Miercuri, 29 ianuarie 2014 - 539 - "Unchiul meu din America"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 29 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"UNCHIUL MEU DIN AMERICA"

("Mon oncle d'Amerique", 1980 – alb/negru – 127 minute)

*subtitrare în română

Profesorul Loborit ţine un curs despre funcţionarea creierului şi modul în care se răsfrânge aceasta în comportamentul individului. Concomitent, trei personaje pe care le separă totul, trăiesc, suferă, evoluează şi îşi întretaie destinele. Demonstraţiile profesorului se juxtapun destinelor lor individuale. Filmul a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul Filmului de la Cannes în 1980.

Vă aşteptăm la ultimul film francez al lunii, 

Echipa Clubul Cinefililor.

Miercuri, 22 ianuarie 2014 - 538 - "Toată memoria lumii" şi "Noapte şi ceaţă"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 22 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"TOATĂ MEMORIA LUMII"

("Toute la memoire du monde", 1956 – alb/negru – 21 minute)

"NOAPTE ŞI CEAŢĂ"
("Nuit et brouillard", 1955 – alb/negru – 32 minute)

*subtitrare în română

"Nuit et brouillard are treizeci şi două de minute şi este un documentar (sau eseu-documentar) cvasi-exhaustiv despre exterminarea pusă la cale de nazişti. Fiecare detaliu al situaţiei concentraţionare şi fiecare termen din distribuţia Holocaustului îşi au locurile lor în aceste minute, ceea ce face din Nuit et brouillard (realizat de Alain Resnais în 1955) o pastilă-şoc extrem de cuprinzătoare despre o lume pe care nu avem voie să o uităm. Fiind atît de scurt e greu să te plictiseşti. Filmul e alert şi e bine structurat, amploarea şi demenţa misiunii naziste pur şi simplu ţi se întipăresc în suflet în timpul vizionării.

Diferenţa dintre alb-negru şi color face o demarcare clară între al Doilea Război Mondial şi vremurile din care noi privim trecutul. Ţinta documentarului e de a nu lăsa cel mai dureros punct al istoriei umane să devină prilej de ilustrate, mickey-mouse alături de care să te pozezi. În prezent, Resnais traversează neîncetat lagărele şi le înregistrează în culori, căutînd un scop pentru demersul său (scop pe care îl enunţă la final). Fiecare întrebare a sa deschide o poartă spre un episod din Holocaust, pe care îl vedem în imagini de arhivă, filmate la faţa locului.

Episoadele de arhivă prezintă cîte un punct esenţial din ceea ce a însemnat Holocaustul. Vedem cum naşterea lagărelor a fost o afacere din care s-a cîştigat frumos şi vedem cum nemţii au făcut din fiecare cîmp concentraţionar un simulacru al societăţii normale: fiecare lagăr era un oraş cu fabrici, cu blocuri de locuinţe, cu cantine, cu spitale, cu poliţie, cu orchestră simfonică ori cu gradină zoologică, şi cu închisori. Închisoarea generală avea închisorile ei particulare, unde erau testate noi metode de tortură, din care pare că şi-a cultivat viziunile punitive George Orwell pentru O mie nouă sute optzeci şi patru. Şi spitalul era o închisoare, de unde oricine scăpa, scăpa marcat pe viaţă din cauză că fusese cobai în tot felul de experimente medicale: amputări experimentale, teste cu substanţe chimice de interes medical sau teste cu substanţe chimice cu întrebuinţare militară. Ofiţerii S.S. şi subalternii lor, gardienii Kapo, care erau, în fapt, deţinuţi de drept comun, bărbaţi pentru care omorul era o plăcere, erau privilegiaţii acestor spaţii. Iar diferenţa în interiorul acelei lumi aci trebuie făcută şi ea implică ideea de responsabilitate.

Totuşi, atunci cînd Resnais întreabă cine e responsabil de existenţa munţilor de cadavre pe care-i vedem pe ecran nu mai contează atît ceea ce a fost; contează ca noi, cei care privim acele imagini, să ştim că omenirea a ajuns într-un asemenea punct. Şi e important să fim fără încetare conştienţi că în măsura în care vom mai ajunge acolo, responsabilitatea va fi a noastră – fiindcă vom fi permis repetarea unor nebunii similare, deşi în memoria noastră există deja Holocaustul." (sursa: Agenda LiterNet)

Vă aşteptăm la două documentare de prim rang în istoria cinematografiei,

Echipa clubul Cinefililor.

Miercuri, 15 ianuarie 2014 - 537 - "Anul trecut în Marienbad"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 15 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"ANUL TRECUT ÎN MARIENBAD"

("L’Annee derniere en Marienbad”, 1961 – alb/negru – 94 minute)

*subtitrare în română

Recenzie CEZAR GHEORGHE: CE GÎNDEŞTE FILMUL? Dincolo de ecran este creierul.

"Povestea

În L’année dernière à Marienbad (1961) are loc întîlnirea dintre o femeie (A) și doi bărbați (X și M). M pare a fi soțul, iar X amantul. Acesta din urmă încearcă să o convingă pe A că s-au mai întîlnit cu un an înainte în somptuosul hotel din Marienbad, atunci cînd aceasta a promis să fugă cu el un an mai tîrziu (prezentul în care se desfășoară presupusa rememorare a anului trecut). În poveste totul pare a porni din acest loc. Care dintre personaje spune adevărul? Oare chiar s-au întîlnit cei doi amanți? Oare femeia își amintește de străinul care încearcă să o seducă și se preface că nu îl recunoaște pe X? Este posibil ca ea să fi uitat tot ce s-a întîmplat anul trecut la Marienbad? Toate aceste întrebări nu au sens. Povestea nu are importanță, așa cum muzica și „dialogul“ nu au importanță. Acesta este, vorba lui Alex. Leo Șerban, un film-hipnoză, numai că nu se știe cine este hipnotizat. X și A sau eu, cel care privește filmul. Poate că dincolo de ecran nu este o proiecție, poate chiar eu sînt cel proiectat. Sînt chiar în Memorie. Sînt chiar în creier. Filmul este o călătorie de-a lungul traiectoriilor sinaptice, pe o hartă a propriului sistem nervos.

„Trecuturi“ coexistente. Sinapse

Senzualitatea barocă a interioarelor și a decorațiilor din hotel se opune geometriei conștiente a vieții rațiunii. Filmul este o hartă a Gîndirii și a Memoriei, însă, în această hartă, mai multe file sînt suprapuse. Mai multe versiuni ale aceleiași vîrste coexistă. Memoria nu mai este simpla sumă a amintirilor, ci deopotrivă suma amintirilor și a uitărilor. Fiecare versiune a trecutului își are propria vîrstă. Fiecare variantă a anului trecut la Marienbad își dispută prezentul cu aceeași fervoare și cu același drept. Totul – pînă și tăcerile din film – imploră o soluție. X și A sînt prizonieri ai prezentului. Ei încep să existe atunci cînd filmul este proiectat și încetează să mai fie atunci cînd filmul se sfîrșește. Senzațiile – adevăratele personaje ale filmului – aparțin trecutului. Ele călătoresc între paginile memoriei. Resnais depășește tipologia oricărui personaj (o categorie atît de literară) pentru a ajunge la senzații, la o viață, dincolo de psihologie, la Gîndire și, inevitabil, la creier, cu mecanismele sale cerebrale. Diferitele vîrste ale lumii coincid cu tot atîtea senzații, iar gîndirea este timpul – împotriva ceasului, împotriva cronologiei – care corespunde acestor senzații.

Poate că adevăratul text al filmului lui Resnais îi aparține lui Proust sau chiar lui Radu Petrescu din Didactica nova („Stările de suflet trebuie considerate doar ca niște aparate optice servind la fixarea unor imagini – și atîta tot, știind însă că în desenul acestora din urmă, pentru a-l face să trăiască, ora prezentă își depune conținutul ei sentimental; imaginea nu este imagine decît pentru că e în permanență vie și dacă am încerca s-o despărțim de conținutul ei actual, altul de fiecare dată cînd o întîlnim, din vietate groasă și colorată nu ne-am alege decît cu două biete cadavre informe în care nici în cele mai rele coșmare n-am accepta a ne recunoaște. [...] stările noastre de suflet sînt aparate optice defectate imediat după întrebuințare, este greu să încerci imposibilul“). Nu reușim să recuperăm vreodată trecutul prin amintire, ci doar „acea unitate ritmică pe care se desfășoară imaginile noastre despre noi înșine“, pentru a cărei captare, aici în interiorul Filmului-Memorie, nimic nu este imposibil.

Asemenea lui Proust, Resnais ne arată că ocupăm un loc care sporește întruna în Timp, care nu este niciodată pierdut, care este încorporat în noi. Timpul este, fără întrerupere, trăit, secretat de noi înșine, gîndit de noi înșine, Imagine despre noi înșine de-la-mai-multe-vîrste.

Într-un anumit sens, L’année dernière à Marienbad atinge magnetismul și misterul filmului mut. Imaginea și sunetul (muzica și dialogul) se opun determinînd o tensiune proprie unui anumit mod de a face cinema. Este momentul în care cinema-ul abandonează armele narațiunii. Ia astfel naștere posibilitatea de a transforma imaginea în Timp, un timp împietrit, independent de mișcare. Resnais respectă cerința lui Artaud de a crea un cinema al creierului, filmul unei făpturi cerebrale. Este însă un creier-senzație, nu o mașină a intelectului, ci un mecanism producător de „sinapse cinematografice“ (Deleuze).

Azi

Din perspectiva duratei și a ritmului cu care ne-am obisnuit astăzi, Anul trecut la Marienbad devine un film exasperant. Camera se mișcă de-a lungul interioarelor baroce și de-a lungul grădinilor carteziene pe fundalul unor cuvinte abia șoptite. Nu știm dacă cei doi amanți s-au întîlnit în ’28 sau ’29. Neconcordanța dintre sunet și mișcare este sistematică. Se aud pașii mergînd prin pietriș în timp ce unul dintre personaje urcă scările, se aude muzica de orgă în timp ce noi vedem violoniști. Nu există nici o certitudine. Filmul lui Resnais merge prea departe în încercarea de a traduce în imagine straturile coexistente ale Trecutului. Dacă petreci mai mult de o oră pe zi în fața televizorului, filmul lui Resnais va fi aproape imposibil de urmărit. Între televiziune și cinema există o diferență fundamentală. Televiziunea este întotdeauna în prezent. Se agață mereu de prezent. Disprețuiește trecutul sub tirania actualității. Cinema-ul, dar mai ales L’année dernière à Marienbad, este întotdeauna în trecut, imagine a creierului. Imagine fără exterior, imagine lăuntrică. În gîndirea cinema-ului sîntem cu toții imagini ale trecutului."

Vă aşteptăm la un film cu plus de răbdare la vizionare,

Echipa Clubul Cinefililor.

Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 536 - "Hiroshima, dragostea mea" - medalion regizorul francez ALAIN RESNAIS

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 8 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"HIROSHIMA, DRAGOSTEA MEA"

("Hiroshima, Mon Amour”, 1959 – alb/negru – 90 minute)

*subtitrare în română

"Hiroshima, mon amour. O înlănţuire de trupuri, un bărbat şi o femeie cuprinşi de taina dragostei, o iubire autentică, dar poate totuşi trecătoare, sunt elementele printre care zărim începutul filmului. Unul de care spectatorii mai slabi de înger au nevoie de multa tărie pentru a putea trece: sunt înfăţişate, fără cenzură, atrocităţile de la Hiroshima, oamenii care au rămas în urmă, durerile şi anomaliile fizice la care au fost supuşi. Un prim sfert de oră dur.

Ea este extrem de sinceră. După reliefarea războiului şi a urmărilor sale, este momentul desluşirii relaţiei de pe ecran: pentru ea, la început, nu pare decât o noapte de dragoste, fără implicare; pentru el, momentul de iubire este încă un mister: “Îmi stârneşti o dorinţă extraordinară de a iubi”, spune el. Fiecare din ei are un secret pe care îl poartă asupra sufletului lor: ea ne mărturiseşte că are câţiva copii, apoi că este căsătorită, el este de asemenea căsătorit, soţia lui este frumoasă, iar căsnicia fericită. Lucruri care nu sunt neobişnuite, o aventură peste mări şi ţări nu ar influenţa cu nimic esenţa căsătoriei, atâta timp cât rămâne doar o aventură si nu ajungem în faţa unei iubiri autentice.

Apoi lucrurile se complică: ea intră într-un con al amintirilor forţate, memoria ei se deschide pentru prima dată în faţa unei persoane, fie aceasta şi un străin, dovadă că pasiunea de moment se poate duce spre o dragoste autentică. Mărturisirea plăcerii primei iubirii, din adolescenţa petrecută la Nevers în Franţa, o ţine într-un fel departe de el, pentru că pasiunea prezentului se estompează atunci când povesteşti aceleiaşi persoane modul în care ai iubit o altă persoană în trecut. 

Spre final, cand totul se doreşte a fi lămurit (dar regizorul lasă în mod special un final ambiguu şi cu multiple înţelesuri), mărturisirile şi cuvintele lor sunt aproape de sublim: “Acest oraş a fost făcut pentru dragoste”, “Vom deplânge ziua moartă cu conştiinţa şi bune intenţii. Nu vom mai avea ce face, decât să plângem după ziua moartă. Timpul va trece. Numai timpul. Şi va veni un timp, va veni un timp în care nu vom mai şti cum să denumim ceea ce ne leagă. Numele va dispărea puţin câte puţin din mintea noastra. Va dispărea complet.”, “Pentru el, uitarea va începe din ochii tăi.” Pentru aceste momente şi pentru o limbă franceză clară şi veritabilă, este un film ce trebuie văzut şi revăzut." (sursa: filme-carti.ro).

Vă aşteptăm la deschiderea anului cinefil 2014,
Echipa Clubul Cinefililor.