Închidem un an cinefil (2011) și deschidem altul (2012)

Portretul clubului la şase ani de tinereţe

Sala Diotima, acest cuib al Clubului Cinefililor în care colcăie din lună în lună idei noi despre regizori vechi parcă de când lumea (odată proiectaţi capătă o nemurire despre a cărei natură doar noi ştim), acest loc este singurul incapabil de a povesti câte au văzut pereţii săi - de o aşa mare greutate de cuvinte, imagini în culori şi alb-negruri, coloane sonore şi emoţii emanate în timpul fiecărei reprezentaţii, parcă mereu la prima vizionare se cojesc des şi au nevoie de noi tencuieli şi noi straturi de var pe alocuri. În ceea ce priveşte scaunele, acestea cum să nu penduleze şi să se rupă când de şase ani aceşti sectanţi pasivi ai cinemaului, şi implicit cinematici, aceste păsări de noapte ori de câte ori fac maratoane, se îndepărtează şi se apropie de ecranul parcă neîncăpător, puţin vizibil, dar viu? Mochetele, nu mai spun! În afară de faptul că-s mereu mânjite de obiecte din decorul unor cadre de prin filme şi de peste tot te poţi înţepa în fragmente de replici desprinse autarhic din subtitrări, acestea sar din şuruburile încheieturillor în care sunt prinse de s-ar zice că-s suflate de alizeele ieşite din unele filme ale lui Kurosawa, de respiraţiile clovnilor lui Fellini, de emanaţiile introspective ale lui Bergman, de vâjâitul apelor lui Tarkovski, şi pare că piticii lui Herzog, la stingerea luminilor, ar da năvală afară din ecran cu motocicletele şi-ar ferfeniţí totul în râsurile lor pârdalnice sfidându-şi oniric tatăl bătrân şi înţelepţit (altfel) pe la festivaluri de film. Despre iluminat nici nu mai încape vorbă! Becurile se ard mereu ca ecplisate de torenţii de lumină ce izbucnesc luând amfiteatrul pe sus cu străfulgerări şi aşezându-l la loc pe nesimţite. Din când în când se mai deschide câte o fereastră îngustă pe unde pătrunde primăvara nesfârşitul vis verde al trunchiurilor de afară ce nu-şi mai contenesc paza de colonade greceşti. Abia noaptea târziu sala se linişteşte din întreaga sa fiinţă; spre dimineaţă foalele ei se pregătesc să se umfle iar pe sub pardoseală întru viitoare bună vedere. 

Până acum şase ani Diotima avea alt chip, unul incert, fără trăsături distincte despre care să se ştie exact unde încep şi unde se termină, iar viaţa sa era una cu prea puţine sensuri şi liniară aşa cum nu va mai fi niciodată.

Cătălin-Mihai Ştefan

Ioana Murariu a adunat numele celor incluși, mai de aproape sau mai de departe, în echipa Clubul Cinefililor și ne-am gândit să ne prezentăm în grup mare și dinamic, așa cum a fost și anul cinefil 2011. 
Trecem spre anul cinefil 2012, dorindu-vă un sac de filme bune asimiliate, rezistență sporită în fața superficialității și descoperiri consistente în lumea filmului!


Echipa Clubul Cinefililor.