duminică, 1 iunie 2014

Miercuri, 4 iunie 2014 - 552 - "Nosferatu" - medalion regizorul german F.W. MURNAU

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 4 IUNIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului german, F.W.MURNAU:

"NOSFERATU"
("Nosferatu”, 1922 – alb-negru – 94 minute)


"Expresionismul, acest puternic curent de avangardă, nu putea sa apară decât în nordul Europei, fiind specific mentalităţii nordice. Septentrional, nocturn, lunar, cu vocaţia înaltului şi profundului, opus şi complementar „tipului sudic” (meridional, diurn, solar, cu vocaţia orizontalei), „tipului nordic” îi sunt specifice înclinaţia, gustul pentru oniric, pentru fantastic, pentru demoniac, într-o sinteză de individualism vizionar. Termenul „expresionism” apare pentru întâia dată în eseul lui Wilhelm Worringer, Despre dezvoltarea istorică a picturii moderne, publicat în 1911 în revista „Der Sturm”. Iniţial, termenul se referea la ceea ce aduc nou, în picturile lor, Van Gogh şi Edward Munch, „nou” care se constituie în „formula de avangardă” a grupării artistice „Der blaue Reiter” („Călăreţul albastru”). Ulterior, termenul pătrunde în manifestele literare, fiind expresia acelei „febre”, acelei vibraţii spirituale de care au fost cuprinşi numeroşi poeţi în preajma celui dintâi război mondial. Principalele reviste de care se leagă destinul expresionismului sunt: „Der Sturm” (1910–1932); „Die Action” (1911–1932) şi „Die Weisen Blater” (1913). Norvegianul Edvard Munch, cu lucrarea sa intitulată Ţipătul, exprimă însăşi esenţa expresionismului. Puternic antipozitivist, antinaturalist şi antiimpresionist, expresionismul se referea, în sens restrâns, la unele forme de manifestare a modernismului în artele vizuale şi în literatura germană, în perioada 1911–1925. Exaltând eul creator (pe linia romantismului), ca o exprimare patetică a raportării la „absolut”, expresionismul este prin excelenţă vizionar, extatic, cu accente halucinatorii, cu tendinţa fantastic-tragică de transcendere a realităţii empirice. Concepţia artistică a „expresionismului” este legată de o conştiinţă apocaliptică, derivând dintr-o gravă criză spirituală, specifică secolului XX. Poetica expresionismului se caracterizează prin violenţă, prin erupţie, prin explozie.

În arta cinematografică se poate vorbi şi despre un „pre-expresionism” german reprezentat de: Stellan Rye (1880–1914) cu filmele Der Student von Prag (Studentul din Praga), 1913, Das Haus ohne Tur (Casa fără uşă), 1914, Evinrude, 1914, şi Die Augen des Ole Brandis (Ochii lui Ole Brandis), 1913; Henrik Galeen (1881–1949), cu filmul Der Golem, din 1915; Paul Wegener (1874–1948) cu filmul Der Golem, wie er in die Welt kam, din 1920, realizat împreună cu Carl Boese.

Depăşind limitele artelor, expresionismul devine o concepţie despre lume. Pătrunde şi în cinematografie, unde s-a născut sub influenţa artiştilor plastici Nolde, Klein, Kokoschka şi Kubin, şi apoi sub cea a teatrului lui Max Reinhardt. Trei sunt elementele care caracterizează expresionismul cinematografic: decorul (fie pictural, fie arhitectural), prin care se urmăreşte logica sentimentelor, crearea unei atmosfere; lumina, prin care se creează spaţiul, urmăreşte efectul plastic al corpurilor punând accentul pe simbolistica stărilor sufleteşti, acestea realizându-se prin faimosul contrast de lumină şi întuneric; actorul, al cărui joc este esenţializat, simplificat până la un simplu element decorativ. Excesele expresionismului în cinematografie, mai ales monumentalitatea (Nibelungen – Nibelungii, 1923–1924, r. Fritz Lang), fastul, somptuozitatea, au generat, ca reacţie, un alt curent, desprins tot din teatrul lui Max Reinhardt, „kammerspiel-ul”. Istoria filmului expresionist este cuprinsă între 1920, Das kabinet des Dr. Caligari – Cabinetul doctorului Caligari, r. Robert Wiene, şi 1926, Faust, r. F.W. Murnau. Criza spirituală a epocii, filistinismul, dezumanizarea lumii burgheze a marilor oraşe, industrialismul exacerbat imprimă expresionismului o conştiinţă apocaliptică. De aici, drama impulsului metafizic, senzaţia de năruire în haos, presentimentul unei catastrofe universale.

Friedrich Wilhelm Murnau, pe numele său adevărat Friedrich Wilhelm Plumpe (Murnau, Westphalia, 28 decembrie 1888 – Los Angeles, 11 martie 1931), este unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai expresionismului. Licenţiat în filosofie la Universitatea din Heidelberg, cu dorinţa de a se dedica muzicii, a fost elev al lui Max Reinhardt şi colaborator al actorilor Conreid Veidt, Alexander Granach şi Lothar Mendes. Este ajutor de regizor, aviator în timpul primului război mondial, actor, iar – după demobilizare – autor de filme documentare realizate pentru ambasada germană din Elveţia. Estetica sa, strict circumscrisă expresionismului, rezistă încă şi se impune prin originalitate. Datorită pregătirii filosofice, nota dominantă a filmelor sale este intelectualismul. În acest sens se apropie de praghezul Franz Kafka, dar şi de viziunea filosofilor existenţialişti. Este evidentă la el replierea, din limitele unui univers al convenţiilor, cel burghez, în vastele spaţii ale spiritualităţii. Din vizibil, spre invizibil. Din contingent, spre transcendent. Dintr-o lume a realităţii constrângătoare, spre o suprarealitate. De aici, accentele suprarealiste, în tonuri kafkiene. În pofida dimensiunii magice, fantastice şi metafizice, realitatea umană este mereu prezentă, în toată mizeria ei. De aici, grotescul, dar şi rezonanţele tragice; viziunea lui este constant pesimistă. Picturalitatea, ca atmosferă, aminteşte de Grünenwald, de Brueghel cel Bătrân, iar tresărirea romantică, de Goethe. Există şi sugestii sculpturale, arhitecturale, toate aceste elemente constituindu-se într-o sinteză.

Fără îndoială, perioada germană, 1919–1927, este cea mai valoroasă, nu numai pentru F.W. Murnau, ci şi pentru expresionism, în general. După debut, Der Knabe in Blau (Băiatul în albastru), 1919, strălucitele sale opere cinematografice sunt: Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (Nosferatu, o simfonie a groazei) 1922; Der letzte Mann (Ultimul dintre oameni), 1924; Faust , 1926, şi Sunrise (Aurora), 1927.


Există o permanentă balansare, în filmografia lui Murnau, între istoric şi anistoric, între timp şi spaţiu, între determinat şi indeterminat. Femeia este privită sub două înfăţişări fundamentale şi contrastante, „femeia angelizată” şi „femeia demonizată”. În Herr Tartüff, 1926, de pildă, femeia (Elmire) este cea care îl demască pe impostor. În Nosferatu, eine Symphonie des Grauens, tot femeia este cea care întinde capcana. Femeia-vampir apare în Sunrise. Ideea de răscumpărare prin sacrificiu se conturează în Der Gang in die Nacht (Plimbare în noapte), 1921.

Der Brennende Acker (Pământul care arde), 1922, urmăreşte ceea ce se poate numi „decăderea omului”. Un tânăr ţăran îşi părăseşte familia devenind secretarul unui conte. Este un film despre dezrădăcinare, despre înstrăinare, despre aspiraţia spre depăşirea condiţiei. După moartea contelui, se căsătoreşte cu contesa – rămasă văduvă. Dar este ruinat de o altă femeie şi se întoarce în satul natal, regăsindu-şi echilibrul şi fericirea. Un film despre destin, despre întoarcerea la valorile originare. Este de reţinut partitura actorului Werner Krauss.

Perioada hollywoodiană, cuprinsă între 1928 şi 1931, când moare într-un accident de automobil, în momentul în care în cinematografie se introducea tehnica sonorului, este o perioadă mai puţin consistentă. Excepţie face ultimul film, Tabu, 1931, realizat împreuna cu Robert J. Flaherty, care propune tema întoarcerii la origini. Un film bogat în simboluri, în clar/obscur, în pitoresc, o poveste de o profundă şi tragică poezie. Un imn al libertăţii, un elogiu adus valorilor originare, începuturilor." (Mircea Dumitrescu)

Vă aşteptăm la un regal expresionist,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 25 mai 2014

Miercuri, 28 mai 2014 - 551 - "Tatăl şi fiul"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 28 MAI 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului japonez, HIROKAZU KOREEDA:

"TATĂL ŞI FIUL"
("Soshite chichi ni naru”, 2013 – color – 121 minute)
*subtitrare în engleză


Protagonistul lui Like father, like son este Ryota Nonomiya, un om de afaceri de succes, profesional şi financiar. Atunci când află că propriul său fiu a fost schimbat la naştere, Nonomiya trebuie să ia o decizie drastică: să îl caute pe fiul său biologic sau să-l accepte pe fiul pe care l-a crescut ca şi pe propriul său fiu. Probleme aparent minore de familie scot la iveală durerea şi angoasa personajelor.

Vă invităm la un film emoţionant,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 18 mai 2014

Miercuri, 21 mai 2014 - 550 - "Îmi doresc..."

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 21 MAI 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului japonez, HIROKAZU KOREEDA:

"ÎMI DORESC..."
("Kiseki”, 2011 – color – 128 minute)
*subtitrare în engleză


"La Clubul Cinefililor luna mai îi este dedicată regizorului japonez Hirokazu Koreeda. Filmul pe care îl puteţi vedea săptămâna aceasta este Kiseki (en. I Wish), din 2011, premiat la festivalurile din San Sebastian şi Hong Kong. Nedistribuit pe marile ecrane din România, probabil pentru că n-a avut un parcurs festivalier ceva mai sonor, este însă proiectat miercuri, 21 mai, de la ora 18 la Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Parcul Copou. Accesul în sală se face pe scările din spatele cladirii, intrarea este liberă, iar filmul va fi subtitrat în limba engleză.

Sinopsis: „Koichi, un băiat în vârstă de 12 ani, care a fost separat de fratele său, Ryunosuke, din cauza divorţului părinţilor săi, începe să creadă că noul serviciu de trenuri de mare viteza va crea un miracol când primele trenuri vor trece unul pe lângă celălalt.” (sursa: cinemagia)

Triplu nominalizat pentru Palme d’Or, ultima dată anul trecut cu Soshite chichi ni naru (en. Like Father, Like Son, distribuit şi în România acum câteva luni), totodată şi cel mai recent film al său şi cel care i-a adus şi singurele două premii la Cannes, cel al Juriului din Competiţia Oficială şi cel al Juriului Ecumenic, Hirokazu Koreeda a debutat în 1991. Primul film narativ cu care a ajuns la festivaluri este Maboroshi no hikari, din 1995, selectat în Competiţia Oficială de la Veneţia. Alături de Kiyoshi Kurosawa, Koreeda a preluat ştafeta „japoneză” de la Takeshi Kitano şi Takashi Miike, doi autori remarcabili ai „Ţării Soarelui Rasare”, care încă fac filme, dar care nu mai sunt pe gustul juriilor şi al festivalurilor europene, care acum îi invită şi îi premiază pe primii doi.

Spre deosebire de predecesorii săi care impresionaseră audienţele prin duritate şi violenţă, Koreeda pare mult mai interesat de universul uman emoţional. Dincolo de plot şi de experienţă narativă, filmele sale se concentrează asupra a ceea ce simt personajele în acele momente de cumpănă, care ţin spectatorul de cinema cu sufletul la gură. Acest aspect îl remarca şi renumitul critic Roger Ebert într-o cronică la filmul Kiseki, unde totodată aprecia jocul extrem de reuşit al celor doi fraţi – fraţi şi în realitate -, Koki şi Ohshiro Maeda.

Tony Rayns în "Sight and Sound" vede filmul ca pe o fabulă modernă, în care revizitarea copilăriei, a universului infantil plin de speranţe şi de modificări continue ale perspectivelor prin care viaţa ţi se revelează, fac din Kiseki unul dintre lungmetrajele în care Koreeda îşi rafinează stilul încercat în Maborosi sau Nobody knows.

Aşadar, dacă vreţi să vedeţi ce fel de filme face unul din cei mai activi regizori japonezi contemporani, mergeţi la Clubul Cinefililor!" (sursa: altiasi.ro)

Vă aşteptăm la un film de palmares,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 11 mai 2014

Miercuri, 14 mai 2014 - 549 - "Nimeni nu ştie"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 14 MAI 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului japonez, HIROKAZU KOREEDA:

"NIMENI NU ŞTIE"
("Dare mo shiranai”, 2004 – color – 141 minute)
*subtitrare în engleză


"În ciuda faptului că filmul fost proiectat devreme în programul festivalului, interpretarea lui Yagira mi-a rămas vie în minte." - Quentin Tarantino (Preşedinte al Festivalului de Film de la Cannes) 

Patru fraţi duc o viaţă fericită împreună cu mama lor într-un apartament din Tokyo, deşi existenţa lor este ascunsă proprietarului. Fiecare dintre ei are un alt tată şi niciunul dintre ei nu a mers vreodată la şcoală. Într-o bună zi mama lor îi părăseşte, încredinţându-i în grija fratelui cel mai mare. Copiii fac tot ce le stă în puteri pentru a supravieţui, creându-şi propriile reguli şi valori. Când sunt nevoiţi să interacţioneze cu lumea din afara universului lor închis, echilibrul lor fragil se rupe. Povestea celor patru fraţi impresionează prin fascinaţia prudentă pe care o arată faţă de lume, anxietatea faţă de situaţia disperată în care se află, bunătatea pe care o dovedesc şi prin determinarea lor de a supravieţui hrănindu-se din isteţime şi curaj.

Vă aşteptăm la un film-lecţie de viaţă,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 4 mai 2014

Miercuri, 7 mai 2014 - 548 - "Maborosi" - medalion regizorul japonez HIROKAZU KOREEDA

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 7 MAI 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului japonez, HIROKAZU KOREEDA:

"MABOROSI"
("Maborosi no hikari”, 1995 – color – 110 minute)
*subtitrare în engleză

(regizorul japonez Hirokazu Koreeda)

(scenă din Maborosi)

Vă aşteptăm la o dramă de familie ecranizată,
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 29 aprilie 2014

Miercuri, 30 aprilie 2014 - Stanley Kubrick - "Dr Strangelove"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 30 APRILIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion 

MAEŞTRII CINEMA-ULUI REVIZITAŢI - STANLEY KUBRICK:

"DR STRANGELOVE"
("Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb”, 
1964 – alb/negru – 95 minute)
*subtitrare în română

Confront a man in his office with a nuclear alarm, and you have a documentary. If the news reaches him in his living room, you have a drama. If it catches him in the lavatory, the result is a comedy.” 
- Stanley Kubrick despre DR STRANGELOVE

"Sinopsis: „Generalul Forţelor Aeriene SUA, Jack Ripper, îşi pierde complet minţile şi îşi trimite bombardierele să distrugă URSS-ul. El îi suspectează pe comunişti că poluează «preţioasele fluide corporale» ale americanilor. Preşedintele SUA se întâlneşte cu consilierii lui, iar ambasadorul rus îi spune că, dacă URSS-ul este lovit de vreo arma nucleară, Uniunea va porni un razboi apocaliptic, care va distruge tot ce este viu pe Terra. Peter Sellers îi interpretează pe cei trei oameni ce ar putea opri o astfel de catastrofă. Are să fie oprit bombardamentul la timp sau generalul nebun va reuşi să distrugă lumea?” (sursa: cinemagia)

Nominalizat la principalele categorii ale premiilor Academiei Americane de Film, Dr Strangelove avea să piardă distincţiile pentru Cel mai bun Film, Cel mai bun Regizor şi Cel mai bun Actor într-un Rol Principal în faţa mai digerabilului My Fair Lady (care avea să câştige cam toate premiile posibile în acel an), regizat de George Cukor şi cu Rex Harrison în rolul principal. A patra nominalizare, cea pentru Cel mai bun Scenariu Adaptat o va pierde în faţa lui Becket, unul din puţinele premii ratate la gala din 1965 de My Fair Lady care avea la bază piesa Pygmalion de George Bernard Shaw.

Făcut cu un buget de 10 ori mai mic decât principalul contracandidat de la Oscar, Dr Strangelove a fost produs sub umbrela Columbia Pictures chiar de către regizor. Deşi până la acest film realizase lungmetraje cu titluri cunoscute, ca Lolita sau Spartacus, Stanley Kubrick nu-şi dăduse încă măsura valorii de regizor-cult, ceea ce va deveni însă odată cu acest film.

Regizorul new-yorkez avea să primească nu mai puţin de 13 nominalizari la Oscar în decursul carierei (terminată în 1999, odată cu moartea sa), câştigând Statueta o singura dată, în 1968, pentru Efectele Speciale din 2001: Odiseea Spaţială. Europa l-a premiat însa de mai multe ori decât a reuşit s-o facă ţara natală, chiar de la debutul din 1955, cu Killer’s Kiss, când a obţinut Premiul pentru Cel mai bun Regizor la Locarno. Au urmat apoi nominalizări şi premii la Veneţia, festivalul italian oferindu-i în 1997 şi un Premiu pentru Întreaga Carieră.

După Spartacus, din cauza deselor neînţelegeri cu producătorii şi staff-ul filmelor pe care le realizase, Stanley Kubrick se mută în Anglia unde lucrează în viitoarele filme cu actori autohtoni. Astfel, l-a distribuit în rolul principal al Dr Strangelove pe cunoscutul actor de comedie britanic Peter Sellers, dupa ce îi oferise un rol şi în precedentul film făcut în Marea Britanie de Kubrick, Lolita (1962). Cunoscut publicului larg mai ales pentru interpretările Inspectorului Jacques Clouseau din Pink Panther (1963) şi The Pink Panther Strikes Again (1976), Sellers a fost nominalizat de trei ori la Oscar, de două ori pentru Cel mai bun Actor într-un Rol Principal şi o dată în calitate de co-regizor al unui scurtmetraj de ficţiune, The Running Jumping &amp, Standing Still Film din 1960, fără să câştige vreodată statueta.

Dr Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb durează 95 minute şi e perfect actual, dacă privim din prisma conflictului din Ucraina care a readus în discuţie Războiul Rece. (sursa: altiasi.ro)

Vă aşteptăm la un film de calibru,
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Miercuri, 23 aprilie 2014 - Werner Herzog - "Fitzcarraldo"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 23 APRILIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion 

MAEŞTRII CINEMA-ULUI REVIZITAŢI - WERNER HERZOG:

"FITZCARRALDO"
("Fitzcarraldo”, 1982 – color – 158 minute)
*subtitrare în română



"Un film despre obsesie, pasiune şi nebunie. Acţiunea filmului are loc în Peru, unde, în acele sălbaticii facem cunoştinţă cu Brian Sweeney Fitzgerald, cunoscut băştinaşilor ca Fitzcarraldo, un om pentru care cel mai important lucru din lume este opera. El încearcă cu disperare să construiască o operă şi să deschidă ochii oamenilor asupra frumuseţii acestei arte şi prin acest lucru să mai aducă un pic de lumină şi civilizaţie în acele locuri întunecate şi sălbatice. Pentru a face acest lucru el pune la cale un plan ingenios, care va testa limitele echipajului său, cât şi răbdarea şi curiozitatea băştinaşilor care par să fie prinşi în grandiozitatea planului. Un film exotic, o expediţie fascinantă presărată cu mister şi scene memorabile." (sursa: cinemagia).

Vă aşteptăm la un film excentric,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 23 martie 2014

Miercuri, 26 martie 2014 - 546 - "Groapa cu şerpi"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 26 MARTIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului ucrainean, ANATOLE LITVAK:

"GROAPA CU ŞERPI"
("The Snake Pit", 1948 – alb-negru – 108 minute)
*subtitrare în română


"Aparent Virginia e o tânără normală, căsătorită cu Robert, un bărbat blând şi loial. Cu timpul, comportamentul Virginiei devine tot mai instabil, astfel că Robert o internează într-o clinică publică. Deşi are parte de un tratament şi un comportament excepţionale din partea unuia dintre medici, ceilalţi pacienti şi câteva asistente îi fac femeii viaţa un calvar. Motivele pentru care ea e trimisă în sanatoriu sunt destul de neclare, părându-se că ar fi vorba de faptul că nu acceptă să facă doar ce îi spun alţii şi că nu îi ajungea doar statutul de nevastă iubitoare. Filmul a primit un Oscar pentru sunet şi a fost considerat un film foarte îndrăzneţ pentru că a criticat subtil structura clasică a familiei americane de condiţie medie." (sursa: cinemagia)

Vă aşteptăm la un film cu Olivia de Havilland,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 9 martie 2014

Miercuri, 12 martie 2014 - 545 - "Aţi greşit numărul"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 12 MARTIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului ucrainean, ANATOLE LITVAK:

"AŢI GREŞIT NUMĂRUL"
("Sorry, wrong number", 1948 – alb-negru – 89 minute)
*subtitrare în română


Vă aşteptăm la un film cu Burt Lancaster,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 2 martie 2014

Miercuri, 5 martie 2014 - 544 - "Toate acestea, plus Raiul" - medalion regizorul ucrainean ANATOLE LITVAK

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 5 MARTIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului ucrainean, ANATOLE LITVAK:

"TOATE ACESTEA, PLUS RAIUL"
("All this, and Heaven too”, 1940 – alb-negru – 141 minute)
*subtitrare în română


(Charles Boyer şi Bette Davis)

"All This and Heaven Too, ecranizare a romanului omonim semnat Rachel Field, are în centrul acţiunii un scandal european extrem de cunoscut la vremea lui. Henriette Deluzy-Desportes, o profesoară de franceză într-un seminar american din secolul al XIX-lea, îşi dezvăluie povestea de dragoste elevelor sale printr-un lung flash-back. Guvernantă în casa Ducelui de Praslin în Franta, Henriette dă naştere unui scandal mare în societatea înaltă a vremurilor, fiind baza unor zvonuri potrivit cărora ar fi întreţinut o relaţie cu Ducele, chiar sub nasul soţiei acestuia. Acţiunea o poartă pe eroină prin multe întâmplări de-a lungul filmului, în care oscileaza de la fericire, alături de Duce, la agonie, într-o închisoare franceză. În final, Henriette îşi lasă trecutul în urmă şi este gata să o ia de la început alături de elevele sale." (sursa: cinemagia)

Vă aşteptăm la un film clasic,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 23 februarie 2014

Miercuri, 26 februarie 2014 - 543 - "Adio Bafana"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 26 FEBRUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului danez, BILLE AUGUST:

"ADIO BAFANA"
("Goodbye Bafana", 2007 – color – 118 minute)
*subtitrare în română


"25 de milioane de negri sunt conduşi de o minoritate de 4 milioane de albi sub regimul apartheid brutal al Guvernului condus de Partidul Naţionalist. Negrii nu au drept de vot, nu au dreptul la liberă circulaţie, la a avea o afacere, un adăpost sau educaţie. Dorind să-şi păstreze puterea, albii interzic toate organizaţiile de negri care li se opuneau, exilându-le liderii sau închizându-i pe viaţă pe Insula Robben. 
James Gregory, un african alb tipic, îi priveşte pe negri ca fiind oameni inferiori. Fiind crescut la o fermă în Transkei, a învăţat să vorbească Xhosa încă din copilărie. Acest lucru îl face să fie opţiunea ideală pentru postul de temnicer al lui Nelson Mandela şi a camarazilor săi aflaţi pe Insula Robben. În orice caz, planul eşuează, deoarece influenţat fiind de Mandela, supunerea lui Gregory trece treptat de la guvernul rasist la lupta pentru o Africa de Sud liberă.
Goodbye Bafana urmăreşte relaţia greu de crezut, dar profundă, dintre aceşti doi oameni. Prin prietenia lor unică, suntem martori atât la conştientizarea lui Gregory a inumanităţii cu care oamenii tratează oamenii, cât şi la evoluţia Africii de Sud de la apartheid la o democraţie vibrantă.
Povestea, care informează asupra modului în care Mandela a devenit una dintre cele mai influente personalităţi politice ale lumii moderne, pune întrebarea: Cine este prizonierul, de fapt? Şi cine pe cine eliberează?" (sursa: cinemagia.ro)

Vă aşteptăm la un film despre libertate şi preţul ei,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 16 februarie 2014

Miercuri, 19 februarie 2014 - 542 - "Casa Spiritelor"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 19 FEBRUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului danez, BILLE AUGUST:

"CASA SPIRITELOR"
("House of Spirits", 1993 – color – 140 minute)
*subtitrare în română



"Dacă Pelle erobreren avea un palmares festivalier impresionant, un al treilea film din medalionul dedicat de Clubul Cinefililor regizorului danez Bille August, The House of the Spirits (1993), se recomandă ca ecranizare după romanul omonim al scriitoarei peruviene Isabel Allende şi atrage prin distribuţie: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close şi Antonio Banderas.
Sinopsis: „America Latină, anii '20. Un bogat proprietar, Esteban Trueba (Jeremy Irons), se căsătoreşte cu tânăra Clara (Meryl Streep), care are puteri paranormale. Esteban este foarte posesiv şi autoritar, ceea ce le-a ameninţat iubirea de-a lungul anilor. Acesta este implicat în politică şi încet, încet se depărtează de propria familie, iar Clara ajungând la capătul răbdărilor, se hotărăşte să o ia pe fiica lor cu ea şi să îl părăsească.” (sursa)

Isabel Allende este nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende. După răsturnarea acestuia de la putere de către generalul Pinochet, se refugiază în Venezuela unde lucrează timp de cincisprezece ani ca ziaristă înainte de a-şi publica primul roman, Casa Spiritelor, in 1982, chiar cel ecranizat de Bille August (confor wiki). Volumul a fost tradus în limba română de Cornelia Rădulescu şi publicat la Editura Humanitas în mai multe ediţii, prima dată în 2004. „Pe 8 ianuarie 1981, pe când eram în Venezuela, am primit un telefon care mă anunţa că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare a devenit primul meu roman, Casa spiritelor“ avea să spună Isabel Allende două decenii mai târziu. (via)

Bille August, regizorul care şi-a asumat ecranizarea, a debutat în 1978 cu filmul Honning måne care a fost nominalizat la Marele Premiu al Festivalului de Film de la Moscova. A urmat apoi Zappa (1983), din nou nominalizat la Moscova, iar cu Busters verden (1984) „s-a pus pe hartă” câştigând două premii la Berlinală. Câştigă cu două filme consecutiv Palme d’Or, în 1988 cu Pelle erobreren şi în 1992 cu Den goda viljan. Revine la Berlin în 1997 cu Smilla's Sense of Snow şi în 2007 cu Goodbye Bafana. E foarte cunoscut pentru probabil cel mai reuşit lungmetraj după Mizerabilii lui Hugo, ecranizarea din 1998. Cel mai recent film al său a fost lansat la Berlinală în 2013, în afara Competiţiei, Night Train to Lisbon, şi îl are în rolul principal pe Jeremy Irons." (sursa: altiasi.ro)

Vă aşteptăm la un film cu o distribuţie de excepţie,
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 10 februarie 2014

Miercuri, 12 februarie 2014 - 541 - "Zappa"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 12 FEBRUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului danez, BILLE AUGUST:

"ZAPPA"
("Zappa", 1983 – color – 103 minute)
*subtitrare în română


Pornind de la un roman danez contemporan, filmul este povestea a trei adolescenţi din Copenhaga anilor 60, care ajung delincvenţi, nu numai din pricina dezinteresului propriilor părinţi, ci şi a indiferenţei unei societăţi decadente.

Vă aşteptăm la un film despre adolescenţă,
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 4 februarie 2014

Miercuri, 5 februarie 2014 - 540 - "Pelle Cuceritorul" - medalion regizorul danez BILLE AUGUST

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 5 FEBRUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului danez, BILLE AUGUST:

"PELLE CUCERITORUL"
("Pelle erobreren”, 1987 – color – 157 minute)
*subtitrare în română


"Acest regizor danez a urmat cursuri de arhitectură şi operatorie. A preferat un cinematograf profund melancolic, străbătut de compasiunea pentru oamenii mărunţi şi de disperarea faţă de inevitabila destrămare a dragostei, tema predilectă fiind pierderea iluziilor.  

Sinopsis: „Sfârșitul secolului 19. O barcă plină cu emigranți suedezi ajunge pe insula daneză Bornholm. Pe ea se află și Lasse și fiul său, Pelle, care au venit în Danemarca să găsească de muncă. Sunt angajați la o mare fermă, dar lumea îi tratează ca pe niște gunoaie. Pelle începe să vorbească daneza, dar încă este hărțuit și detestat, fiind străin. Dar nici el și nici tatăl lui n-are de gând să renunțe la visul de a avea o viață mai bună departe de casa.” (sursa: cinemagia)

Filmul este o ecranizare după romanul omonim scris de danezul Martin Andersen Nexø, ale cărui „texte sunt străbătute de optimism și de idealuri umanitare și evocă situația claselor defavorizate” (sursa). Supranumit „Gorki al Nordului”, Nexø a debutat chiar cu Pelle cuceritorul, în 1910, după ce a lucrat nu mai puțin de patru ani până să publice acest roman, tradus și în limba română în 1956.

Bille August, regizorul care și-a asumat ecranizarea, a debutat în 1978 cu filmul Honning måne care a fost nominalizat la Marele Premiu al Festivalului de Film de la Moscova. A urmat apoi Zappa (1983), din nou nominalizat la Moscova, iar cu Busters verden (1984) „s-a pus pe hartă” câștigând două premii la Berlinală. Câștigă cu două filme consecutiv Palme d’Or, în 1988 cu Pelle erobreren și în 1992 cu Den goda viljan. Revine la Berlin în 1997 cu Smilla's Sense of Snow și în 2007 cu Goodbye Bafana. E foarte cunoscut pentru, probabil, cel mai reusit lungmetraj după Mizerabilii lui Hugo, ecranizarea din 1998. Cel mai recent film a fost lansat la Berlinală în 2013, în afara Competiției, Night Train to Lisbon, și îl are în rolul principal pe Jeremy Irons.

Max von Sydow, deși nu a reușit să câștige Oscarul pentru rolul din Pelle erobreren, a primit distincția EFA la aceeași categorie. Alături de el, tot la EFA a fost premiat și (pe atunci) tânărul Pelle Hvenegaard. Dacă Hvenegaard n-a confirmat, ultima apariție în vreo producție video fiind in 2009, într-un serial danez, von Sydow, cu zeci de roluri principale în spate, cu apariții în filme de Bergman și producții (pseudo-)cult precum Conan Barbarul (John Milius, 1982) sau Exorcistul (William Friedkin, 1973), încă joacă la cei 85 de ani ai săi: în 2012 a primit o nouă nominalizare la Oscar pentru rolul din Extremely Loud & Incredibly Close (Stephen Daldry, 2011), iar anul acesta va putea fi văzut din nou pe marile ecrane într-un lungmetraj despre Maica Tereza, The Letters (William Riead, 2014).

Pelle erobreren n-a fost distribuit în Romania la vremea premierei mondiale, dar îl puteți vedea săptămâna aceasta la Iași. Durează 157 minute." (sursa: altiasi.ro)

Vă așteptăm la primul film al lunii februarie,
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Miercuri, 29 ianuarie 2014 - 539 - "Unchiul meu din America"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 29 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"UNCHIUL MEU DIN AMERICA"
("Mon oncle d'Amerique", 1980 – alb/negru – 127 minute)
*subtitrare în română



Profesorul Loborit ţine un curs despre funcţionarea creierului şi modul în care se răsfrânge aceasta în comportamentul individului. Concomitent, trei personaje pe care le separă totul, trăiesc, suferă, evoluează şi îşi întretaie destinele. Demonstraţiile profesorului se juxtapun destinelor lor individuale. Filmul a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul Filmului de la Cannes în 1980.

Vă aşteptăm la ultimul film francez al lunii, 
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 19 ianuarie 2014

Miercuri, 22 ianuarie 2014 - 538 - "Toată memoria lumii" şi "Noapte şi ceaţă"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 22 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"TOATĂ MEMORIA LUMII"
("Toute la memoire du monde", 1956 – alb/negru – 21 minute)

"NOAPTE ŞI CEAŢĂ"
("Nuit et brouillard", 1955 – alb/negru – 32 minute)
*subtitrare în română


"Nuit et brouillard are treizeci şi două de minute şi este un documentar (sau eseu-documentar) cvasi-exhaustiv despre exterminarea pusă la cale de nazişti. Fiecare detaliu al situaţiei concentraţionare şi fiecare termen din distribuţia Holocaustului îşi au locurile lor în aceste minute, ceea ce face din Nuit et brouillard (realizat de Alain Resnais în 1955) o pastilă-şoc extrem de cuprinzătoare despre o lume pe care nu avem voie să o uităm. Fiind atît de scurt e greu să te plictiseşti. Filmul e alert şi e bine structurat, amploarea şi demenţa misiunii naziste pur şi simplu ţi se întipăresc în suflet în timpul vizionării.
Diferenţa dintre alb-negru şi color face o demarcare clară între al Doilea Război Mondial şi vremurile din care noi privim trecutul. Ţinta documentarului e de a nu lăsa cel mai dureros punct al istoriei umane să devină prilej de ilustrate, mickey-mouse alături de care să te pozezi. În prezent, Resnais traversează neîncetat lagărele şi le înregistrează în culori, căutînd un scop pentru demersul său (scop pe care îl enunţă la final). Fiecare întrebare a sa deschide o poartă spre un episod din Holocaust, pe care îl vedem în imagini de arhivă, filmate la faţa locului.


Episoadele de arhivă prezintă cîte un punct esenţial din ceea ce a însemnat Holocaustul. Vedem cum naşterea lagărelor a fost o afacere din care s-a cîştigat frumos şi vedem cum nemţii au făcut din fiecare cîmp concentraţionar un simulacru al societăţii normale: fiecare lagăr era un oraş cu fabrici, cu blocuri de locuinţe, cu cantine, cu spitale, cu poliţie, cu orchestră simfonică ori cu gradină zoologică, şi cu închisori. Închisoarea generală avea închisorile ei particulare, unde erau testate noi metode de tortură, din care pare că şi-a cultivat viziunile punitive George Orwell pentru O mie nouă sute optzeci şi patru. Şi spitalul era o închisoare, de unde oricine scăpa, scăpa marcat pe viaţă din cauză că fusese cobai în tot felul de experimente medicale: amputări experimentale, teste cu substanţe chimice de interes medical sau teste cu substanţe chimice cu întrebuinţare militară. Ofiţerii S.S. şi subalternii lor, gardienii Kapo, care erau, în fapt, deţinuţi de drept comun, bărbaţi pentru care omorul era o plăcere, erau privilegiaţii acestor spaţii. Iar diferenţa în interiorul acelei lumi aci trebuie făcută şi ea implică ideea de responsabilitate.



Totuşi, atunci cînd Resnais întreabă cine e responsabil de existenţa munţilor de cadavre pe care-i vedem pe ecran nu mai contează atît ceea ce a fost; contează ca noi, cei care privim acele imagini, să ştim că omenirea a ajuns într-un asemenea punct. Şi e important să fim fără încetare conştienţi că în măsura în care vom mai ajunge acolo, responsabilitatea va fi a noastră – fiindcă vom fi permis repetarea unor nebunii similare, deşi în memoria noastră există deja Holocaustul." (sursa: Agenda LiterNet)

Vă aşteptăm la două documentare de prim rang în istoria cinematografiei,
Echipa clubul Cinefililor.

luni, 13 ianuarie 2014

Miercuri, 15 ianuarie 2014 - 537 - "Anul trecut în Marienbad"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 15 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"ANUL TRECUT ÎN MARIENBAD"
("L’Annee derniere en Marienbad”, 1961 – alb/negru – 94 minute)
*subtitrare în română



"Povestea
În L’année dernière à Marienbad (1961) are loc întîlnirea dintre o femeie (A) și doi bărbați (X și M). M pare a fi soțul, iar X amantul. Acesta din urmă încearcă să o convingă pe A că s-au mai întîlnit cu un an înainte în somptuosul hotel din Marienbad, atunci cînd aceasta a promis să fugă cu el un an mai tîrziu (prezentul în care se desfășoară presupusa rememorare a anului trecut). În poveste totul pare a porni din acest loc. Care dintre personaje spune adevărul? Oare chiar s-au întîlnit cei doi amanți? Oare femeia își amintește de străinul care încearcă să o seducă și se preface că nu îl recunoaște pe X? Este posibil ca ea să fi uitat tot ce s-a întîmplat anul trecut la Marienbad? Toate aceste întrebări nu au sens. Povestea nu are importanță, așa cum muzica și „dialogul“ nu au importanță. Acesta este, vorba lui Alex. Leo Șerban, un film-hipnoză, numai că nu se știe cine este hipnotizat. X și A sau eu, cel care privește filmul. Poate că dincolo de ecran nu este o proiecție, poate chiar eu sînt cel proiectat. Sînt chiar în Memorie. Sînt chiar în creier. Filmul este o călătorie de-a lungul traiectoriilor sinaptice, pe o hartă a propriului sistem nervos.

„Trecuturi“ coexistente. Sinapse
Senzualitatea barocă a interioarelor și a decorațiilor din hotel se opune geometriei conștiente a vieții rațiunii. Filmul este o hartă a Gîndirii și a Memoriei, însă, în această hartă, mai multe file sînt suprapuse. Mai multe versiuni ale aceleiași vîrste coexistă. Memoria nu mai este simpla sumă a amintirilor, ci deopotrivă suma amintirilor și a uitărilor. Fiecare versiune a trecutului își are propria vîrstă. Fiecare variantă a anului trecut la Marienbad își dispută prezentul cu aceeași fervoare și cu același drept. Totul – pînă și tăcerile din film – imploră o soluție. X și A sînt prizonieri ai prezentului. Ei încep să existe atunci cînd filmul este proiectat și încetează să mai fie atunci cînd filmul se sfîrșește. Senzațiile – adevăratele personaje ale filmului – aparțin trecutului. Ele călătoresc între paginile memoriei. Resnais depășește tipologia oricărui personaj (o categorie atît de literară) pentru a ajunge la senzații, la o viață, dincolo de psihologie, la Gîndire și, inevitabil, la creier, cu mecanismele sale cerebrale. Diferitele vîrste ale lumii coincid cu tot atîtea senzații, iar gîndirea este timpul – împotriva ceasului, împotriva cronologiei – care corespunde acestor senzații.

Poate că adevăratul text al filmului lui Resnais îi aparține lui Proust sau chiar lui Radu Petrescu din Didactica nova („Stările de suflet trebuie considerate doar ca niște aparate optice servind la fixarea unor imagini – și atîta tot, știind însă că în desenul acestora din urmă, pentru a-l face să trăiască, ora prezentă își depune conținutul ei sentimental; imaginea nu este imagine decît pentru că e în permanență vie și dacă am încerca s-o despărțim de conținutul ei actual, altul de fiecare dată cînd o întîlnim, din vietate groasă și colorată nu ne-am alege decît cu două biete cadavre informe în care nici în cele mai rele coșmare n-am accepta a ne recunoaște. [...] stările noastre de suflet sînt aparate optice defectate imediat după întrebuințare, este greu să încerci imposibilul“). Nu reușim să recuperăm vreodată trecutul prin amintire, ci doar „acea unitate ritmică pe care se desfășoară imaginile noastre despre noi înșine“, pentru a cărei captare, aici în interiorul Filmului-Memorie, nimic nu este imposibil.

Asemenea lui Proust, Resnais ne arată că ocupăm un loc care sporește întruna în Timp, care nu este niciodată pierdut, care este încorporat în noi. Timpul este, fără întrerupere, trăit, secretat de noi înșine, gîndit de noi înșine, Imagine despre noi înșine de-la-mai-multe-vîrste.

Într-un anumit sens, L’année dernière à Marienbad atinge magnetismul și misterul filmului mut. Imaginea și sunetul (muzica și dialogul) se opun determinînd o tensiune proprie unui anumit mod de a face cinema. Este momentul în care cinema-ul abandonează armele narațiunii. Ia astfel naștere posibilitatea de a transforma imaginea în Timp, un timp împietrit, independent de mișcare. Resnais respectă cerința lui Artaud de a crea un cinema al creierului, filmul unei făpturi cerebrale. Este însă un creier-senzație, nu o mașină a intelectului, ci un mecanism producător de „sinapse cinematografice“ (Deleuze).

Azi
Din perspectiva duratei și a ritmului cu care ne-am obisnuit astăzi, Anul trecut la Marienbad devine un film exasperant. Camera se mișcă de-a lungul interioarelor baroce și de-a lungul grădinilor carteziene pe fundalul unor cuvinte abia șoptite. Nu știm dacă cei doi amanți s-au întîlnit în ’28 sau ’29. Neconcordanța dintre sunet și mișcare este sistematică. Se aud pașii mergînd prin pietriș în timp ce unul dintre personaje urcă scările, se aude muzica de orgă în timp ce noi vedem violoniști. Nu există nici o certitudine. Filmul lui Resnais merge prea departe în încercarea de a traduce în imagine straturile coexistente ale Trecutului. Dacă petreci mai mult de o oră pe zi în fața televizorului, filmul lui Resnais va fi aproape imposibil de urmărit. Între televiziune și cinema există o diferență fundamentală. Televiziunea este întotdeauna în prezent. Se agață mereu de prezent. Disprețuiește trecutul sub tirania actualității. Cinema-ul, dar mai ales L’année dernière à Marienbad, este întotdeauna în trecut, imagine a creierului. Imagine fără exterior, imagine lăuntrică. În gîndirea cinema-ului sîntem cu toții imagini ale trecutului."

Vă aşteptăm la un film cu plus de răbdare la vizionare,
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 6 ianuarie 2014

Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 536 - "Hiroshima, dragostea mea" - medalion regizorul francez ALAIN RESNAIS

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 8 IANUARIE 2014 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez, ALAIN RESNAIS:

"HIROSHIMA, DRAGOSTEA MEA"
("Hiroshima, Mon Amour”, 1959 – alb/negru – 90 minute)
*subtitrare în română


"Hiroshima, mon amour. O înlănţuire de trupuri, un bărbat şi o femeie cuprinşi de taina dragostei, o iubire autentică, dar poate totuşi trecătoare, sunt elementele printre care zărim începutul filmului. Unul de care spectatorii mai slabi de înger au nevoie de multa tărie pentru a putea trece: sunt înfăţişate, fără cenzură, atrocităţile de la Hiroshima, oamenii care au rămas în urmă, durerile şi anomaliile fizice la care au fost supuşi. Un prim sfert de oră dur.

Ea este extrem de sinceră. După reliefarea războiului şi a urmărilor sale, este momentul desluşirii relaţiei de pe ecran: pentru ea, la început, nu pare decât o noapte de dragoste, fără implicare; pentru el, momentul de iubire este încă un mister: “Îmi stârneşti o dorinţă extraordinară de a iubi”, spune el. Fiecare din ei are un secret pe care îl poartă asupra sufletului lor: ea ne mărturiseşte că are câţiva copii, apoi că este căsătorită, el este de asemenea căsătorit, soţia lui este frumoasă, iar căsnicia fericită. Lucruri care nu sunt neobişnuite, o aventură peste mări şi ţări nu ar influenţa cu nimic esenţa căsătoriei, atâta timp cât rămâne doar o aventură si nu ajungem în faţa unei iubiri autentice.

Apoi lucrurile se complică: ea intră într-un con al amintirilor forţate, memoria ei se deschide pentru prima dată în faţa unei persoane, fie aceasta şi un străin, dovadă că pasiunea de moment se poate duce spre o dragoste autentică. Mărturisirea plăcerii primei iubirii, din adolescenţa petrecută la Nevers în Franţa, o ţine într-un fel departe de el, pentru că pasiunea prezentului se estompează atunci când povesteşti aceleiaşi persoane modul în care ai iubit o altă persoană în trecut. 

Spre final, cand totul se doreşte a fi lămurit (dar regizorul lasă în mod special un final ambiguu şi cu multiple înţelesuri), mărturisirile şi cuvintele lor sunt aproape de sublim: “Acest oraş a fost făcut pentru dragoste”, “Vom deplânge ziua moartă cu conştiinţa şi bune intenţii. Nu vom mai avea ce face, decât să plângem după ziua moartă. Timpul va trece. Numai timpul. Şi va veni un timp, va veni un timp în care nu vom mai şti cum să denumim ceea ce ne leagă. Numele va dispărea puţin câte puţin din mintea noastra. Va dispărea complet.”, “Pentru el, uitarea va începe din ochii tăi.” Pentru aceste momente şi pentru o limbă franceză clară şi veritabilă, este un film ce trebuie văzut şi revăzut." (sursa: filme-carti.ro).

Vă aşteptăm la deschiderea anului cinefil 2014,
Echipa Clubul Cinefililor.