne să vedeți miercuri!

Vă așteptăm în Copou,
Echipa Clubul Cinefililor.