Miercuri, 1 februarie 2012 - 453 - "Un tramvai numit Dorinţă" - medalion regizorul american de origine greacă, ELIA KAZAN

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 1 FEBRUARIE 2012 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului american de origine greacă, ELIA KAZAN:

"UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ"

("A streetcar named Desire", 1951 - alb/negru - 122 minute)

*subtitrare în română

*subtitra

(Vivien Leigh şi Marlon Brando)

Un tramvai numit Dorință (A Streetcar Named Desire) este un film american din 1951, o adaptare cinematografică a piesei omonime aparţinând dramaturgului american Tennessee Williams. În limba engleză, titlul este construit pornind de la un joc de cuvinte între numele unui tramvai real din San Francisco, Desire, și numele francez Desiree. Filmul a fost regizat de Elia Kazan, care a regizat și premiera teatrală a piesei, având îndistribuție actorii Marlon Brando(Stanley Kowalski), Vivien Leigh (Blanche DuBois), Kim Hunter și Karl Malden. Toți actorii, cu excepția lui Leigh, care a înlocuit-o pe Jessica Tandy, au fost aleși din distribuția originală a piesei jucate pe Broadway.

În anul 1999, filmul, considerat ca fiind unul clasic, a fost denominat ca fiind de o „importanță culturală semnificativă” de către Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii. Ca atare, a fost selecționat spre conservare în Registrul național de filme al Statelor Unite ale Americii.

"Un tramvai numit Dorinţă este un subversiv şi înăbuşitor film clasic nominalizat la 12 Oscaruri, reuşind să strângă 4 statuete (pentru cele două roluri secundare jucate de Karl Malden şi Kim Hunter, pentru rolul principal jucat de Vivien Leigh şi pentru decor). Oscarul îi scapă printre degete lui Marlon Brando, ducându-se la Humphrey Bogart pentru The AfricanQueen. Această omitere, pe cât ar părea de injustă în zilele noastre, era de aşteptat la vremea respectivă. Tânărul Brando (20 de ani) îşi face intrarea în lumea cinematografiei într-un mod exploziv în una din cele mai memorabile şi influente interpretări ale tuturortimpurilor. Brutalitatea şi sexualitatea potenţată erau ceva de neconceput pentru publicul de atunci, având să pună capăt unui curent şi bazele altuia, aşa cum evidenţiază foarte bine relaţia dintre personajul lui Stanley (Brando) şi cel al lui Blanche (Leigh), Blanche simbolizând fragilitatea aproape ridicolă a unei vremi demult apuse iar Stanley însumând momentul aici-acum. Această prestanţă oarecum exagerat de realistă poate fi considerată a fi  apărut înainte de vreme, însă are să marcheze inconfundabil metoda unor actori precum Jack Nicholson, Sean Penn, Robert DeNiro."

"În principiu, este un film despre relaţii interumane şi spune povestea unei femei hotărâte, dar mental şi emoţional instabile. În primele minute suntem faţă în faţă cu Blanche DuBois, o frumuseţe nevrotică, născută într-o familie odată înstărită din sud, care, ajunsă în New Orleans, ia tramvaiul (numit Desire) pentru a ajunge în French Quarter-ul sărăcăcios şi murdar unde locuieşte sora sa Stella (Hunter). Blanche este o făptură trecută de o anumită vârstă, cu părul decolorat şi haine superficial pretenţioase (rochii ieftine de Mardi Gras, bijuterii false), care trăieşte într-o continuă fantezie. Această iluzie urmează a fi sfărâmată încetul cu încetul după ce o găseşte pe Stella trăind voluntar în mizerie, beţie, violenţă, vulgaritate şi ignoranţă alături de soţul său, Stanley Kowalski. Acesta, la rândul său, nu se va lasă impresionat de fragilitatea lui Blanche şi va bănui din prima clipă că există ceva dubios în poveştile ei. Abuzurile psihologice constante şi aluziile la incidentele ruşinoase ce au adus-o acolo sunt menite să o scoată din existenţa iluzorie în care trăieşte, însă, până în final, îi vor distruge şi ultimele fire ale raţiunii.

Visceralul film a fost considerat controversat, decadent şi moral repugnant, cu teme îndrăzneţe ca nebunia, violenţa domestică, obsesia sexuală şi promiscuitatea, cu toate că cenzură a insistat la tăierea unor scene cheie, precum dialogul în care Blanche dă deînţeles că decedatul ei soţ ar fi fost homosexual, că motivul pentru care a fost dată afară de la şcoala la care preda ar fi fost încurcarea acesteia cu un elev de 17 ani, şi implicit atracţia pentru băieţi minori şi replicile în care confirmă că ar fi avut numeroase întâlniri cu “străini” într-un hotel defăimat. S-a renunţat de asemenea la scena din final în care Stanley o violează pe Blanche, provocându-i căderea nervoasă altfel de neexplicat. Lipsa acestor scene (recuperate şi introduse publicului în 1993) face că personajele să funcţioneze într-un mod enigmatic şi aproape de neînţeles.

Sfârşitul filmului este ambiguu: după ce o internează în spital pe Blanche, Stella este complet debusolată în faţa situaţiei şi alege să îl pedepsească pe Stanley pentru viol, plecând (aparent definitiv) cu copilul nou născut. Acest deznodământ pare să fi fost tot o condiţie impusă de cenzură, deoarece atât piesa lui Tennessee Williams, cât şi adaptarea Broadway a lui Kazan, se termină cu imaginea Stellei în braţelelui Stanley, ceea ce completează perfect tema principală care este dorinţa, voluptatea. Acesta pare să fie factorul motivaţional care ghidează acţiunile tuturor personajelor din film. Numele tramvaiului din început anticipează pentru public faptul că ceea ce a adus-o pe Blanche în acel loc a fost însăşi o patimă de nestăpânit; aşa cum şi singurul lucru care o ţine pe Stella lângă Stanley este atracţia sexuală fantastică, aproape animalică dintre cei doi.

A Streetcar Named Desire prezintă o exagerare a defectelor umane şi o punere în scenă originală care au făcut din el unul din cele mai emblematice şi influente titluri ale cinematografiei." (Dana Androne - A streetcar named Desire)

Vă aşteptăm la un film clasic şi controversat,

Echipa Clubul Cinefililor.