Frank Capra este recunoscut drept un maestru al comediei de situație, cu dialoguri și gaguri preluate de desenele animate. Bugs Bunny se spune că a fost inspirat de Peter Warne din It Happened One Night (în special de scenele în care mânca morcovi și vorbea cu gura plină). Deoarece filmele sale au apărut în timpul recesiunii economice din America și mai apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, stilul de comedie ușoară, de obicei cu o poveste romantică ce se ridică deasupra claselor și convențiilor sociale, a fost bine primit de publicul care încerca să uite dificultățile financiare și problemele războiului. Însă Frank Capra a perfecționat rețeta și i-a adăugat un stil personal, care a fost în cele din urmă apreciat și de critici. Comediile sale sunt amuzante, emoționante și devin tot mai sofisticate spre sfârșitul carierei, iar actori deveniți celebri ca James Stewart, Clark Gable, Cary Grant, Claudette Colbert le fac cu atât mai atrăgătoare și eclatante.
Mr. Smith Goes to Washington se deosebește de celelalte două filme de până acum prin faptul că este mai puțin o comedie propriu-zisă cât o metaforă despre libertate și valorile democrației. Lansat în 1939, adică chiar la începutul celui de-al doilea război mondial, filmul reiterează valorile naționale și moștenirea istorică într-un mod care să motiveze publicul și să-i refacă încrederea în instituțiile statului. Acest lucru este realizat într-un mod neașteptat, și anume întâi acuzând aceste instituții de corupție și manipulare, ceea ce cu siguranță rezona puternic cu opinia publicului abia ieșit din recesiune, pentru ca în cele din urmă să arate că spiritul legii și valorile umane nu au dispărut ci sunt doar eclipsate de multe compromisuri. Personajul principal, Jefferson Smith este astfel construit încât să reprezinte aspirațiile și deziluziile cetățeanului de rând și, tot în numele lui, să ceară socoteală guvernanților pentru lipsa de responsabilitate și de moralitate. Numele este simbolic, Jefferson făcând trimitere la Thomas Jefferson, al treilea președinte american, iar Smith fiind un nume generic, combinația sugerând că în fiecare cetățean se găsește încuibărită viziunea unui mare om de stat, singurul lucru care lipsește este puterea de a merge până la capăt.
Domnul Smith este prototipul cetățeanului model care învață din cărțile de istorie și încearcă să aplice ceea ce știe în folosul comunității. Faptul că este cercetaș și are în grijă o tabără de copii întărește relația cu omul de rând care practică o meserie simplă și care nu înțelege cum un lucru simplu și util (cum e crearea unei tabere de copii) poate să fie ignorat, ba mai mult, înlocuit cu un proiect dăunător și ilegal sub ochii întregii țări fără ca cineva să se opună. Relația dintre Jefferson Smith și copii este una specială, față de ei având întreaga responsabilitate. Copii reprezintă viitorul țării, iar ceea ce se petrece în sala senatului dictează viitorul lor tot așa cum libertatea de care se bucură generațiile actuale nu ar fi posibilă fără efortul marilor oameni politici din trecut. Atunci când este pe cale să renunțe, dificultatea cea mai mare este să recunoască în față cercetașilor săi că i-a dezamăgit. Copii joaca un rol important în multe dintre secvențele cheie - ei sunt cei care îl propun pe Smith ca senator, ei sunt singurii care-i țin partea și ei sunt cei care îi prezintă pentru prima oara sala senatului. Adesea ori dau dovadă de o intuiție și o înțelegere a lucrurilor care-i depășește chiar și pe cei maturi din jurul lor, ceea ce din nou îi prezintă în rolul de viitori cetățeni, viitori lideri care în cele din urmă vor cere socoteală pentru deciziile care se iau în prezent.
Deși finalul filmului este unul fericit, în care simțul etic învinge, tonul general al filmului este sumbru. Mărturia de la final a lui Paine este bruscă și neverosimilă, o soluționare deus ex machina pentru o bătălie altfel pierdută. Încercarea lui Jefferson de a bloca proiectul lui Jim Taylor nu are nici un fel de ecou nici printre senatori nici în rândul opiniei publice. Și aici, ca și în Cetățeanul Kane (Orson Welles, 1941) opinia publică este controlată de trusturi media aservite unor interese private. Însă spre deosebire de Kane, aici raportul de forțe este cu totul disproporționat, lucru sugerat și de paralela cu don Quijote, ceea ce-l transformă pe Jefferson într-un erou de sacrificiu pentru a crea ecou în conștiința celorlalți. Jefferson este inconștient pe parcursul deznodământului, așadar pentru el totul a fost în zadar. Bineînțeles, personajul principal nu poate să moară într-un film de Frank Capra, însă leșinul său din care nu-l vedem trezindu-se reprezintă în esență același lucru. Din nou, publicul poate să se identifice cu acest erou căzut, care nu crede să mai scape de mașinațiunile politicienilor și afaceriștilor. Însă miza, atât de clar expusă, nu era una personală, nu era bătălia lui proprie împotriva sistemului, pe care de altfel a pierdut-o, ci era bătălia pentru viitor și pentru trezirea conștiinței, și atât personajele cât și spectatorii au parte de acest proces de conștiință - se poate spune că scopul scuză mijloacele atunci când un compromis este făcut?
Un personaj foarte important, deși cu puține replici, este cel al președintelui senatului. Prin mimica și atitudinea sa se arată favorabil demersului tânărului senator și, lucrul cel mai important, ascultă ceea ce acesta are de spus. Având cea mai înaltă poziție în senat și fiind singura persoană aparent neutră din sală, personajul președintelui reprezintă inflexibilitatea legii, care de acestă dată lucrează în favoare personajului. Jefferson se folosește de diverse mecanisme legislative pentru a lupta împotriva lui Taylor, iar președintele este cel care întruchipează spiritul legii care nu favorizează pe nimeni, detașat de orice conflict sau interes. Pentru spectator, faptul că președintele se arată înțelegător cu Jefferson este reconfortant, fiindcă indiferent de rezultatul conflictului, efortul nu va fi uitat, deși opinia publică nu va afla poate niciodată. Iar simbolic, atunci când oamenii pierd din vedere idealurile iar limita dintre corect și greșit devine tot mai neclară, legea este cea care rămâne să protejeze principiile pe care se sprijină întregul sistem.
Sub aspect stilistic, pentru a da încărcătura necesară intrigii, filmul face apel la simbolurile naționale cele mai cunoscute: monumentele din Washington, constituția, sala senatului, primii președinți ai țării. Coloana muzicală dublează aceste simboluri cu imnuri și cântece patriotice ca Yankee Doodle, Auld Lang Syne (care nu întâmplător este și imnul internațional al cercetașilor) și The Star-Spangled Banner (imnul Statelor Unite). Decorurile au încercat să păstreze solemnitatea și somptuozitatea construcțiilor reale, iar fiindcă filmările s-au făcut pe platou, acestea au consumat o mare parte din bugetul filmului. Sala senatului în special a fost minuțios reprodusă (până și unele încrustații de pe bănci au fost copiate).
[Decorurile complexe și un număr mare de actori contribuie la realismul scenelor]
De notat și relația specială a lui Frank Capra cu actorii. Spre deosebire de Hitchcock, Capra discuta pe îndelete cu fiecare actor despre rolul său în film, indiferent de cât de scurtă era apariția sa pe ecran. Chiar și persoanelor care apar în fundal încerca să le dea un ritm unic, o motivație individuală: unul dintre ei se ducea la servici, altul să întâlnească un cunoscut, cineva la cumpărături, unii erau grăbiți, alții se uită la vitrine etc., ceea ce dă fiecărei scene un plus de naturalețe. Relația cu actorii principali a fost cu atât mai strânsă, James Stewart a rămas un prieten apropiat al regizorului mult după ce colaborarea lor se încheiase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu