marți, 26 noiembrie 2013

Miercuri, 27 noiembrie 2013 - 533 - "Dragoste"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 27 NOIEMBRIE 2013 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului german, MICHAEL HANEKE:

"DRAGOSTE"
("Amour”, 2012 – color – 127 minute)
*subtitrare în română


Cronică realizată de Jovi:

Amour” este, se pare, surpriza premiilor Oscar 2013. Pe lângă nominalizarea preconizată, pentru cel mai bun străin, a mai prins nu mai puţin de alte patru nominalizări, toate importante: cel mai bun film, cel mai bun regizor (Michael Haneke), cea mai bună actriţă în rol principal (Emmanuelle Riva) şi cel mai bun scenariu original (acelaşi Michael Haneke). Pentru o coproducţie europeană, fără a cuprinde şi Marea Britanie (Franţa-Germania-Austria), aceste cinci nominalizări sunt esenţiale şi spun multe. Trecând peste nominalizări, filmul care marchează revenirea lui Michael Haneke este extrem de trist, aproape irespirabil, deşi este în mod clar o reliefare plină de realism a vieţii la vârste înaintate. Nu ştiu cum să îmi exprim sentimentele după o asemenea poveste, nu ştiu dacă mi-a plăcut cu adevărat sau dacă mi-a displăcut sincer, pentru că e greu să asimilezi şi să accepţi că vine vremea să ne sprijinim pe cei din jur mai mult decât aceştia pot să suporte.

Georges şi Anna sunt doi pensionari parizieni, în vârstă de undeva peste 80 de ani, care îşi duc zilele împreună într-un apartament impunător, cultivându-şi în continuare cultura generală, prin participarea la concerte sau lecturi zilnice ale unor cărţi interesante. Discută, se iubesc, se tachinează, viaţa lor este liniştită şi fericită. Chiar dacă fiica locuieşte în Anglia, vorbesc des la telefon şi, din când în când, aceasta vine în vizită la bătrânii ei părinţi. Numai că, într-o zi, Anna nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat cu câteva clipe mai devreme şi, după vizita de la spital, se descoperă că a avut un atac cerebral sever şi paralizează parţial pe partea dreaptă.

Din acest moment, drama familiei apare şi încet-încet, cu trecerea timpului, ea se accentuează: este dificil atât fizic, cât şi psihologic, să ai în grijă un bătrân care nu se poate îngriji, apoi chiar nu mai poate comunica coerent. Chiar cu ajutorul fiicei, apoi cu ajutorul câtorva îngrijitoare , Georges se simte deseori deznădăjduit, incapabil din punct de vedere fizic, pentru a continua, pentru a-şi susţine soţia în încercarea grea prin care trece. Până la urmă, şi unul, şi altul îşi doreşte să moară, să treacă astfel prin moarte această perioadă, pentru că este clar că fericirea nu va mai reveni. Nici măcar în momentele în care el povesteşte întâmplări fericite din copilărie şi adolescenţă, încercând să uite prezentul prin rememorarea trecutului.

Realizarea este impecabilă, chiar dacă este doar o altă formă de minimalism pur: totul este filmat într-un superb apartament parizian, cu camere largi, cu salon şi un hol magistral, în care mi-aş petrece şi eu bătrâneţile; fiecare musafir urmează un ritual impus de proprietari în privinţa vizitelor: persoanele importante precum fiica şi fostul discipol ajung invariabil numai în salon, asistentele şi ajutoarele temporare întotdeauna în bucătărie. Haneke decupează magistral şi alte amănunte esenţiale ale apartamentului: pereţii şi camerele descrise în imagini fixe, frumoasele tablouri de pe pereţi, mărturii ale unui trecut viu şi fericit al familiei, acum îmbătrânite şi statice."

Vă aşteptăm la un film despre dragostea la vârsta a treia,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 17 noiembrie 2013

Miercuri, 20 noiembrie 2013 - 532 - "Panglica albă"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 20 NOIEMBRIE 2013 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului german, MICHAEL HANEKE:

"PANGLICA ALBĂ"
("Das Weisse Band”, 2009 – alb/negru – 144 minute)
*subtitrare în română


Cronică realizată de Iulia Blaga
"Oamenii care visează mult şi în culori au extrem de rar vise în alb-negru care vin ca nişte regularizări ale unei evoluţii interioare sau ca o lichefiere spontană a unor conţinuturi profunde. "Panglica alba" ar putea fi un astfel de vis - cinematograful e la modul esenţial un soi de vis pentru omenire (vezi întunericul sălii, termenul de "proiecţie") -, dar el ar putea exprima, păstrând proporţiile, nişte conţinuturi ale inconştientului colectiv. Probabil de aici pleacă Michael Haneke în filmul care i-a adus premiul suprem la Cannes.

În cel mai stilizat film al său de până acum, cineastul aprofundează originile răului. Dacă nu oferă un răspuns evident, nu e pentru că cercetarea eşuează, ci pentru că intenţia nu era să şi ajungă la un rezultat clar. Alb-negrul obţinut dintr-o peliculă turnată de fapt în culori ne face să căutăm nuanţele de gri şi să percepem dincolo de simplitate. Suntem sau nu de acord cu "partea teoretică", trebuie să recunoaştem că avem în faţă o mostră de măiestrie cinematografică. 

Michael Haneke este în stare să ducă suspansul până în pânzele albe (sau, mai degrabă, gri), fără a elucida până la sfârşitul filmelor sale misterul care le ţinea unite. La sfârşitul lui "Caché" nu ni se spunea cine era persoana care supraveghea insistent locuinţa familiei Laurent, chiar dacă primisem nişte informaţii cât pentru a ne încropi o teorie. Când ia sfârşit "Panglica albă", nu putem spune cu precizie cine e autorul sau cine sunt autorii ciudatelor evenimente petrecute în satul german de pe ecran, mai ales că Haneke introduce la final o informaţie  istorică ce relativizează discursul de până atunci.

Nu toate filmele în alb-negru au un motiv anume pentru a fi aşa - în afară de dorinţa autorilor de a le da un look elegant şi retro -, dar "Panglica albă" îţi permite să vezi dincolo de frumuseţea şi de austeritatea sa protestantă o lume care ar fi fost cu totul falsă dacă ţi s-ar fi prezentat în culori. 

Într-un sat german de la începutul secolului, care are o mecanică socială bine definită, încep să se petreacă nişte "accidente" ciudate ale căror victime sunt membri ai comunităţii. Cine e vinovatul/vinovaţii? Pentru care motive se petrec aceste lucruri - unele înfiorătoare? Există o vină în absolut - poate aceeaşi - pe care aceste evenimente o taxează? Sau nu există nicio vină? Filmul nu ne răspunde la aceste întrebări, dar ne încurajează să le formulăm şi să alcătuim un cerc imaginar de suspecţi."

Vă aşteptăm la un regal alb/negru,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 10 noiembrie 2013

Miercuri, 13 noiembrie 2013 - 531 - "Ascuns"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 13 NOIEMBRIE 2013 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului german, MICHAEL HANEKE:

"ASCUNS"
("Cache”, 2005 – color – 117 minute)
*subtitrare în română


Peter Malone: "Caché" este atât de bun încât Michael Haneke poate fi numit un realizator maestru. Privirea lui asupra universului violenţei şi a lumii mediatice a devenit puternică în "Benny’s Video" şi "Funny Games". Tematici mai profunde au fost atinse în "Code Inconnu" şi "The Piano Teacher". Regizorul a urmat o cale diferita în apocalipticul "Time of the Wolf". Acum se întoarce în suburbiile franceze şi prezintă teroarea urbana a unei familie burgheze.

Începutul filmului cere răbdare, răsplătită pe parcursul desfăşurării conflictului. Este povestea unei ameninţări realizate printr-o casetă video de supraveghere, desene brutale copilăreşti şi telefoane anonime. Ţinta este un reporter celebru de televiziune. Cu cât ameninţarea creşte, atât el cât şi noi ne întoarcem în trecutul lui. Victimă de compătimit, Georges Laurent, devine un personaj din ce în ce mai neplăcut, mai paranoic şi mai antipatic. Daniel Auteuil, star al atâtor filme franţuzeşti, este extraordinar de versatil; versatil pentru că deşi ne arată mereu acelaşi chip în drame, comedii sau filme de epocă, el este mereu diferit. Auteuil crează personajul din interior. Jocul lui este fără greş. Actorul este secondat cu talent de Juliette Binoche în rolul soţiei sale uimite.

In timp ce creşte efectul de paranoia asupra lui Laurent, a soţiei sale, a fiului său şi a prietenului său, devenind puternic şi punându-ne pe gânduri – acesta include şsi modul în care Franţa i-a tratat pe algerieni în 1960 – întâlnim câteva scene minunat construite: conversaţia de seara a lui George cu mama sa (Annie Girardot), întâlnirea lui George cu Majid în apartament şi interogatoriul pe care mama îl face fiului. Apare şi unul dintre cele mai tulburătoare şi şocante momente de violenţă pe care Haneke ştie să le creeze atât de bine încât aduce aproape realitatea mortală pe care o vedem. Finalul rămâne mai degrabă deschis pentru sugestii şi speculaţii, şi nu are o încheiere clară - ni se cere să cumpănim mult auspra filmului, după ce acesta s-a încheiat."

Vă aşteptăm la al doilea film din cadrul medalionului dedicat lui Michael Haneke,
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 4 noiembrie 2013

Miercuri, 6 noiembrie 2013 - 530 - "Profesoara de pian" - medalion regizorul german MICHAEL HANEKE

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 6 NOIEMBRIE 2013 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului german, MICHAEL HANEKE:

"PROFESOARA DE PIAN"
("La Pianiste”, 2001 – color – 131 minute)
*subtitrare în engleză


Michael Haneke (n. 23 martie 1942) este un regizor și scenarist german bine cunoscut pentru stilul său sumbru, fiind multiplu premiat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Adesea, filmele sale arată problemele și eșecurile societății moderne. Haneke a lucrat în televiziune, teatru, cinema. În afară de munca sa ca regizor, el predă regie la "Filmacademy Viena".
La Festivalul de Film de la Cannes 2009, filmul său "The White Ribbon" a câștigat Palme d'Or pentru Cel mai bun film și la cea de-a 67-a ediție a Globului de Aur, filmul a obținut premiul pentru Cel mai bun film străin. În 2012, filmul său, "Amour" a avut premiera și a concurat la Festivalul de Film de la Cannes 2012. Filmul a câștigat Palme d'Or, Haneke obținând astfel prestigiosul premiu pentru a doua oară în trei ani și plasându-l într-un club de elită de numai șapte locuri. De asemenea, filmul a primit cinci nominalizări la Premiile Oscar inclusiv la Cel mai bun Film, Cel mai bun Regizor și Cea mai bună Actriță pentru Emmanuelle Riva. Haneke a făcut filme în limba franceză, germană și în engleză.

LA PIANISTE -Erika pare o femeie de fier. E o profesoară de pian autoritară, care nu face niciodată concesii. Distantă cu ceilalţi, predând într-o sala de clasă austeră, ce arată mai mult ca un salon de spital, ea se comportă deliberat rece, surâsul fiind o raritate. Dar totul este o mască, ce ascunde o personalitate complicată, complexată, pasională. Erika trăieşte dintotdeauna alături de mama ei, o femeie posesivă, care i-a dictat existenţa. Apariţia unui bărbat în viaţa Erikai îi va bulversa tragic existenţa, căci ea nu-şi va mai putea controla dorinţele înăbuşite multă vreme.

Vă aşteptăm la primul film de noiembrie,
Echipa Clubul Cinefililor.