Miercuri, 10 noiembrie 2010 - 383 - "Baran"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 10 NOIEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion MAJID MAJIDI:

"BARAN"

("Baran", 2001 - color - 94 minute)

*subtitrare în română

Baran este următoarea noastră oprire în filmografia lui Majid Majidi.

Veți vedea o poveste despre apropierea dintre doi oameni pusă pe fundalul diferențelor etnice dintre ei și pe barierele care apar inevitabil într-o lume ce funcționează după reguli stricte, raportate în permanență la contextul social și politic. Dimensiunea umană pare a transmite iluzia unui posibil deznodământ de basm, în care finalul fericit este surogatul de iluzie necesar pentru a trăi în realitate ca într-un buzunar. Viața organizată de oameni însă nu permite amăgiri integrale. Cel mult punți temporare pentru un tip de cunoaștere stârnit de fascinație, care poate sparge prejudecăți și aduce oamenii la un numitor comun.

Vă așteptăm la al doilea film iranian al lunii acesteia,

Echipa Clubul Cinefililor.

*************************************************************************************

La primul film din cadrul medalionului Majid Majidi, Copiii Paradisului, cam 50 de cinefili au ocupat Sala Diotima. Unii au fost foarte emoționați (până la lacrimi discrete), alții au apreciat povestea, alții aspectul hibrid, dar importantă rămâne vizionarea unui altfel de film și incursiunea într-o altfel de lume, pe care sperăm să veniți să o cunoașteți în continuare prin celelalte trei filme ce își așteaptă cuminți rândul.

Receptări cinefile ieșene - "Copiii paradisului" (Majid Majidi)

*** Daniela Abageru: Copiii paradisului - Filtrarea realității prin copilărie

Filmul în care copiii sunt centrul de interes se încadrează într-o zonă specifică de receptare critică. Copiii nu sunt niște ființe liliputane din Călătoriile lui Gulliver care trebuie tratate cu grijă sau subestimate, ci reprezintă căi distincte și intermediare ale devenirii umane: cunoașterea și trăirea nu sunt niște explozii care se întâmplă instantaneu omului, ci sunt continue și urmează filozofia treptelor.

Am urmărit multe filme în care copilăria, universul lui Antoine de Saint-Exupery de Mic Prinț, este miezul. Și nu este vorba de motivația mea profesională, ci de convingerea că nu trebuie marginalizat actul creativ orientat spre începuturi, inocență, primi pași, etape de gestație spre identitate. Ceea ce suntem ca indivizi își are rădăcinile în modul în care am început să ne formăm: să te uiți spre toate părțile din om este fascinant, la tulpină, la ramuri, dar rădăcinile au ceva aparte – sunt ascunse și susțin viața de deasupra. Desigur, nu intru în complexități freud-iene și nici nu insinuez că tot ceea ce suntem se datorează copilăriei noastre, pentru că este simplisim și neadevărat: suntem suma alegerilor noastre în viață, dar antrenamentul pentru ele începe în copilărie.

Aici e miza pentru care mă uit și la filme cu și despre copii! De la copiii pierduți în tragica lume mare în care îi pune Angelopoulous (Peisaj în ceață) la entuziasmatul copil cu balon roșu (Albert Lamorisse, Le balon rouge), de la prea-devreme-trezitul Ivan al lui Tarkovski (Copilăria lui Ivan) la Salvatore cel fascinat de film din Cinema Paradisio al lui Tornatore, de la fetița singucigașă din Satantango al lui Bella Tarr la omul de-o șchioapă din Puștiul lui Chaplin, de la băiatul complice căutării tatălui din Hoții de biciclete a lui De Sica la copiii expuși demonilor adulților în filmele lui Ingmar Bergman (din Fanny și Alexander), de la iubirea inocentă din Jeux interdits la roșcovana soră a micului prinț din Le renard et l’enfant al lui Luc Jacquet, din toate se pot face analize comparatiste la diverse nivele. Copiii furnizează o altă percepție a timpului/realității/cunoașterii și pot fi folosiți ca artificiu de compoziție în 3 direcții: pretext - text - context.

Filmografia iraniană (sintetizând din cei 5 regizori din care am reușit să vizionez filme până acuma: Abbas Kiarostami, Majid Majidi, Mohsen Makhmalbaf, Jafar Panahi, Darius Mehrjui) are o predilecție pentru tematica orientată în jurul copiilor și, de cele mai multe ori, îi pune în situații-limită pentru universul lor, în coliziuni inevitabile cu lumea celor mari, cu dimensiunea profund etică și religioasă a lumii în care trăiesc, dar și cu amenințarea îndepărtării de ea prin acceptarea progresului și a deschiderii spre Occident.

Majid Majidi creează în Copiii Paradisului un text din relația a doi frați, Ali și Zahra, și îl amplasează într-un context larg al presiunilor din familie și din societatea iraniană contemporană lor. Nu mai ești copil, ai deja 9 ani. Când aveam 9 ani, îmi ajutam părinții este lecția strigată de tată lui Ali ce trebuie să învețe să aplice responsabilitatea aproape ca un adult. Dar, în același timp, inocența pusă în chingile realității reușește să se strecoare și să respire cu plămânii proprii: comunicarea pe caiet arată înfrățirea dincolo de cuvinte, în intenție și ajutorare reciprocă, căci Ali nu simte doar o datorie morală față de sora lui, ci un puternic atașament și o împărțire de complicitate.

Pierzând papucii, Ali și Zahra se află în mijlocul disperării și problematica este pentru ei una de viață și de moarte (un dramatism ajustat condiției lor): desigur, ne emoționează și simțim compasiune pentru ei, mai ales că mereu intervin alte obstacole și scopul lor este în permanență amenințat a nu fi atins. Intenția regizorului nu este însă de a provoca o reacție de milă, ci de a arăta frici, așteptări, preocupări ale acestor copii, care cresc într-o armonie unul cu celălalt pentru a ține piept dizarmoniei neașteptatului exterior. Ali fuge din disperare pentru salvare și se simte înfrânt în final pentru că nu a reușit să își țină promisiunea față de Zahra, iar bine-meritatul loc întâi nu îl alină, fiind ca un îndoliat la scena premierii. Majid nu face în film o tonalitate sumbră a întregii situații, care, prezentate logic și sec, ar putea fi văzută drept un caz social, ci urmărește emoțiile și percepția copiilor, care au resurse duble: pentru tragic și firesc în același timp.

Este inserată coliziunea cu oamenii mari care fac regulile - fie inflexibile (profesorul responsabil cu disciplina), fie permisive (antrenorul) și uneori Ali este mai descurcăreț decât tatăl care pare mai stângaci sau pur si simplu prea împovărat. Majid Majidi pune toate acestea în termeni de punct-contrapunct, nu pentru a sublinia arid o antiteză, ci pentru a potența că universurile umane în creștere nu trebuie subestimate. Baloanele și peștii aurii sunt laitmotive și prin ele copiii se abstrag problemelor temporar, dar în final este o sugestie de coincidență între vis și realitate: tatăl are pe bicicletă perechea de pantofi roșii pentru Zahra și suferința se va sfârși. Cel puțin până la următoarea.

Umorul, pasajele de ludic, alergătura continuă, perspectiva lăsată pe mâna copiilor, toate par a face filmul destul de simplu și e posibil să fie așa, dar atu-ul său la nivel de tehnică este articularea. Și Kiarostami a avut filmul Unde este casa prietenului meu? bazat tot pe o alergătură de la un sat la altul a unui copil în dorința lui de a-l scăpa pe un coleg de la pedeapsă, dar acesta optează pentru un ritm mai puțin alert, pe o narativitate redusă la minim, pe o situație întinsă ca într-o schiță, pe durata unei zile, cu scene filmate static. Majid alege să dezvolte narativ, să multiplice perspectiva la doi, să combine dinamismul cu staticul, să spună o poveste, nu să analizeze strict un nivel al datoriei/emoției. Dezideratele fiecăruia îl determină să urmărească scopul prin mijloace specifice până la urmă.

*** Bogdan Monoran:

Ce film frumușel. Cam evident să spun că e genul de film care mulțumește publicul pe mai multe nivele, îl unge pe suflet cu drăgălășenia și sentimentalismele reușite și de bun gust. Ce a contat a fost experiența emoțională prin care te poartă filmul.

Un frate și o soră dintr-o familie săracă trec prin aventura cea mai mare din viața lor (de până atunci), când fratele pierde papucii proaspăt reparați ai surorii sale și trebuie astfel să împartă o pereche, pe a lui. E un film de suflet pentru spectator și rămâne și după ce se termină. E simplu și se joacă cu emoțiile tale folosind chipurile inocente și de multe ori triste ale celor doi protagoniști, care reușesc să jongleze schimbul de papuci și școala și activitățile extra-școlare, făcut curat prin casă, ajutat familia, concurat în curse lungi (pentru vârsta lor).

Deși pare puțin prea siropos, backgroundul sărăcăcios și actual ne aduce la un nivel de seriozitate față de ce se întâmplă în film, un asemenea nivel în care înțelegem relația dintre frați, chiar dacă nu e ceva universal și am dori să vedem asta oriunde și oricând. Pe lângă înlănțuirea de evenimente ce îi vizează în primul rând pe cei doi copilași, filmul nu are o profunzime deosebită sau un mesaj greu de descifrat. E un film pentru publicul menit să se regăsească în personaje, oricare ar fi ele, fie părinți, fie puști.

Și, de asemenea, nu mi-e jenă să recunosc: la unele scene tristețea a fost insuportabilă și mi-a scăpat o lacrimă (sau două), dar au rămas în ochi pentru că nu erau teribil de triste, ci triste combinate cu inocență, frumusețe cinematografică în general. Regia a fost foarte bine pusă la punct, imaginea completă, tonul general al filmului și scenariul, desi simple, sunt puternice prin emoția transmisă. De văzut.

*** Ștefan Panțiru:

Sunt plăcut surprins să văd că filmul de săptămâna asta a fost apreciat în unanimitate. Am citit cu atenție cele două comentarii (al Danielei și al lui Bogdan) și alte câteva pe care am reușit să le găsesc pe Internet. Un lucru care m-a amuzat la comentatorii străini a fost că foarte mulți (inclusiv Roger Ebert) au menționat necesitatea de a citi subtitrările (limba filmului fiind persană) ca o "dificultate care merită depășită". Mă bucur că noi nu avem asemenea probleme.

Așa cum a observat și Bogdan, filmul surprinde prin forța sentimentelor și a trăirilor pe care le provoacă spectatorului, în ciuda intrigii extrem de simple, iar acest lucru este realizat prin coborârea aparatului de filmat la nivelul universului copilăriei, acolo unde există "o altă percepție a timpului/realității/cunoașterii", ca să o citez pe Daniela.

De fiecare dată când vine vorba de evocarea copilăriei simt nevoia să amintesc de La Medeleni a lui Ionel Teodoreanu. El realizează acolo, în roman, exact ceea ce Majid Majidi realizează aici în film: recrearea universului copilăriei. Poate părea un lucru simplu să povestești despre copii, pentru că fiecare a fost cândva copil și prin urmare ar putea să-și amintească diverse întâmplări, dar se dovedește că e foarte greu, odată ajuns adult, să reproduci logica unui copil. E ca și cum ai încerca să uiți că știi să vorbești o limbă sau să încerci să uiți cum e să mergi pe bicicletă și sa te dezechilibrezi într-un mod natural. Dificultatea, cred, e să reproduci veridic gândurile sau rațiunile copilăriei. Odată puse în scris sau pe ecran, toată lumea le poate retrăi, fiecare și le amintește ca fiind exacte, ca fiind trăite atunci când sunt bine redate de altcineva - dar pentru cel

care le scrie procesul este foarte anevoios și obositor. Deși ne amintim că am făcut un lucru sau altul atunci când eram mici, nu ne mai amintim de ce sau cum am ajuns să-l facem. Și chiar dacă ne amintim un gând anume, nu putem reproduce șirul de idei prin care am ajuns la acel gând, pentru că ne lipsește imaginația de atunci, contextul de atunci, cunoștințele și perspectiva de atunci. Cum e, de exemplu, să nu ajungi la ușa de la dulăpiorul din bucătărie? Cum e să nu ai planuri pentru mai mult de o zi? Cum e să te trezești dimineață de dimineață, în vacanță și să nu știi (și nici să-ți pese) în ce zi, săptămână, lună sau an ești? Toate astea au devenit parte din noi odată cu trecerea anilor. Acum calculăm timpul relativ la concediu și sărbători, pentru un an întreg sau pentru mai mulți, pe când atunci timpul însemna doar acum, eventual cu câte vreo promisiune pentru vacanță de la părinți, dar în general asta însemna cândva într-un viitor neidentificat.

Numai intrând în acel univers putem înțelege de ce pantofiorii roșii erau o chestiune de viață și de moarte, numai recreând lumea aceea putem înțelege intensitatea sentimentelor legate de lucruri atât de mărunte pentru noi acum, iar acest lucru, după cum încercam să argumentez mai sus, nu este ușor.

E impresionantă filmografia Danielei în ceea ce privește tema copilăriei. Aș mai adăuga și eu, dintre preferatele mele, Tonari no Totoro ("Vecinul meu Totoro", 1988) precum și alte filme ale lui Hayao Miyazaki, Die unendliche Geschichte ("Poveste fără sfârșit", Wolfgang Petersen, 1984, după romanul omonim al lui Michael Ende), El laberinto del fauno ("Labirintul lui Pan", Guillermo del Toro, 2006), deși unele dintre cele adăugate de mine sunt mai degrabă în universul fanteziei decât în al copilăriei propriu-zise.

O altă observație a Danielei care mi-a atras atenția a fost predilecția cinematografiei iraniene pentru această temă, a copilăriei. Aparent, există o explicație politico-religioasă. Conform cu Schirmer Encyclopedia of Film (Barry Keith Grant, Gale, 2006) teocrația instaurată după revoluția iraniană din 1979 a impus reguli stricte atât morale cât și sociale care afectează direct producția cinematografică. Spre exemplu, în perioada cea mai strictă din acest punct de vedere, din 1979 până în 1987 femeile nu aveau voie să apară deloc pe ecran sau să participe la creare filmului. Când acest lucru a fost permis, a fost cu condiția ca actorii de sex opus să nu se atingă dacă nu erau înrudiți în viața reală. Asta, precum și o mulțime de alte reguli constituiau o cenzură puternică, astfel că, deși statul finanța filmele, multe dintre ele erau apoi interzise în Iran - stare de lucruri care s-a perpetuat până astăzi, deși în 1997 a avut loc o nouă schimbare de conducere care a adus o oarecare liberalizare, măcar cât să permită unor nume ca Abbas Kiarostami sau Mohsen Makhmalbaf să se facă cunoscute în occident.

În acest context, regizorii aveau de ales între a pleca din țară sau a alege teme cumva neutre, care să treacă de cenzură. Totodată, filmele fiind finanțate de stat, bugetele erau în general precare, ceea scotea din ecuație filmările de platou, care permit o calitate mai bună a imaginii și sunetului, dar sunt în general mai scumpe mai ales datorită decorurilor (de amintit că Orson Welles, pe care l-am văzut luna trecută, a exploatat din plin platourile de filmare pe care le-a combinat cu filmări în aer liber pentru o expresivitate crescută a imagini). Asta poate explica și pentru predilecția pentru actori amatori.

Astfel, cu bugete reduse și sub cenzură puternică, opțiunile regizorilor și producătorilor care decideau să rămână în țară erau limitate, de unde stilul minimalist și temele general umane și neutre din punct de vedere etic sau religios, sau cel puțin conforme cu doctrina oficială. Majid Majidi, având opinii religioase și politice mai degrabă conservatoare (a protestat oficial în cazul scandalului cu reprezentările satirice ale profetului Mahomed) a avut susținerea guvernului pentru filmele sale, deci ceva mai multe fonduri și resurse. Un alt lucru de remarcat este că a fost mai întâi actor în filmele lui Mohsen Makhmalbaf, iar casa de producție care figurează pe DVD, "The Institute for the Intellectual Development of Children & Young Adults" (mai precis, secția de film de la institutul respectiv) a fost înființată de Abbas Kiarostami, deci legăturile dintre acești mari regizori iranieni sunt strânse și sub aspectul conlucrării, ceea ce justifică asemănările stilistice.

Însă chiar dacă putem găsi astfel de explicații pentru anumite caracteristici ale acestor regizori, meritul lor rămâne întreg, pentru că, obiectiv vorbind, au realizat filme foarte bune în ciuda tuturor acestor restricții. Aș face o trimitere aici și la discursul lui Cristian Mungiu la primirea premiului de la Cannes: "[...]I also hope that this award that I’m getting now is going to be of good use for small filmmakers in small countries everywhere, because it looks like you don’t necessarily need a big budget and a lot of stars to have your story heard".

Forma și structura filmului de săptămâna asta, Copiii paradisului îmi amintește foarte tare de Khane-ye doust kodjast? ("Unde este casa prietenului meu?", Abbas Kiarostami, 1987), și sunt de acord cu Daniela că filmul lui Kiarostami era cumva mai static, cu un singur personaj în centrul atenției, și cu acțiunea cuprinsă într-o singură zi narativă, însă mi se pare ca asemănările sunt mai multe decât diferențele: locațiile sunt aproape identice, mai ales sălile de clasă și străduțele tipice suburbiilor (deși la distanță de 10 ani între filme), sunt aleși actori amatori, are o construcție narativă simplă, este concentrat pe trăirile și emoțiile unor copii care suferă din contactul cu lumea adulților. Pus altfel, aș fi crezut ușor că e același regizor care a făcut ambele filme. Asta nu e neapărat ceva rău, de exemplu se poate concluziona că există o continuitate în cinematografia iraniană, o școală, sau un curent care poate avea un impact mai mare decât o mulțime de filme disparate și divergente. Alte influențe care se pot observa sunt dinspre Ladri di biciclette ("Hoții de biciclete", Vittorio De Sica, 1948) pentru relația tată-fiu și The Loneliness of the Long Distance Runner ("Singurătatea alergătorului de cursă lungă", Tony Richardson, 1962) pentru concursul de alergare de la final, scenă care, personal, m-a impresionat cel mai mult.

Am urmărit, comparativ, scena alergării din "Copiii paradisului" și pe cea din "Singurătatea alergătorului...". În ambele miza e diferită decât câștigarea concursului în sine. În ambele alergătorii aleg să nu câștige cursa, deși Ali, în "Copiii..." o câștigă fără să vrea. În ambele sunt prezentate flashback-uri care justifică motivația personajelor. În ambele personajele concurează cu reprezentanți ai clasei înstărite. Ca și diferențe, cea mai importantă este aceea că în "Singurătatea...", Colin alege să nu termine cursa ca o formă de protest, mesajul fiind clar transmis, pe când în "Copiii..." nimeni nu pare să observe tristețea lui Ali. În plus, alergarea din "Copiii..." este mult mai tensionată, și redată într-un stil cumva impresionist, aș zice, prin utilizarea unui focus redus și a efectelor de atmosferă. Cadrele de la final mai ales, în care este redată ultima porțiune a traseului cu mulțimea care încurajează de pe margini, din perspectiva alergătorilor, sunt aproape în totalitate fără focus și în slow-motion, ceea ce sugerează epuizarea, efortul suprem, dar și importanța momentului, prin dilatarea timpului. Alergătorii sunt de asemenea în focus slab, iar pe coloana sonoră se aude respirația lui Ali și efecte muzicale ce sugerează bătăi de inimă. Cadrele de urmărire în care camera alunecă în fața concurenților alternează cu cadre statice, de la distanță (de peste râu) sau statice din apropiere, de pe traseu. Sunt trei tipuri importante de cadre de urmărire: din față de sus (deasupra concurenților) atunci când prezintă mulțimea de copii care iau startul, din față de jos, foarte aproape de sol, atunci când sunt mai puțini alergători în imagine, pentru a crea impresia de viteză și din lateral, cu fața lui Ali în prim-plan din profil sau semi-profil, pentru a surprinde efortul fizic și hotărârea. Cadrele fixe sugerează mai ales distanța mare pe care o au de parcurs concurenții. Durata în sine a acestei scene prezintă lungimea mare a traseului și prin urmare dimensiunea angajamentului care-l motivează pe Ali, transformând efectiv provocarea într-o chestiune de viață și de moarte - spre final ne este frică să nu-l vedem pierzându-și cunoștința chiar înainte de linia de sosire, însă deznodământul este unul oarecum fericit.

Ne întoarcem așadar de la stilul perfecționist tehnologic al producțiilor americane la o cinematografie intimă, simplă și sinceră, unde mesajul și morala poveștii sunt foarte importante, și unde apropierea de spectator este esențială. La Welles sau la Yimou, de pildă, puteam spune că povestea nu contează, pentru că ceea ce îi caracteriza pe cei doi regizori era stilul în care spuneau povestea, iar pasiunea lor era pentru metodă. La Kiarostami și Majidi însă mesajul este foarte important pentru că ei urmăresc un dialog cu spectatorul, un dialog mai cultivat și mai rațional la Kiarostami, mai afectiv și mai idilic la Majidi, dar am văzut un singur film deocamdată, așa încât rămâne să-mi confirm ideea.

Mulțumim pentru recomandare și pentru comentariile la filmul de săptămâna asta!

FESTIVALUL DE SCURTMETRAJ FILMSTUD - 5-7 noiembrie 2010 - ediția a III-a

În weekend-ul ce urmează se va desfăşura la Iaşi cea de-a treia ediţie a Festivalului Naţional Studenţesc de Film de Scurtmetraj FILMSTUD - 5-7 noiembrie 2010, Casa de Cultură a Studenţilor, Sala Gaudeamus.

FilmStud 2010

Miercuri, 3 noiembrie 2010 - 382 - "Copiii paradisului" - medalion regizorul iranian MAJID MAJIDI

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 3 NOIEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion MAJID MAJIDI:

"COPIII PARADISULUI"

("Bacheha-Ye aseman", 1997 - color - 90 minute)

*subtitrare în română

(regizorul iranian Majid Majidi)

Prima experiență iraniană la Clubul Cinefililor s-a numit Abbas Kiarostami. Se întâmpla anul trecut. Tot în noiembrie. Am considerat bine venită o însăilare de un nou episod: MAJID MAJIDI, care propune o problematică asociată universului copilului în societatea actuală din Iran și condiției omului simplu, cu venituri la limita supraviețurii, confruntat cu efortul uneori inuman de a rezista prin zbatere.

Copiii paradisului sunt doi. O fată și un băiat. Visul conjugat copilăriei este acest paradis din care sunt prematur treziți: o pereche de papuci împărțită pentru ca un tată autoritar să nu ia măsuri punitive și sacrificiul unui frate pentru celălalt. Valori umane sunt regăsite la scară mică, în plămădirea unor viitori oameni mari, care găsesc soluții cu puțină ingeniozitate și noroc.

Nu este un film american despre rețeta succesului la 12 ani, nici despre genii premature, nu este un film de palmares de mall, ci unul despre copii deștepți și săraci care sunt în primul și în primul rând copii și apoi pioni de sacrificiu ai unei condiții sociale precare. Nu o să găsim poleiala filmelor americane, nu o să vedem copii traumatizați care merg la psiholog să le rezolve problemele, nici fenomene emo, nici rebeli gratuiți și nici nu o să dăm peste conflicte soluționate prin violență (deși, oamenii mari uită și apelează la ea): acești copii au altă atitudine în fața vieții și aceasta pare a-i răsplăti în moduri mărunte și neașteptate. Exsită o puternică latură etică în condiția lor, dar nu sunt demni de milă, își știu locul, cern realitatea din jurul lor și se strecoară prin piedicile ei cu acea naturalețe specifică vârstei, încercând să rezolve adevarate probleme (chiar drame în universul lor de 2 metri pe 2 metri).

Poate încrederea nu ar trebui să vină din surogate și căi ocolitoare, ci din firescul înfruntării vieții, iar sănătatea mentală și coloana vertebrală cresc în alte locuri, nu în umbra unor formule prestabilite de o societate consumistă și standardizată. Poate omul are resurse în el însuși, nu doar în căile de dinafară. Cel puțin în acest film așa se întâmplă.

Vă așteptăm la o lecție de firesc a copilăriei pusă față în față cu realitatea,

Echipa Clubul Cinefililor.

Receptări cinefile ieșene - "Macbeth" (Orson Welles)

*** Ștefan Panțiru:

Cred că mulți spectatori, chiar dintre cinefilii care vin la club, consideră Macbeth (1948) ca fiind un film dificil sau plictisitor, la fel cu A șaptea pecete (1957) sau Anul trecut la Marienbad (1961) - și cred că pot avea dreptate. Toate acestea au în comun faptul că sunt foarte lente, în alb-negru, iar acțiunea nu are parte de o intrigă puternică sau de tensiuni care să stârnească adrenalina. În plus, dialogurile și narațiunea nu sunt ușor de urmărit, fiind adesea prea criptice sau profunde pentru a fi receptate într-o singură vizionare. Am urmărit Macbeth la scurt timp după Star Trek (2009), așa că diferența îmi apare cu atât mai clară.

Însă dacă filmul e dificil, cu atât mai mult e de câștigat din înțelegerea lui, așadar nu cred că a fi dificil e în sine un minus ci, aș zice eu, e un atu (plecăm de la premisa că un film, ca orice altă experiență artistică ar trebui, în sens larg, să ne învețe ceva). Există, e drept, filme mai puțin dificile care sunt foarte interesante sau foarte bine construite, însă rămân la părerea că nivelul ridicat de complexitate este un argument suficient (dar nu neapărat necesar) pentru a stârni interesul.

Însă dacă interesul nu e stârnit într-un mod direct, ci vine din complexitate, filmul poate fi, totuși, plictisitor pentru o parte din audiență. Cineva ar putea spune că deși subiectul e profund și interesant, e prea abstract pentru a fi urmărit într-o oră și jumătate. Răspunsul meu ar fi cam în direcția - rolul filmului nu e să livreze subiectul cu tot contextul său, cu introducere și concluzii, așa cum e structurată o lecție de filosofie, ca să poată fi înțeles, nu în sensul ăsta ar trebui să educe, ci rolul filmului e să pună o lumină nouă pe o problemă existentă în conștiința spectatorului. Meditația asupra consecințelor dezastruoase ale ambiției exagerate este o temă recurentă în literatură, iar Macbeth este doar o dramatizare foarte apreciată a acestei teme. Se presupune că spectatorul este familiarizat cu tema în sine, astfel încât replici ca "[life] is a tale, told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing" sau "I am in blood/Stepp'd in so far that, should I wade no more,/Returning were as tedious as go o'er." să aibă un sens evident, noutatea fiind doar în contextul și în modul în care aceste mesaje sunt transmise.

Un film de acțiune încearcă să captiveze spectatorul cu intriga sa, să-l facă să trăiască viteza, bătălia sau pericolul cu toate simțurile (de unde succesul genului horror în 3D), așadar se adresează instinctelor, întocmai ca un montagne russe. Instinctele sunt deja acolo, filmul nu livrează și instinctul, ci doar se adresează lui. Cineva care nu ar avea, să spunem, instinctele

antrenate pentru viteză, s-ar plictisi la un film de acțiune.

În mod asemănător, o dramă shakespeariană se adresează conștiinței morale, abordând anumite dileme cu care într-un fel sau altul ne confruntăm zi de zi. Dar instinctele sunt înnăscute și sunt puternice, pe când sentimentul artistic și simțul etic au nevoie de puțin antrenament. Filmul nu livrează conștiința morală care să creeze sentimentele, la fel cum nu livrează nici instinctele, ci doar o alimentează, aceasta fiind cea care creează propriu-zis efectul în cugetul spectatorului. Asta nu înseamnă că dacă cineva se plictisește la o piesă de teatru nu are conștiință morală sau artistică - din fericire ea acționează pentru noi prin multe și complicate metode, fie și doar ca rezultat al presiunii sociale. Înseamnă doar nu e obișnuit să se adreseze acelei laturi a personalității, preferând interacțiuni mai directe.

E adevărat că se poate face încă o separare: și anume între problematică și formula artistică aleasă pentru a o transmite. Astfel, poate că cineva este familiarizat cu tema dar nu apreciază atmosfera aproape suprarealistă și cu siguranță sumbră, fantasmagorică a filmului, sau poate doar nu apreciază forma literară (engleza veche) a dialogurilor. Aici cred că poate fi vorba de gust sau de predispoziție. Atâta timp cât cineva poate spune foarte clar de ce nu-i place un anume lucru, chestiunea devine de gust. Aici da, cineva poate găsi pe bună dreptate filmul ca plictisitor (personal, sunt de părerea opusă - dar aș accepta observația).

Aș insera aici și un argument în fața obiecției că investiția de efort pentru a ne familiariza cu tematica și apoi cu limbajul artistic nu se justifică. Mi-a plăcut opinia lui Vasily Petrenko (prim dirijor la Royal Liverpool Philharmonic) apropo de receptarea muzicii clasice - și anume că e ca atunci când ești prea obosit ca să faci mișcare - dacă reușești să ajungi la sală te simți mult mai odihnit decât dacă rămâi nemișcat în fața televizorului, pentru că e vorba de alt fel de efort, care compensează pe primul întocmai cum visul, deși, paradoxal, menține creierul activ, ne ajută să ne regenerăm. Nu lipsa oricărei activități ne face să ne simțim mai bine, ci echilibrul între activități. Monotonia unui singur limbaj este obositoare, dar diversitatea regenerează.

Revenind la film, părerile au fost împărțite între critici la data apariției. A fost un succes în Franța, dar un eșec în Statele Unite. În ultimii ani însă a fost acceptat ca un film de valoare în contextul creației lui Welles. Subiectul în sine și dialogurile sunt preluate din opera lui Shakespeare cu minime adaptări. Ceea ce este original și considerat un merit al regizorului este modul în care a fost reprezentată piesa, cu caracteristici stilistice purtându-i marca, dar foarte diferit de The Lady from Shanghai, produs în același an.

Esența clasică a piesei așa cum o arată dialogul, costumele și decorurile, a rămas neatinsă. Adăugirile au fost în special la nivelul imaginii și al sunetului. Prin simplitatea decorurilor, ceața artificială, unghiurile de filmare neașteptate și încadrările sugestive se creează atmosfera de atemporalitate și de tărâm mistic, ceea ce corespunde opoziției religios/păgân din piesă (cele trei vrăjitoare, omniprezența crucii, motivul destinului ș.a.). Imaginea în sine este foarte importantă pentru sublinierea anumitor mesaje (e.g. distanța dintre rege și supușii săi, alienarea și frica prin strălucirea din privirea actorilor și de pe boabele de transpirație, întunericul de pe ecran ce corespunde întunericului care-l cuprinde pe Macbeth) De remarcat că operatorul John L. Russel mai târziu a filmat Psycho (1960), și că Welles lucrase la Citizen Kane cu Gregg Toland, unanim apreciat pentru inovațiile sale.

Deși la lansare a fost prescurtat de la 100 la 80 de minute, cred că chiar și în versiunea extinsă ritmul e suficient de rapid încât anumite detalii să nu fie suficient explorate (de exemplu evoluția lui Lady Macbeth), însă esența piesei e acolo și e redată foarte bine.

Sunt curios să văd cum arată versiunea lui Roman Polanski din 1971...

Mulțumiri organizatorilor pentru Orson Welles și pentru alegerile făcute.

Aștept să vedem ce alte surprize ne așteaptă în noiembrie.

*** Octavian Stoica:

Ștefan, apreciez analizele tale, inclusiv introducerea de aici, însă simt nevoia să intervin asupra unui "mic" aspect: premiza potrivit căreia o opera artistică ar trebui să ne învețe ceva - pe care se bazează în mare argumentația ta - e exact ceea ce un excelent teoretician ca Nabokov a demontat cuvânt cu cuvânt, ori de câte ori s-a pronunțat asupra rolului operelor de ficțiune; după cum se știe, spre exemplu, în postafața proprie la "Lolita" ("On a Book Entitled Lolita"), scrisă mai târziu, mai ales ca replica față de bazaconiile scornite de cei care văzuseră un "alt film" citindu-i cartea, V.N. s-a arătat clar împotriva didacticismului operei de artă, menirea acesteia fiind în opinia sa aceea de a livra "«bucurie estetica», adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existențiale unde norma este dată de tandrețe, curiozitate, bunăvoință, extaz".

Personal, fără să fiu neapărat complet convins de interepretarea nabukoviană, cred că e corect să fim mai reținuți în ceea ce privește așteptările pe care le avem față de o operă de artă, ce anume dorim să aflăm/să ni se confirme acolo etc., altfel ne trezim într-un zonă primejdioasă aidoma "Copilului Divin" al lui P. Bruckner, care credea că, după ce va fi citit tot ce se scrisese în istoria omenirii, va reuși să exprime doar printr-o singura frază întreg "sensul vieții".

Un exemplu personal aici - (ceva) cunoștinte istorice despre apariția creștinismului, consider că le poți avea după ce citești teza de doctorat a lui Albert Camus, nu dupa lectura (f. agreabilă!, am curaj să o recunosc) a romanului "Qvo vadis" (Henryk Sienkiewicz) sau vizionarea filmului clasic "Ben Hur".

"Rolul filmului e să pună o lumină nouă pe o problemă existentă în conștiinta spectatorului." - foarte adevărat, însă cred că o continuare despre însemnătatea mijloacelor e esențială, pentru că altfel tu doar ai exprimat foarte concis - zic eu - "alibiul" de bază al acelor autori care se ascund în spatele obscurității operei lor.

Nu e cazul la Welles, corect, însă nici nu prea te poți bucura de un film care ajunge să te plictisească groaznic printr-o falsă complexitate - fiind totuși amator de Bergson, Lynch (mă străduiesc să înțeleg cât mai mult de acolo, desigur) și având în vedere că la același "diagnostic" au ajuns și alți cinefili, îmi permit să cred că nu e receptarea personala a filmului "problema", ci e doar un dezacord total al meu cu maniera în care regizorul a transmis mesajul piesei shakespeariene - pe scurt, un fel de teatru-filmat, cu un dialog foarte greu de urmărit, lipsit în mod evident și de fluența/naturalețea caracteristică scenei, un joc destul de inconsistent, chiar inexpresiv, majorității actorilor și cu decoruri ce dau o senzatie "de atemporalitate", dar asta mai degraba pentru că nu prea cred să se fi preocupat cineva de o reconstituire în conformitate cu timpurile în care este plasată acțiunea în textul original (cazul opus, reconstituirile istorice ale lui Masaki Kobayashi, din ce-mi vine acuma in minte - și mi se par ca fiind chiar pe aceeași linie, de un anumit ''exotism'', cu atemporalitate, vrăjitorie și altele de felul asta). Apoi, ca o glumă (deși, apreciez foarte mult observațiile tale de natură tehnică, dovedesc un spirit de observație bine antrenat, de cinefil autentic) eu film noir mai "noir" (=întunecat, la propriu și la figurat) ca acesta nu cunosc...

În altă ordine de idei, îmi pare bine de apariția aceasta constantă a comentariilor tale, eu unul deși mărturisescfaptul că eram cumva reticient pe la început față de un astfel de demers, acuma cred destul de mult în rolul pozitiv al unor astfel de schimburi de păreri și pe această cale îi aștept/invit și pe ceilalți cinefili de-ai noștri să-și dea cu părerea.

***Bogdan Monoran:

Prefer oricând opera cinematografică a lui Akira Kurosawa după aceeași operă a lui Shakespeare. Kumonosu-jo este o adaptare în adevăratul sens al cuvântului din cauză că nu îți iese atât în evidență faptul că e o piesă de teatru filmată cum e filmul lui Welles. Păcat...

O fi limba lui Shakespeare o limbă aparte, dar e și mai obositoare când traducerea pe care o ai încearcă să imite stilul. În fine, mesajul l-am înțeles, l-am înțeles încă de la Kumonosu, dar încearcă să înțelegi de ce atât de multă vorbă în filmul acests și de ce atât de puțină acțiune, pentru că eu nu pot. Eh, nici nu știu de ce mă așteptam la altceva, doar e film intelectual în care trebuie să te chinui să înțelegi ce zic oamenii în engleza veche și frumoasă a lui Shakespeare. Ok...partea asta a fost obositoare, atât zic...Dar din partea actorilor a fost greu și s-a văzut de departe că cei care au muncit mai mult, pe lângă faptul că majoritatea a recitat doar replicile, au fost evident Orson și actrita ce a interpretat-o pe soția lui Macbeth. Da, rolurile cu cele mai multe replici...

În rest, nimic cinematografic, doar mișcarea camerei în două direcții pe o scenă de teatru, cu "zum"uri sau traveling...asta când scena se filma în sala mare, nu în camere mici sau colțuri. În fond, nu e o adaptare...e piesa luata de pe scena teatrului Mercury și filmată de John L. Russell, cel care s-a ocupat de imagine. Dezamăgit crunt...mă așteptam chiar și la modificări substanțiale de scenariu și poveste din partea lui Welles pentru a scoate în evidență câteva elemente de actualitate atunci...sau altele care sunt out-dated în vechea piesă. Nu știu, zic și eu...mă așteptam de la mai multe din partea tot mai puțin genialului Orson.

*** Ștefan Panțiru: (replica la răspunsul lui Octavian)

Mă bucură foarte mult răspunsul tău din două motive. Primul motiv e acela că poți contrazice opinia și nu persoana (cum se face că sunt foarte rari cei care fac distincția asta?). Al doilea motiv e că îmi risipește îngrijorarea cum că dacă ești subtil nu te observă nimeni. Și îmi mai place pur și simplu faptul că am aflat ceva nou (de argumentul lui Nabokov de exemplu).

Sunt de acord că cele două opinii ale mele sunt simpliste. De fapt întreaga mea argumentație era cumva unilaterală, mergea doar pe direcția "nu poți respinge un film pentru că e prea complex" și am folosit ca argument rolul didactic al filmului. Te asigur că părerile mele nu sunt niciodată atât de categorice. E doar o chestiune de interlocutor.

Când am scris comentariul original aveam în minte pe acele persoane care invocă argumentul că filmele complicate nu merită urmărite, că la o adică de ce ți-ai bate capul cu un film pe care nu-l înțelegi?

Argumentul meu ține în contextul în care e un film din care sigur ai ceva de învățat, în cazul de față mă refeream la o reprezentare a piesei lui Shakespeare în general. Așadar mă adresam acelor care ar fi spus "e o reprezentare a unei piese de Shakespeare, deci e plictisitoare, deci nu vin la film" și nu acelora care ar fi spus "dintre reprezentările piesei pe care le-am văzut, asta e cea mai plictisitoare", pentru că aceștia din urmă cu siguranță știau despre ce-i vorba.

Așadar, da, argumentul meu e simplist, ca răspuns la un o opinie și mai simplistă.

Răspunsul tău însă duce discuția la următorul nivel. Să zicem că primul nivel e acela în care cineva refuză un film complex din principiu. Al doilea nivel ar fi prin urmare cel expus de tine: acceptând că extragem ceea ce poate fi extras rezonabil dintr-un film, ne expunem pericolului de a aprecia ceva doar fiindcă e complex, dând dovadă de snobism. În contextul celui de-al doilea nivel, observația ta e absolut întemeiată: dialogul din Macbeth poate fi considerat greoi și jocul inconsistent.

Revenind la chestiunea cu didacticismul, am luat de bună accepțiunea didacticistă. Îmi servește bine în discuțiile din "nivelul întâi" amintit mai înainte. Dar da, ai dreptate, situația e mult mai complicată. Sunt conștient că sunt foarte multe alte păreri. Una, bine punctată, e aceea oferită de Nabokov de a livra bucurie estetică (recunosc că n-am apucat să o citesc, doar am preluat-o din mesajul tău). O alta ar fi aceea oferită de Tolstoi care argumentează că rolul artei e de a crea o legătură între artist și audiență, de a extinde comunicarea la un alt nivel. În afară de astea mai sunt două variante larg acceptate: aceea a artei dezinteresate (sau artă pentru artă) și aceea a artei cu rol de curățire sau catharsis.

Așadar putem identifica fără mare dificultate patru sau cinci "scopuri" ale artei, între care, personal, nu prea pot alege. E adevărat că am o predispoziție spre a "învăța" însă chiar și termenul ăsta îl folosesc cu un sens larg. Dacă ar fi să folosesc aceeași idee, că "filmul ar trebui să ne învețe ceva" la "nivelul doi" atunci sensul lui "a învăța" aici e de a extinde orizontul, de exemplu la nivel estetic, ca să mă apropii de argumentul lui Nabokov. Încerc să identific ce e original într-un film, ce e reprezentativ, și să "învăț" acel lucru, să iau cunoștință de el adică. Diferența mare pe care o văd între a "învăța" în sensul ăsta larg și pur și simplu a "simți" filmul sau opera de artă respectivă este o relație de ordonare pe care încerc să o stabilesc. Deși în ambele cazuri iau cunoștință de același lucru, atunci când "învăț" ceva estetic, automat îi dau un nume și pot să fac referire la el mai târziu. Din perspectiva cealaltă, nu contează dacă lucrurile au nume sau nu, un film sau o operă de artă e reușită dacă îmi provoacă bucurie estetică, așadar nu există relații de ordine sau ierarhii. Presupun că până și astea două metode de receptare sunt reconciliabile dat un anumit unghi de interpretare al unghiurilor de interpretare.

Relativ strict la filmul lui Welles, sunt de acord cu obiecțiile aduse de tine. Pur subiectiv, găsesc că stilul strict al construcției și teatralitatea, simplitatea realizării sunt avantaje care cântăresc mai mult decât problemele. Asta e prima interpretare a lui Macbeth pe care o văd și am observat și eu că are multe lipsuri (de exemplu nu se justifică aproape deloc comportamentul lui Lady Macbeth) și una peste alta, nu prea înțelegi piesa. Însă cu toate astea, îmi place atmosfera rece și ștearsă, neclară, întunecată a filmului, chiar dacă nu reprezintă bine piesa. Dar asta e pur chestiune de gust.

Îmi pare rău că n-am avut mai mult timp sa organizez mai clar răspunsul și scuze că răspund așa târziu, însă doar în weekend am timp să scriu și mi-am petrecut cea mai mare parte din zi comentând filmul de săptămâna asta (Copiii paradisului), iar subiectul e așa de vast încât îmi trebuie o săptămână să scriu un răspuns ordonat.