sâmbătă, 31 decembrie 2011

Închidem un an cinefil (2011) și deschidem altul (2012)

Portretul clubului la şase ani de tinereţe

Sala Diotima, acest cuib al Clubului Cinefililor în care colcăie din lună în lună idei noi despre regizori vechi parcă de când lumea (odată proiectaţi capătă o nemurire despre a cărei natură doar noi ştim), acest loc este singurul incapabil de a povesti câte au văzut pereţii săi - de o aşa mare greutate de cuvinte, imagini în culori şi alb-negruri, coloane sonore şi emoţii emanate în timpul fiecărei reprezentaţii, parcă mereu la prima vizionare se cojesc des şi au nevoie de noi tencuieli şi noi straturi de var pe alocuri. În ceea ce priveşte scaunele, acestea cum să nu penduleze şi să se rupă când de şase ani aceşti sectanţi pasivi ai cinemaului, şi implicit cinematici, aceste păsări de noapte ori de câte ori fac maratoane, se îndepărtează şi se apropie de ecranul parcă neîncăpător, puţin vizibil, dar viu? Mochetele, nu mai spun! În afară de faptul că-s mereu mânjite de obiecte din decorul unor cadre de prin filme şi de peste tot te poţi înţepa în fragmente de replici desprinse autarhic din subtitrări, acestea sar din şuruburile încheieturillor în care sunt prinse de s-ar zice că-s suflate de alizeele ieşite din unele filme ale lui Kurosawa, de respiraţiile clovnilor lui Fellini, de emanaţiile introspective ale lui Bergman, de vâjâitul apelor lui Tarkovski, şi pare că piticii lui Herzog, la stingerea luminilor, ar da năvală afară din ecran cu motocicletele şi-ar ferfeniţí totul în râsurile lor pârdalnice sfidându-şi oniric tatăl bătrân şi înţelepţit (altfel) pe la festivaluri de film. Despre iluminat nici nu mai încape vorbă! Becurile se ard mereu ca ecplisate de torenţii de lumină ce izbucnesc luând amfiteatrul pe sus cu străfulgerări şi aşezându-l la loc pe nesimţite. Din când în când se mai deschide câte o fereastră îngustă pe unde pătrunde primăvara nesfârşitul vis verde al trunchiurilor de afară ce nu-şi mai contenesc paza de colonade greceşti. Abia noaptea târziu sala se linişteşte din întreaga sa fiinţă; spre dimineaţă foalele ei se pregătesc să se umfle iar pe sub pardoseală întru viitoare bună vedere. 
Până acum şase ani Diotima avea alt chip, unul incert, fără trăsături distincte despre care să se ştie exact unde încep şi unde se termină, iar viaţa sa era una cu prea puţine sensuri şi liniară aşa cum nu va mai fi niciodată.
Cătălin-Mihai Ştefan


Ioana Murariu a adunat numele celor incluși, mai de aproape sau mai de departe, în echipa Clubul Cinefililor și ne-am gândit să ne prezentăm în grup mare și dinamic, așa cum a fost și anul cinefil 2011. 
Trecem spre anul cinefil 2012, dorindu-vă un sac de filme bune asimiliate, rezistență sporită în fața superficialității și descoperiri consistente în lumea filmului!


Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 20 decembrie 2011

Miercuri, 21 decembrie 2011, nu se proiectează niciun film!

Astăzi, 21 decembrie 2011, NU SE VA PROIECTA niciun film! 
Practic, anul cinefil s-a încheiat pentru noi miercurea trecută, pe 14 decembrie 2011, la proiecția celui de-al doilea film din cadrul medalionului dedicat regizorului Mel Brooks. Vom lua o bine meritată pauză de Sărbători și ne vom revedea în ianuarie! Urările cinefile vor veni puțin mai aproape de zona împricinată! 

Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 18 decembrie 2011

Cinefilii la munte în Piatra Craiului (decembrie 2011)

A noua ieșire cinefilă a fost ca o cireașă de pe tort la final de an, căci ne-am aventurat pe un munte destul de impresionant, care te solicită și te răsplătește mai mult față de alte locuri montane. Ne-am adunat 8 omuleți și am luat drumul Craiului, unde am avut parte de o falie de timp atât de frumoasă, încât nu ne dorim decât să revenim și să facem toată creasta. Povestea este spusă de Daniela Abageru în două episoade: 
Piatra Craiului - prima parte 
Piatra Craiului - partea a doua

 (la Cabana Curmătura - Daniela Abageru, Irina Petrescu, Claudia Cojocaru, 
Raluca Grigoriu, Ciprian Mihalache, Georgiana Lucache, Ioana Murariu, George Grosu)

(pe creasta Pietrei Craiului, înaintând spre Vârful Ascuțit, la 2150 m)

 (Zărnești  - văzut din capătul crestei Pietrei Craiului)

luni, 12 decembrie 2011

Reacție la conflictul Nichita Danilov-Dan Mititelu

Domnule Director Nichita Danilov,

În calitatea mea de coordonator al activității Clubului Cinefililor de aproape 6 ani și de colegă cu toți cei care activează la Casa de Cultură Mihai Ursachi, bugetari sau voluntari, am fost ținută la curent în mod transparent cu modul în care conflictul dintre domnia voastră și Dan Mititelu a degenerat într-o formă greu de acceptat în condițiile democrației în care susținem că trăim de atâția ani. 

Clubul Cinefililor nu ar fi existat dacă Dan Mititelu nu se gândea în aprilie 2005 să îi pună temelie trainică și să ilustreze cum ar trebui să arate un astfel de proiect. Am învățat de la el și de 6 ani, împreună cu o mână de oameni voluntari, ducem mai departe vizionarea miercuri de miercuri a unui film prin care se cultivă pasiunea cinefilă ieșeană. Suntem la impresionantul număr de 448, adică 73 de regizori, cred că ne merităm eticheta de unul din proiectele culturale săptămânale longevive ale Iașului și vrem să ne continuăm (și îmbunătățim) activitatea. Singurul sprijin pe care îl primim este gratuitatea accesului la Sala Diotima, restul de muncă fiind depus fără a exista vreo retribuție, fără perceperea vreunui bilet la intrare, ci doar pe baza pasiunii pentru arta cinematografică. Ne promovăm prin internet, căci ne-ați restricționat popularizarea prin afișe, dar ne-am adaptat și existăm și în aceste condiții.

Mă adresez dumneavoastră de pe poziția muncii care îmi confirmă activitatea realizată în scop de culturalizare și o fac pentru că am asimilat principiul faptelor consecvente de la omul cu care dumneavoastră sunteți în conflict. Atât Clubul Cinefililor și Clubul Fotografilor sunt ideile lui Dan Mititelu și, atâta timp cât s-a ocupat sau i s-a permis să se ocupe de ele, reacțiile au fost pozitive, iar Casa de Cultură și-a justificat (și încă își justifică) menirea și prin intermediul lor. Sunt evidențe ce nu pot fi negate în niciun mod, iar oamenii care ne-au călcat pragul la proiecții și personalitățile care ne-au felicitat (ultimul fiind Nicolae Cabel, în mai 2011) pot confirma acest lucru. 

Toți cei care activăm voluntar la Casa de Cultură ne dorim doar o atmosferă de susținere a faptelor de cultură, iar acest conflict o sufocă de aproape un an de zile, ajungând deja în zona unor măsuri absolut greu de digerat. Încetarea acestei tensiuni ar fi de bun augur pentru toți cei doritori de a face activitate culturală și nu de a fi martori la absurdități care nu se mai termină. 

Vă solicit să încheiați conflictul pentru ca Dan Mititelu să își poată relua activitățile, pentru a continua să formeze oameni care să considere necesară consolidarea culturii în zona ieșeană, pentru a putea și construi, nu doar dărâma. Energia investită în acest conflict ar putea fi foarte bine folosită în scopuri mai înălțătoare și orientate spre cum putem îmbunătăți, nu doar eroda ceea ce am găsit bun. 

Închei respectuos, exprimându-mi speranța că va conta ceea ce gândesc oamenii care activează în instituția bugetară pe care o conduceți.

Daniela Abageru,
Coordonator Clubul Cinefililor.

P.S.: 

1) Informații suplimentare despre acest conflict: 
http://dan-mititelu.ro/alternative/?page_id=4550
http://dan-mititelu.ro/alternative/?page_id=4568
http://dan-mititelu.ro/alternative/?page_id=4605

2) Orice reacție cinefilă poate poposi drept comentariu sub această postare.

duminică, 11 decembrie 2011

Miercuri, 14 decembrie 2011 - 448 - "Tânărul Frankenstein"


Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 14 DECEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului american MEL BROOKS:

"TÂNĂRUL FRANKENSTEIN"
("Young Frankenstein", 1974 - alb/negru - 106 minute)
*subtitrare în română


Frederick Frankenstein, un renumit medic din Statele Unite, este nepotul celebrului baron Victor von Frankestein, dar celebritatea numelui său îl deranjează, încercând chiar să convingă lumea că numele său se pronunță altfel. După ce va primi vizita lui Gerhart Falkstein, care-i adusese testamentul bunicului său, Frankenstein va lua decizia să meargă la castelul familiei sale din Transilvania. Odată ajuns acolo va face cunoștință cu frau Blucher (care era un fel de menajeră la castel), Igor, a cărui familie se afla de câteva generații în slujba familiei lui Frankenstein, și Inga, pe care Falkstein i-o trimisese ca asistentă de laborator, în caz că va dori să-și continue cercetările acolo. Printr-un concurs de împrejurări Frankenstein va descoperi laboratorul și însemnările bunicului său și va ceda tentației de a repeta și el experimentul. Lucrurile nu vor ieși așa cum s-ar fi așteptat, Igor aducând în loc de creierul unui geniu, un creier anormal.

Vă așteptăm la ultimul film din anul nostru cinefil 2011, 
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 5 decembrie 2011

CineMaraton POVEȘTI REALE ÎN FILM - 10/11 decembrie 2011 (sâmbătă spre duminică) - de la 21.00 la 04.30

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi 3 filme în cadrul CineMaratonului POVEȘTI REALE ÎN FILM sâmbătă spre duminică, 10/11 decembrie 2011:
1. de la ora 21.00
Aleksei Uchitel:Kray"
“Kray”,  2010  –  color  -  124 minute
*subtitrare în română


2. de la ora 23.30
Eric Rothermund: Sophie Schollultimele zile
“Sophie Scholl – Die letzten tage”,  
2005  –  color  – 120 minute
*subtitrare în română


3. de la ora 02.00                              
Clint Eastwood:Invictus
Invictus,  2009  –  color  -  134 minute
*subtitrare în română


Organizator: Daniela Abageru

duminică, 4 decembrie 2011

Miercuri, 7 decembrie 2011 - 444 - "Șei în flăcări" - medalion regizorul american MEL BROOKS

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 7 DECEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului american MEL BROOKS:

"ȘEI ÎN FLĂCĂRI"
("Blazzing saddles", 1974 - color - 93 minute)
*subtitrare în română

(regizorul Mel Brooks)

Mel Brooks și-a început cariera ca și comediant. El a găsit o satisfacție mai mare în lucrul în spatele scenei, devenind scenarist de comedie pentru televiziune. Brooks a trecut mai târziu la film, lucrând ca actor, regizor, scenarist și producător. Primul film al lui Brooks a fost Criticul (1963), o satiră animată a cinematografiei ezoterice, conceput de Brooks şi regizat de Ernest Pintoff. Filmul de scurt metraj a câștigat un premiu Oscar. Brooks a creat alături de Buck Henry seria TV de succes Get Smart, avându-l în rolul principal pe Don Adams, ca un agent secret stângaci.

Primul film artistic de lungmetraj al lui Brooks, The Producers, a fost o comedie neagră despre doi parteneri de teatru, care încearcă să creeze în mod deliberat cel mai prost spectacol de pe Broadway. Filmul a fost atât de curajos în satira sa (de remarcat este reprezentația "Springtime for Hitler"), încât studiourile majore nu s-au atins de el. Brooks a găsit în sfârşit un distribuitor independent, care l-a lansat ca un film de artă, ca o atracție de specialitate. Filmul a primit un Oscar pentru cel mai bun scenariu original. Brooks l-a transformat mai târziu într-un muzical, care a devenit un mare succes pe Broadway, primind 12 premii Tony, performanță la care nu s-a mai ajuns nici până astăzi.

Cele două filme cu cel mai mare succces financiar au fost lansate în 1974: Blazing Saddles (co-scris cu Richard Pryor, Andrew Bergman, Norman Steinberg şi Alan Uger), şi Young Frankenstein (co-scris cu Gene Wilder). A avut apoi o idee îndrăzneaţă: primul lungmetraj de comedie fără sunet de patru decenii: Silent Movie (co-scris cu Ron Clark, în 1976) avându-l pe Mel pentru prima dată într-un rol principal, cu Dom DeLuise şi Marty Feldman ca ajutoarele sale. În anul următor a lansat parodia la adresa lui Hitchcock, High Anxiety (de asemenea, scris cu Clark), fiind primul film produs de însuși Brooks. Este unul dintre puținii artiști care au câștigat un Emmy, un Grammy, un Tony și un Oscar.

(scenă din Șei în flăcări)

"Vă mai amintiți zilele când umanitatea râdea de ea însăși? Acest film ne trimite într-o eră mai inocentă, în care PC-ul nu reprezenta decât două litere puse una lângă alta. Rasismul din filmul acesta îi ironizează pe albi! Niciun negru din film nu joacă un rol negativ. Țăranii americani (rednecks) sunt criticați. E un film atât de amuzant, de la scena de deschidere cu șina de cale ferată până la final când protagoniștii se îndreaptă spre apus într-o limuzină, pentru că este obosit calul.
Fiecare personaj e unic și amuzant, de la șeriful negru (acum, e de actualitate acest fapt, nu credeți? În 1874 un șerif negru, iar acum, în 2008, un președinte negru.), la personajul lui Gene Wilder...de la Hedley Lamarr la Guvernatorul jucat de Mel Brooks. Însă să nu o uităm nici pe Madeline Kahn, care, pentru al ei Lili Von Shtuup, a primit o nominalizare la micul Oscar. Pe mine m-a distrat o ora și 20 de minute și sper ca și la voi să aibă același rezultat." (Bogdan Monoran)

Vă așteptăm la penultimul film de medalion de anul acesta,
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Miercuri, 30 noiembrie 2011 - 443 - "Gabbeh" - medalion regizorul iranian MOHSEN MAKHMALBAF

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 30 NOIEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului iranian MOHSEN MAKHMALBAF:

"GABBEH"
("Gabbeh", 1996 - color - 75 minute)
*subtitrare în engleză



O femeie misterioasă apare unor bătrâni veniți la râu să își spele covoarele și le povestește viața ei tragică. Filmul se construiește ca o derulare de imagini coloarate până la refuz, amestecând subtil realitatea și imaginația pentru a demonstra dezideratul mentalității iraniene: Viața înseamnă culoare! 

Vă așteptăm la ultimul film iranian al lunii, 
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Miercuri, 23 noiembrie 2011 - 442 - "Devenirea mea ca femeie" - medalion regizoarea iraniană MARZIEH MAKHMALBAF

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 23 NOIEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizoarei iraniene MARZIEH MAKHMALBAF:

"DEVENIREA MEA CA FEMEIE"
("Roozi ke zan shodan", 2000 - color - 78 minute)
*subtitrare în engleză

(regizoarea iraniană Marzieh Makhmalbaf - soția regizorului iranian Mohsen Makhmalbaf)

(scenă din filmul Devenirea mea ca femeie

Trei povești. Trei vârste. Un portret-metaforă printr-o triadă.
O fetiță de 9 ani este pe punctul de a ieși din copilărie și a primi vălul. 
O tânără femeie participă la o cursă pe biciclete în ciuda obiecțiilor bărbaților din familia și satul ei. 
O bătrână cumpără tot ce și-a dorit întreaga viață. 

Vă așteptăm la un film ilustrativ, 
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 13 noiembrie 2011

Miercuri, 16 noiembrie 2011 - 441 - "Tablele de scris" - medalion regizoarea iraniană Samira MAKHMALBAF

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 16 NOIEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion SAMIRA MAKHMALBAF:

"TABLELE DE SCRIS"
("Takhte siah", 20070- color - 85 minute)
*subtitrare în engleză

(regizoarea iraniană Samira MAKHMALBAF - fiica regizorului iranian Mohsen Makhmalbaf)

Granița dintre Iran și Irak. Învățători cară în spate table de scris de la școală în căutare de elevi pentru a face schimb: cunoștințe pe ceva mâncare/bani. Refugiații kurzi. Drumurile li se întretaie și avem acces la lumea lor dezvăluită astfel prin contact. O lume scoasă din rădăcini.

Vă așteptăm la filmul celeilalte fiice a regizorului Mohsen Makhmalbaf,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 6 noiembrie 2011

Receptări cinefile ieșene - "Buddha prăbușit" (Hana Makhmalbaf)

***Daniela Abageru:

Samira și Hana. Fiicele lui Makhmalbaf, regizor iranian din generația lui Abbas Kiarostami. Două puncte de vedere venite dintr-o lume în care condiția femeii este una derizorie la nivel de libertate de manifestare, pentru că religia delimitează clar un statut imposibil de pus sub semnul întrebării. Totul este dureros resimțit de generațiile aflate în plină creștere, victime adiacente și iremediabil afectate de faptele celor mari.

Buddha prăbușit (Buda as sharm foru rikht)(2007) - regie: Hana Makhmalbaf

Bahtai. Curiozitate în verde și galben. Fetița de 6 ani vrea să învețe să citească așa cum face băiatul vecinilor și, în ciuda faptului că lumea celor mari are reguli greu de înțeles, ea se încăpățânează să își atingă scopul. Bahtai nu vede că femeile nu au drept la cunoaștere, că sunt dependente de voința bărbatului, că nu li se permite să învețe, pentru că nu le este necesar în viața destinată prin naștere, că libertatea este un cuvânt abstract ce se izbește iremediabil de cortina extremistă a musulmanilor fundamentaliști și că societatea de oameni pașnici și religioși din care face parte este redusă la tăcere de o minoritate ce-și impune prin forță legile imuabile ale cuvântului sfânt transformat în bici de ordine și de morală interpretată uman. Filmul este plin de metafore (barca de hârtie ce călătorește pe râu, ghidând-o pe Bahtai, groapa-capcană în care cade Abbas, armele false, dar violența nedisimulată, caietul jefuit sistematic de foile sale, rujul ca obiect al păcatului, orele în aer liber, ploaia de fân din final), de antagonisme, de un ireconciliabil absurd (băieții copie când pe talibani, când pe americani, ilustrând practic toată confuzia spre care se îndreaptă în devenirea lor).

Locul unde a fost filmat este Bamyan - aici a existat o antică statuie imensă a lui Buddha, pe care talibanii au distrus-o pentru că nu acceptau în preajmă semne ale altor religii (chiar dacă în zonă nu exista niciun budist), iar istoricii consideră că, dacă ar fi fost încă în picioare, ar fi reprezentat, probabil, una din minunile lumii moderne. Filmul debutează cu o secvență de documentar ce surprinde distrugerea statuii și infiltrarea fricii în conștiințe, coborâtă până în straturile fragede: copiii învață prin procedeul mimetismului și lumea celor mari este oglinda lor de referință, iar băieții ce se comportă ca talibanii și o pedepsesc pe Bahtai nu sunt decât victime ale expunerii la un comportament lipsit de toleranță pe care îl preiau ca model de putere și de afirmare. Filmul nu este o poveste pur și simplu, ci îmbracă un manifest și dă un ghiont de reflecție asupra exagerărilor absurde în care oamenii trăiesc în unele zone retrase ale pământului.

Bahtai vrea un caiet. Și ia rujul mamei pentru a avea cu ce scrie pe el. Își folosește inteligența vânzând patru ouă pentru a-și atinge scopul și merge la școală, dar nu este primită, ci trimisă acolo unde învață cele ca ea. Fetele. Perspectiva ei este folosită drept unghi indirect critic asupra regimului, pentru că folosind copilul ca martor-personaj reflector-participant regizoarea aduce în prim-plan adevăratele puncte nevralgice. Scenele din "joaca de-a războiul" (ce seamănă izbitor cu Împăratul muștelor) spun mai multe despre ce se întâmplă în lumea prezentă ca o condiție pentru cum va arăta lumea viitoare, cu sferturi de oameni deja orientați inconștient spre continuarea absurdului instaurat ca lege, cu sacrificatori și sacrificați, cu o "joacă de-a războiul" ce va deveni "un război cu care nu e de joacă". Discernământul este inexistent din cauza vârstei fragede și abolit în conturarea lui din pricina fricii și a nevoii de dominație/supraviețuire. Te impresionează simplitatea și suferința sinceră, inocența lui Bahtai care vede joaca dură, dar nu acceptă realitatea și fuge spre a dobândi accesul în zona unde se învață "povestiri hazlii", unde se înfiripă o lume adusă de semne întortocheate pe filele albe de caiet, spațiu resursă și concurent pentru urâta lume de afară.

Dacă poezia și cinema-ul nu ar exista, atrocitățile războaielor lumii moderne ne-ar fi transformat sigur în cele mai sălbatice bestii ale istoriei. Conducătorii pun arme în mâna copiilor de 18 ani ca să se omoare unul pe altul pentru a face lumea mai bună. Într-o astfel de "lume mai bună", sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a pus în mâna camera de filmat.” (Hana Makhmalbaf)

Hana Makhmalbaf avea 19 ani când a realizat acest film (premiat la festivalurile de film de la Berlin și San Sebastian) și unele stângăcii sunt explicabile: uneori umorul subminează credibilitatea, Bahtai sună un clopoțel la școală și nimeni nu o pedepsește sau își lasă fratele acasă legat de pat și nu mai știm ce se întâmplă cu el. Sunt detalii, dar unui profesionist nu îi scapă! Așa cum Sofia Coppola a fost încurajată de tatăl ei, și Hana a avut parte de același tratament, dar se simte clar emanciparea de sub viziunea paternă. Lewis Carroll o crea pe Alice, Mark Twain pe Tom Sawyer, Mario Vargas Llosa pe băieții din Orașul și câinii, J.D. Salinger pe Caulfield în De veghe în lanul de secară, și toți puneau aceeași întrebare în subsidiar: copiii ar trebui să rămână la nivelul poveștilor sau ar trebui folosiți pentru a-i provoca pe adulți să vorbească despre ceea ce acestora le e teamă să vorbească?

Miercuri, 9 noiembrie 2011 - 440 - "Buddha prăbușit" - medalion regizoarea iraniană Hana MAKHMALBAF

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 9 NOIEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion HANA MAKHMALBAF:

"BUDDHA PRĂBUȘIT"
("Buda as  sharm foru rikht", 2007 - color - 81 minute)
*subtitrare în engleză

(regizoarea iraniană, Hana MAKHMALBAF - fiica regizorului iranian Mohsen Makhmalbaf)

Acțiunea se petrece în Bamyan, orașul unde există, până să fie distrusă de fundamentaliștii talibani, o statuie gigantica și veche de secole a lui Buddha. Filmul este o călătorie exotică și înspăimântătoare în mințile copiilor care locuiesc în acea zonă izolată și ale copiilor afectați de violența de pretutindeni.

Vă așteptăm la al doilea film iranian al lunii, 
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 1 noiembrie 2011

Miercuri, 2 noiembrie 2011 - 439 - "Kandahar" - medalion regizorul iranian Mohsen MAKHMALBAF

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 2 NOIEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion MOHSEN MAKHMALBAF:

"KANDAHAR"
("Safar e Ghandehar", 2001 - color - 85 minute)
*subtitrare în engleză

(regizorul iranian Mohsen Makhmalbaf)

O femeie născută în Afganistan locuieşte în Canada și, după ce primeşte o scrisoare de de sinucidere de la sora ei, pornește într-o călătorie periculoasă prin Afganistan pentru a încerca să o găsească. Filmul vorbește despre instinctul de supraviețuire al omului și tocmai eșecul acestui instinct în cazul surorii lui Nafas este miezul tragediei filmului, chiar dacă înțelegem cum și de ce s-a putut întampla așa ceva.

Premii Cannes 2001 - Palme d'Or - Mohsen Makhmalbaf - Nominalizat; Premiul juriului ecumenic - Mohsen Makhmalbaf - Câștigător; Premii Academia Europeană de Film 2001; Trofeul Screen International - Mohsen Makhmalbaf - Nominalizat

Vă așteptăm la primul film iranian al lunii,
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 25 octombrie 2011

Miercuri, 26 octombrie 2011 - 438 - "Satantango" (fragment)

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 26 OCTOMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion BELA TARR:

"SATANTANGO"
(fragment de 70 minute)
("Satantango", 1994 - alb/negru - 450 minute)
*subtitrare în engleză


SATANTANGO - o meditație mai lungă la tema dezumanizării

de Anca S. (scrieliber.ro)

"Cu toate că e situată în Europa Centrală, Ungaria pare un ţinut rece unde soarele dă impresia că nu se va arăta vreodată şi nici ploaia nu se va opri, sau cel puţin asta este imaginea redată de Béla Tarr, unul dintre cei mai recunoscuţi regizori unguri ce s-au afirmat o dată cu începutul secolului XX. Văzut de numeroşi critici ca o capodoperă cinematografică, Satantango este un film alb-negru produs în 1994 cu o poveste concentrată pe viaţa unui grup de săteni săraci aşezată pe un ritm constant al mizeriei, convinşi apoi de cineva care a trăit printre ei şi care era crezut mort până când să revină în sat (Irimia) să îşi dea toţi bani pentru a pleca la o fermă agricolă fictivă, unde se presupunea întâlnirea cu noţiunea de prosperitate.

Intriga şi dialogurile ajung să fie inutile în faţa imaginilor capturate într-o regiune a ignoranţei, înconjurată de un gri apăsător într-un film ce durează aproape 8 ore, aflându-se în topul celor mai lungi filme, dar totuşi, destul de departe de prima poziţie ocupată de Berlin Alexanderplatz, o adaptare a unui roman cu o durată de 15 ore. Poate că acţiunea putea fi redusă la două ore fără niciun fel de problemă, dar cadrele enorme au dovedit fix intenţia regizorului de a te introduce în lumea rece a acelui sat fără viitor, aflat în paragină, cu un peisaj prins între păduri îmbibate cu ceaţă şi dominat de aerul post-comunismului. Filmul are doar 150 de cadre, multe având o durată de aproximativ zece minute, în comparaţie cu un film de Hollywood care are în medie mai puţin de zece secunde pe cadru. Secvenţele sunt realizate într-o singură sesiune de filmare, fapt destul de dificil, iar niciuna nu durează mai puţin de un minut. Urmăririle şi oscilaţiile camerei dau o senzaţie de hipnotizare uneori, iar anumite tehnici par a fi asemănătoare cu unele găsite în operele lui Kubrick sau ale lui Orson Welles. Cea mai interesantă imagine apare într-un cadru de aproximativ 5 minute, cu două personaje ce se grăbesc pe o stradă lungă, plină de gunoaie, pe un vânt puternic care zboară gunoaiele într-un efect de tornadă şi face ca ele să pară că se deplasează o dată cu personajele. Scena se va relua spre finalul filmului dar de data asta cu trei personaje care merg la fel de grăbite, pe aceiaşi stradă, sub aceiaşi vreme ploioasă, totul ducând la ideea unei hotărâri supreme de a te îndrepta către nicăieri.

Scenele sunt structurate în 12 părţi, aşa cum sunt structuraţi paşii în tango. Prima jumătate a filmului se întinde pe firul unui singur subiect, dar văzut din perspective diferite. Sunt atâtea cadre în care practic nu se întâmplă nimic, vedem doar un drum, sau casele sătenilor încercuite de noroi dar cu toate astea, filmul nu este deloc plictisitor. Este un film urât prin accentul pus pe esenţa umană care zace într-un conformism morbid, dar frumos prin inovaţie. Prima perspectivă expusă este cea a lui Futaki care, având o aventură cu doamna Schmid, află că soţul acesteia plănuieşte să fugă cu banii puşi la comun de cei opt săteni pentru schema hoţească a lui Irimia, care la momentul respectiv era crezut mort. Apoi, cei doi descoperă că Irimia nu a murit şi că s-a întors în sat. Următoarea poveste este despre Irimia şi încercările lui de a-şi rezolva problemele cu legea. A treia poveste ni-l arată pe cel mai cugetător personaj al filmului, un fost doctor care nu iese din casă decât atunci când trebuie să-şi refacă stocul de alcool, apoi stă şi îşi observă vecinii, îi urmăreşte de la propria fereastră şi îşi scrie toate experienţele în jurnal. Cea de-a patra şi poate cea mai dramatică poveste a filmului are ca personaj principal o fetiţă la vârsta preadolescenţei care, minţită de fratele mai mare şi neglijată de mama ocupată cu total alte activităţi se refugiază la singura prezenţă rămasă în viaţa ei, pisica. Aşa că doreşte ca de data asta ea să fie cea care se impune şi după ce îşi va tortura pisica, o va otrăvi urmând să se sinucidă cu leşul animalului în braţe… E uşor de închipuit câte întrebări atrage o poveste ca asta despre natura umană. Cine va profita de pe urma acestei tragedii? Bineînţeles că Irimia cu planul lui comunist pentru fermă şi-a găsit prilejul perfect de convingere. Ultima poveste, cu titlul ca numele filmului, îi cuprinde pe toţi sătenii adunaţi la barul satului, bând şi dansând pe muzică de acordeon, aşteptându-i pe Irimia şi Patrina. E unul din momentele care confirmă simţul umorului pe care Béla Tarr îl deţine, insistând pe trăirile guvernate de băutură ale unor oameni ce se scaldă în penibil ori în propriile boli mentale.

Satantango este un film deosebit, deloc previzibil, camera se mişcă mereu cu un stil graţios care reuşeşte să implanteze o stare de spirit pe care o simţi foarte rar doar vizionând un film.

Este un film de recomandat în ciuda duratei de 7 ore şi jumătate, poate fi urmărit şi pe bucăţi, având în vedere că nu e încărcat de detalii minuscule care cer ‘reminder.’

Mulţi oameni poate şi-au imaginat măcar o dată cum ar fi dacă şi-ar găsi zona în care locuiesc părăsită, totul urmând să se desfăşoare pe un tărâm al singurătăţii, dar poate puţini şi-au închipuit o reacţie ca aceea văzută la finalul filmului Satantango."

Vă așteptăm la un film care sigur vă va rămâne pe retină,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 16 octombrie 2011

Miercuri, 19 octombrie 2011 - 437 - "Omul din Londra"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 19 OCTOMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion BELA TARR:

"OMUL DIN LONDRA"
("A London ferfi", 2007 - alb/negru - 134 minute)
*subtitrare în engleză


"Problemele cu care ne confruntăm au ajuns la o scară cosmică. Eu însumi am devenit o persoană foarte modestă de-a lungul anilor și cred că tot ce vreau să fac este o modificare consistentă în lumea filmului, să schimb ceva în limbajul cinematografic. Mă întrebați dacă în filmul Omul din Londra pot fi văzute sugestii asociate unui optimism  spiritual? Da, pot fi detectate! Am schimbat finalul cărții pe care am ecranizat-o pentru că am vrut să arăt că, dacă mai există cel puțin un om inocent în lumea asta mare, optimismul nostru trebuie să se construiască pe realitatea aceasta amară." (Bela Tarr)

Vă așteptăm la al treilea film din cadrul medalionului dedicat lui Bela Tarr,
Echipa Clubul Cinefililor.

miercuri, 5 octombrie 2011

Miercuri, 12 octombrie 2011 - 436 - "Damnarea"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 12 OCTOMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion BELA TARR:

"DAMNAREA"
("Karhozat", 1988 - alb/negru - 116 minute)
*subtitrare în engleză


“I’m able to tell you only one thing. What we are trying to do is more and more and more pure cinema, which is maybe less and less and less story, less and less details, and of course, I really would like to go deeper and deeper and deeper in the human soul. I want to understand something because I’m always just discovering, discovering, discovering something, some new thing, some new possibilities in the film language. Of course, I keep some things but I’m always finding new things I can use. I really like to listen to people. I don’t like the artificial anymore. I want to go in like a miner, deeper and deeper. That’s what I think. That’s why I think I can do it always in one way if I’m more and more simple. What we are doing, it’s really on the edge. It’s a risk.”
-Bela Tarr - November 23, 2010
Andras Balint Kovacs - The World according to Bela Tarr
Eric Schlosser - Interview with Bela Tarr

marți, 4 octombrie 2011

Miercuri, 5 octombrie 2011 - 435 - "Armoniile Werckmeister" - medalion regizorul ungur BELA TARR

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 5 OCTOMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion BELA TARR:

"ARMONIILE WERCKMEISTER"
("Werckmeister harmoniak", 2000 - alb/negru - 145 minute)
*subtitrare în română


(scenă-simbol din  filmul Armoniile Werckmeister)

"O cameră care accentuează drumurile şi le atârnă povara unor cortegii funerare, imagini îndoliate, capete plecate în faţa haosului. Deşi apropiat de Tarkovsky prin poezia imaginii, pragmatic însă şi secerător, Bela Tarr îmi apare mai degrabă înrudit cu teatrul absurd. Acest film intercalează plânsetul disperării, al unei omeniri uitate, cu mirarea, frustrarea, fatalismul. („Ce misterios este Domnul că se amuză cu creaturi atȃt de ciudate.”, „Acolo sus s-a stricat ceva.”, „Ceea ce construiesc şi ceea ce vor construi, ceea ce fac şi vor face este doar înşelăciune şi minciună.”)

Un film ce răscolește. Dacă, într-adevăr, aşa cum armoniei muzicale originare i s-au injectat adaptări din partea mâinilor tremurătoare omeneşti (idee susţinută în film), în acelaşi fel, probabil, armonia interumană suferă odată cu trecerea timpului de pe urma nerăbdării şi a greşitelor modalităţi de adaptare într-un univers ajuns haotic. Să nu uităm, însă, că „în ruine este cuprinsă reînnoirea” şi că fiecare zi are potenţialul unei renaşteri personale. Totodată, nu poate să nu mă amuze tentativa mea de a înțelege raţional, amintindu-mi de o replică crudă a filmului: „Ceea ce gândesc şi vor gândi este ridicol. Ei gândesc pentru că le este frică. Și cel căruia îi este frică nu ştie nimic.”" (fragmente din recenzia filmului realizată de Oana).

Vă așteptăm la un real film de artă, la o solicitantă încercare cinefilă, 
Echipa Clubul Cinefililor.