duminică, 23 iulie 2017

Luis Buñuel - Le fantôme de la liberté

Luni, 24 iulie 2017, de la ora 18:00, Clubul Cinefililor Iași ne invită să vizionăm la Casa de Cultură Mihai Ursachi (Parcul Copou, Bulevardul Carol I, Iași):

Le fantôme de la liberté
(Luis Buñuel, Franța, 1974, 104 minute, IMDB: 8.0)


O prezentare scurtă și cuprinzătoare din dosarul Criterion, menționat de Octavian:
Bourgeois convention is demolished in Luis Buñuel’s surrealist gem The Phantom of Liberty. Featuring an elegant soiree with guests seated at toilet bowls, poker-playing monks using religious medals as chips, and police officers looking for a missing girl who is right under their noses, this perverse, playfully absurd comedy of non sequiturs deftly compiles many of the themes that preoccupied Buñuel throughout his career—from the hypocrisy of conventional morality to the arbitrariness of social arrangements. 

sâmbătă, 15 iulie 2017

Luis Buñuel - Nazarín

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi luni, 17 IULIE 2017 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului spaniol Luis Buñuel:


"Nazarín"
(Mexic, 1959, 94 minute, IMDB: 8.0)


Octavian ne sugerează și un reportaj de la o televiziune franceză din 1963 despre acest regizor excentric: Un cincéaste de notre temps: Luis Buñuel (with english subtitles). Sunt acolo și câteva referințe la Nazarín, printre care ideea importantă că tema acestui film este îndoiala ce apare în mintea omului. Pentru Buñuel ea reprezintă o unealtă care poate duce la un fel de progres, la schimbarea unor convingeri. În egală măsură, îndoiala poate pur și simplu să treacă fără să lase urme, dar în ea se găsește potențialul unor schimbări esențiale și asta o face extrem de importantă.

luni, 10 iulie 2017

Luis Buñuel - Ensayo de un crimen

Săptămâna trecută lucrurile nu au mers conform planului, iar filmul nu s-a mai difuzat. Însă astăzi, 10 iulie 2017, de la ora 18, am putut vedea:

"Ensayo de un crimen"

("Criminal Life of Archibaldo de la Cruz", Mexic, 1955, 82 minute, IMDB: 8.0)


În ciuda titlului, filmul se dovedește a fi o comedie neagră cu destul de multe elemente demne de psihanaliză. Stilul și jocul actorilor e fluent și hollywoodian (din era studiourilor), deși filmul e produs în Mexic și-i caricaturizează direct pe turiștii americani.

Comentatorii de pe IMDB vorbesc despre multe simboluri și subtilități în acest film, probabil îndreptățite, însă ce iese în evidență este contrastul dintre stilul vizual formal al filmului și direcția total nonconformistă a scenariului. Filmul este o comedie, dar nu se ia în serios nici măcar din punctul ăsta de vedere, rămâne mai degrabă într-o zonă întunecată și absurdă, fără o miză sau o direcție clară. Ceea ce, până la urmă, este una din trăsăturile suprarealismului.

Un alt lucru (mai prozaic) ce atrage atenția e faptul că filmul nu a beneficiat de o restaurare decentă. Cel puțin varianta pe care am putut s-o vedem avea pe alocuri culorile atât de saturate încât nu se puteau distinge clar personajele. Sper că originalele nu s-au pierdut și că vor apărea versiuni mai bune.

duminică, 2 iulie 2017

Luis Buñuel - El

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi luni, 3 IULIE 2017 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului spaniol Luis Buñuel:

"El"
(Mexic, 1953, 92 minute, IMDB: 7.9)


În luna iulie revenim la un regizor descris de New York Times drept "un iconoclast, moralist și revoluționar devenit un lider al suprarealismului avangardist în tinerețe și un regizor dominant pe plan internațional o jumătate de secol mai târziu."

Un regizor straniu, cu foarte multă forță și originalitate, preocupat de satira socială și de absurdul convențiilor sociale și al psihicului uman. 

De asemeni, revenim la publicarea pe acest blog al unor gânduri sau discuții cinefile care ni se par interesante. Datorită faptului că evenimentele sunt mai ușor de organizat pe Facebook, vom încerca să publicăm pe blog mai degrabă lucruri legate de receptarea filmelor decât de prezentarea lor sau a evenimentelor de proiecție. Cu alte cuvinte, încercăm să avem un fel de blog al spectatorilor mai mult decât al organizatorilor, răspunzând mai ales la întrebarea: ne-a plăcut filmul? și, mai ales, este acesta un film bun?

Din discuțiile anterioare, am ajuns cumva la concluzia că cele două întrebări sunt foarte diferite și e mai ușor de ajuns la un conses în legătură cu a doua, decât cu prima.

Vizionare plăcută și discuții interesante!

duminică, 1 iunie 2014

Miercuri, 4 iunie 2014 - 552 - "Nosferatu" - medalion regizorul german F.W. MURNAU

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 4 IUNIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului german, F.W.MURNAU:

"NOSFERATU"
("Nosferatu”, 1922 – alb-negru – 94 minute)


"Expresionismul, acest puternic curent de avangardă, nu putea sa apară decât în nordul Europei, fiind specific mentalităţii nordice. Septentrional, nocturn, lunar, cu vocaţia înaltului şi profundului, opus şi complementar „tipului sudic” (meridional, diurn, solar, cu vocaţia orizontalei), „tipului nordic” îi sunt specifice înclinaţia, gustul pentru oniric, pentru fantastic, pentru demoniac, într-o sinteză de individualism vizionar. Termenul „expresionism” apare pentru întâia dată în eseul lui Wilhelm Worringer, Despre dezvoltarea istorică a picturii moderne, publicat în 1911 în revista „Der Sturm”. Iniţial, termenul se referea la ceea ce aduc nou, în picturile lor, Van Gogh şi Edward Munch, „nou” care se constituie în „formula de avangardă” a grupării artistice „Der blaue Reiter” („Călăreţul albastru”). Ulterior, termenul pătrunde în manifestele literare, fiind expresia acelei „febre”, acelei vibraţii spirituale de care au fost cuprinşi numeroşi poeţi în preajma celui dintâi război mondial. Principalele reviste de care se leagă destinul expresionismului sunt: „Der Sturm” (1910–1932); „Die Action” (1911–1932) şi „Die Weisen Blater” (1913). Norvegianul Edvard Munch, cu lucrarea sa intitulată Ţipătul, exprimă însăşi esenţa expresionismului. Puternic antipozitivist, antinaturalist şi antiimpresionist, expresionismul se referea, în sens restrâns, la unele forme de manifestare a modernismului în artele vizuale şi în literatura germană, în perioada 1911–1925. Exaltând eul creator (pe linia romantismului), ca o exprimare patetică a raportării la „absolut”, expresionismul este prin excelenţă vizionar, extatic, cu accente halucinatorii, cu tendinţa fantastic-tragică de transcendere a realităţii empirice. Concepţia artistică a „expresionismului” este legată de o conştiinţă apocaliptică, derivând dintr-o gravă criză spirituală, specifică secolului XX. Poetica expresionismului se caracterizează prin violenţă, prin erupţie, prin explozie.

În arta cinematografică se poate vorbi şi despre un „pre-expresionism” german reprezentat de: Stellan Rye (1880–1914) cu filmele Der Student von Prag (Studentul din Praga), 1913, Das Haus ohne Tur (Casa fără uşă), 1914, Evinrude, 1914, şi Die Augen des Ole Brandis (Ochii lui Ole Brandis), 1913; Henrik Galeen (1881–1949), cu filmul Der Golem, din 1915; Paul Wegener (1874–1948) cu filmul Der Golem, wie er in die Welt kam, din 1920, realizat împreună cu Carl Boese.

Depăşind limitele artelor, expresionismul devine o concepţie despre lume. Pătrunde şi în cinematografie, unde s-a născut sub influenţa artiştilor plastici Nolde, Klein, Kokoschka şi Kubin, şi apoi sub cea a teatrului lui Max Reinhardt. Trei sunt elementele care caracterizează expresionismul cinematografic: decorul (fie pictural, fie arhitectural), prin care se urmăreşte logica sentimentelor, crearea unei atmosfere; lumina, prin care se creează spaţiul, urmăreşte efectul plastic al corpurilor punând accentul pe simbolistica stărilor sufleteşti, acestea realizându-se prin faimosul contrast de lumină şi întuneric; actorul, al cărui joc este esenţializat, simplificat până la un simplu element decorativ. Excesele expresionismului în cinematografie, mai ales monumentalitatea (Nibelungen – Nibelungii, 1923–1924, r. Fritz Lang), fastul, somptuozitatea, au generat, ca reacţie, un alt curent, desprins tot din teatrul lui Max Reinhardt, „kammerspiel-ul”. Istoria filmului expresionist este cuprinsă între 1920, Das kabinet des Dr. Caligari – Cabinetul doctorului Caligari, r. Robert Wiene, şi 1926, Faust, r. F.W. Murnau. Criza spirituală a epocii, filistinismul, dezumanizarea lumii burgheze a marilor oraşe, industrialismul exacerbat imprimă expresionismului o conştiinţă apocaliptică. De aici, drama impulsului metafizic, senzaţia de năruire în haos, presentimentul unei catastrofe universale.

Friedrich Wilhelm Murnau, pe numele său adevărat Friedrich Wilhelm Plumpe (Murnau, Westphalia, 28 decembrie 1888 – Los Angeles, 11 martie 1931), este unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai expresionismului. Licenţiat în filosofie la Universitatea din Heidelberg, cu dorinţa de a se dedica muzicii, a fost elev al lui Max Reinhardt şi colaborator al actorilor Conreid Veidt, Alexander Granach şi Lothar Mendes. Este ajutor de regizor, aviator în timpul primului război mondial, actor, iar – după demobilizare – autor de filme documentare realizate pentru ambasada germană din Elveţia. Estetica sa, strict circumscrisă expresionismului, rezistă încă şi se impune prin originalitate. Datorită pregătirii filosofice, nota dominantă a filmelor sale este intelectualismul. În acest sens se apropie de praghezul Franz Kafka, dar şi de viziunea filosofilor existenţialişti. Este evidentă la el replierea, din limitele unui univers al convenţiilor, cel burghez, în vastele spaţii ale spiritualităţii. Din vizibil, spre invizibil. Din contingent, spre transcendent. Dintr-o lume a realităţii constrângătoare, spre o suprarealitate. De aici, accentele suprarealiste, în tonuri kafkiene. În pofida dimensiunii magice, fantastice şi metafizice, realitatea umană este mereu prezentă, în toată mizeria ei. De aici, grotescul, dar şi rezonanţele tragice; viziunea lui este constant pesimistă. Picturalitatea, ca atmosferă, aminteşte de Grünenwald, de Brueghel cel Bătrân, iar tresărirea romantică, de Goethe. Există şi sugestii sculpturale, arhitecturale, toate aceste elemente constituindu-se într-o sinteză.

Fără îndoială, perioada germană, 1919–1927, este cea mai valoroasă, nu numai pentru F.W. Murnau, ci şi pentru expresionism, în general. După debut, Der Knabe in Blau (Băiatul în albastru), 1919, strălucitele sale opere cinematografice sunt: Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (Nosferatu, o simfonie a groazei) 1922; Der letzte Mann (Ultimul dintre oameni), 1924; Faust , 1926, şi Sunrise (Aurora), 1927.


Există o permanentă balansare, în filmografia lui Murnau, între istoric şi anistoric, între timp şi spaţiu, între determinat şi indeterminat. Femeia este privită sub două înfăţişări fundamentale şi contrastante, „femeia angelizată” şi „femeia demonizată”. În Herr Tartüff, 1926, de pildă, femeia (Elmire) este cea care îl demască pe impostor. În Nosferatu, eine Symphonie des Grauens, tot femeia este cea care întinde capcana. Femeia-vampir apare în Sunrise. Ideea de răscumpărare prin sacrificiu se conturează în Der Gang in die Nacht (Plimbare în noapte), 1921.

Der Brennende Acker (Pământul care arde), 1922, urmăreşte ceea ce se poate numi „decăderea omului”. Un tânăr ţăran îşi părăseşte familia devenind secretarul unui conte. Este un film despre dezrădăcinare, despre înstrăinare, despre aspiraţia spre depăşirea condiţiei. După moartea contelui, se căsătoreşte cu contesa – rămasă văduvă. Dar este ruinat de o altă femeie şi se întoarce în satul natal, regăsindu-şi echilibrul şi fericirea. Un film despre destin, despre întoarcerea la valorile originare. Este de reţinut partitura actorului Werner Krauss.

Perioada hollywoodiană, cuprinsă între 1928 şi 1931, când moare într-un accident de automobil, în momentul în care în cinematografie se introducea tehnica sonorului, este o perioadă mai puţin consistentă. Excepţie face ultimul film, Tabu, 1931, realizat împreuna cu Robert J. Flaherty, care propune tema întoarcerii la origini. Un film bogat în simboluri, în clar/obscur, în pitoresc, o poveste de o profundă şi tragică poezie. Un imn al libertăţii, un elogiu adus valorilor originare, începuturilor." (Mircea Dumitrescu)

Vă aşteptăm la un regal expresionist,
Echipa Clubul Cinefililor.