miercuri, 23 februarie 2011

NU SE DIFUZEAZĂ FILMUL AZI!

Sala "Diotima" de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" din Copou este în reparații și nu vom putea viziona filmul programat astăzi, 23 februarie! 
Ne cerem scuze pentru faptul că vă informăm atât de târziu, dar și noi am fost puși la curent cu această modificare acum câteva minute! Vă vom anunța din timp când ne vom relua activitatea!

Echipa Clubul Cinefililor

duminică, 20 februarie 2011

Cinefilii la munte în Hășmaș (12-14 februarie 2011)

Pe lângă filmul anunțat pentru miercurea aceasta, vrem să aducem în față prima ieșire cinefilă la munte, în Hășmaș și nu o facem din motive de laudă, deși suntem mândri de expediția noastră, ci pentru că ne-am dori ca astfel de lucruri să se mai întâmple și să participe cât mai mulți cinefili care își împart pasiunile între film și munte.
Puteți lectura impresiile Danielei Abageru: aici, la postarea despre Hășmaș, iar dacă există cineva doritor să refacă drumul nostru, poate solicita orice informație de la organizatorul turei, Octavian Stoica.

(Raluca Grigoriu, cabanierul Zoltan Gal de la Piatra Singuratică, Ioana Murariu, Alina Stîngu, George Grosu, Ionuț Ungurianu, Octavian Stoica, Daniela Abageru, Adrian Pipirigeanu)


Sperăm să vă convingă ce ne-a ieșit nouă!

sâmbătă, 19 februarie 2011

Miercuri, 23 februarie 2011 - 399 - "Omul nou"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 23 FEBRUARIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion KLAUS HARO:

"OMUL NOU"
("Den nya manniskan", 2007 - color - 104 minute)
*subtitrare în engleză


***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Victor Erice: Linia vieții (2002)(10 minute) inclus în Cu 10 minute mai bătrân: Trompeta (2002).

În Suedia anilor '50 o nouă societate se șlefuiește, dar o parte din indivizi nu are drept de existență: cei slabi de minte și cu un fizic șubred. Noua societate îi scoate în afara ei și nu le permite o viață normală, pe motiv că ar perpetua slăbiciunea lor în lumea ce se configurează.

Filmul este realizat după un caz real, inspirat din evenimente de care Suedia nu este foarte mândră, dar care nu pot fi negate, ci doar asumate. Forța personajului central de a sfida autoritatea care își arogă dreptul de viață asupara lui vine dintr-un străfund instinctiv de supraviețuire integrală: filmul seamănă cu o distopie, dar este altoit pe realitate. Surpinde un scenariu de epurare umană practicat în istorie, de care au scris Dostoievski, Zamiatin, Orwell, Huxley, analizând aroganța de abordare și abuzul omului asupra semenului neputincios. Cu toate acestea filmul nu se vrea a fi moralist, nu judecă, ci prezintă fapte pentru a le menține vii în societatea prezentă care nu are dreptul să mai facă astfel de greșeli.

Vă așteptăm în Copou la ultimul film din cadrul medalionului regizorului finlandez Klaus Haro,
Echipa Clubul Cinefililor.

joi, 17 februarie 2011

Receptări cinefile ieșene - "Mama mea" (Klaus Haro)

*** Ștefan Panțiru:

Tematica socială și familială din Elina (2002) revine în Mama mea (2005), de această dată pe fondul războiului ruso-finlandez din 1939-1940.  Spre deosebire de filmul anterior, este accentuat aici sentimentul matern în sine, independent de legăturile de sânge între mamă și fiu, iar războiul servește drept context potrivit fiindcă adaugă acea tensiune care susține intriga. Din acest punct de vedere, trebuie din nou să amintim eleganța lui Majidi care în Copiii paradisului (1997) reușește să fie captivant și fără un asemenea context!

Ca și la Elina, avem în prima parte a filmului o bătălie a orgoliilor, acolo între Elina și profesoara ei, aici între Eero și mama adoptivă. Ca și Elina, Eero este hotărât să lupte pentru idealul său asumându-și orice riscuri, ceea ce îl aduce într-o situație limită, și tot ca în Elina, dificultatea cea mai mare apare atunci când idealul însuși este pus în discuție. Vorbeam la filmul trecut de drama renunțării la lumea copilăriei pe de o parte și la drama pierderii unui ideal pe de alta. Pentru Eero, idealul este să-i fie din nou alături mamei lui, iar asta presupune să lupte singur împotriva tuturor celorlalți: a familiei adoptive, a țării adoptive și chiar a naturii, luptă pe care și-o asumă fără să ezite. Însă când află de posibila plecare a mamei lui în Germania se simte inevitabil trădat și forțat să accepte noua familie, noua realitate. Relația cu mama sa naturală se va schimba definitiv, reabilitarea venind târziu și întrucâtva formal.

Aici apare însă elementul neașteptat, în faptul că pierderea idealului nu aduce cu sine o destabilizare, o mutație psihologică ci dimpotrivă, o revenire la copilărie, o regăsire a valorii familiei (adoptive). Acest lucru se întâmplă doar datorită forței sentimentului matern care se transferă pentru Eero de la mama sa naturală către mama adoptivă în acea scenă elegantă care amintește de Persona (Ingmar Bergman, 1966). 

[fig. 1 Mama adoptivă se identifică cu mama naturală]

În același timp, printr-un transfer emoțional identic, Eero se substituie fiicei dispărute a lui Signe. Atât mama cât și fiul suferă o adaptare dureroasă unul la celălalt, cu o evoluție în oglindă începând cu refuz, escaladând la conflictul ce forțează introspecție, reevaluare, rezultând apoi în acceptare și afecțiune. Cauzele celor două tragedii sunt diferite: pentru Eero tragedia este cauzată de război și de exil, pentru Signe este cauzată de destin sau pur și simplu de accident, ceea ce este cu atât mai greu de acceptat fiindcă neexistând un responsabil direct (cum ar fi războiul) frustrarea răbufnește în forme neașteptate - autoînvinuire, ostilitate, resentiment. 

Natura joacă iarăși un rol important în ilustrarea stării personajelor. Eero pleacă din țara natală unde locuia în apropierea unei păduri dese (filmate uneori pe timp de noapte cu gri, albastru, întuneric, ceață - sugerează pericol, obstacole, tensiune) într-un ținut verde și vast (sugerează libertate, liniște, calm). Marea din apropiere este și ea calmă, dar rece, neîndurătoare, întocmai ca mlaștina din Elina. Marea este posibilul drum spre casă dar este și cea care a luat viața fiicei lui Signe și care amenință viața lui Eero. Ca și mlaștina, marea nu face decât să răspundă sentimentelor personajului, oferind liniște atunci când personajul este calm sau vacarm atunci când este agitat. Acest ecou al naturii amintește de Solaris al lui Stanislav Lem unde o întreagă planetă comunica doar prin mimetism.

[fig.2 Natura binefăcătoare, culori calde (sus) și natura potrivnică, culori reci (jos)]

De menționat că dimensiunea fantastică specifică universului copilăriei este reprezentată aici de imaginile și amintirile mamei naturale ale lui Eero. Deși uneori prezentate ca flashback-uri, faptul că sunt introduse brusc și uneori se contopesc cu prezentul narativ sugerează o imaginație activă, care tinde să construiască o realitate proprie reinterpretând elementele realității obiective. Cum observam și la Elina, această realitate interioară se individualizează atât mai mult cu cât mediul în care copilul trăiește este mai ostil.

Trebuie să amintesc și de jocul lui Topi Majaniemi, cu o interpretare excelentă în rolul lui Eero. La fel Maria Lundqvist în rolul lui Signe, excelentă trecerea de la asprime la afecțiune și un personaj foarte bine conturat.

Mulțumim pentru film!

luni, 14 februarie 2011

Miercuri, 16 februarie 2011 - 398 - "Mama mea"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 16 FEBRUARIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion KLAUS HARO:

"MAMA MEA"
("Aideista parhain", 2005 - color - 111 minute)
*subtitrare în engleză


***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Cristi Puiu: Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004)(13 minute).

Un copil este prins în timpul războiului între două țări, două mame și două situații indezirabile, fiind nevoit să se atașeze de o nouă casă, pentru că forțe exterioare de voința lui au hotărât acest lucru. Desigur, nostalgia vieții autentice de dinaintea despărțirii îl fac să fie extrem de reticent la noii oameni care îi sunt părinți temporari și refuză să se adapteze, tânjind mereu după ceea ce nu mai poate avea. Până la urmă situația se rezolvă într-un mod aparte. Cum?

Vă așteptăm în Copou să descoperiți împreună cu noi,
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 12 februarie 2011

Receptări cinefile ieșene - "Scrisori către părintele Iacob" (Klaus Haro)

*** Ștefan Panțiru:

Am să profit de faptul că prezentarea filmului este destul de consistentă și n-am să intru în detalii de interpretare. În schimb am să încerc o scurtă descriere a structurii narative, pentru că este unul dintre primii pași în analiza unui film și pentru că fixează câțiva termeni de bază (plan, secvență, act). Pentru mai multe detalii în ceea ce privește analiza secvenței sau a planului, recomand din nou Précis d'analyse filmique (Goliot-Lété, Vanoye, ed. Armand Colin, 2009), pe care m-am bazat și eu în analiza de mai jos.

Câteva concepte de bază:
- cadrul (uneori numit și plan) este definit ca spațiu dintr-un film cuprinzând o succesiune continuă de imagini, înregistrate fără oprirea aparatului de filmat.
- secvența este un ansamblu de cadre constituind o unitate narativă din punct de vedere temporal sau spațial. În particular, o secvență-cadru este o secvență alcătuită dintr-un singur cadru.
- secvența alternată prezintă două acțiuni simultane dar în locații diferite.
- scena este o secvență în care durata proiecției este egală cu durata timpului ficțional.

Segmentarea filmului în acte se face, în general, în funcție de:
- unitatea temporală
- unitatea spațială
- semne specifice de punctuație (ecran negru)
- coerența narativă (fiecare act se concentrează pe un singur eveniment sau pe o serie de eveniment strâns legate între ele)

Pentru filmul de astăzi, împărțirea pe secvențe arată cam în felul următor:

Prolog
2:00 [închisoare] Convorbirea dintre Leila Sten și responsabilul închisorii: este introdus primul personaj.

Actul I.
1. 2:11 [în casă, pe drum] Sosirea Leilei (continuarea genericului) secvență alternată (Leila/Jaacob)
2. 5:12 [în casă] Leila intră în casă și îl întâlnește pe Jaacob (include plan lung ce durează 1:35)
3. 1:14 [în fața casei] Prima vizită a poștașului
4. 3:36 [în grădină] Primul set de scrisori
5. 2:37 [în casă] Patul împănat cu scrisori
6. 2:08 [în fața casei] A doua vizită a poștașului, Leila aruncă o parte din scrisori
7. 3:25 [în grădină] Scrisoarea cu bani
8. 1:06 [în casă] Leila pune banii în cutie
9. 0:17 [în fața casei] Cadru cu drumul și Leila ținând banii în mână
10. 1:48 [în casă] Leila returnează banii în cutie și îl surprinde pe poștaș
11. 0:42 [în grădină] Leila îl eliberează pe poștaș
12. 1:23 [în casă / în fața casei] Poștașul nu mai aduce scrisori
13. 1:40 [în casă] Plouă, discuție la masă
14. 1:12 [în fața casei] Plouă, poștașul nu aduce scrisori
15. 0:41 [în casă] Muzică la radio, Leila bea ceai singură

Actul II.
16. 0:56 [în casă] Ploaia s-a terminat, leila e trezită din somn de Jaacob care-i cere să pună masa
17. 1:05 [pe drum] Jaacob și Leila merg spre biserică (muzică de fundal)
18. 1:22 [în biserică] Jaacob și Leila intră în biserică
19. 0:55 [afară / în biserică] Leila fumează afară, Jaacob încearcă să se roage
20. 4:51 [afară / în biserică] Nu vine nimeni la căsătorie, monologul lui Jaacob
21. 7:34 [în biserică / acasă] Jaacob și Leila încearcă să se sinucidă (secvență alternată) (continuitate dată de coloana sonoră, sunet continuu de fundal)
22. 2:17 [în biserică / acasă] Jaacob se trezește și merge acasă, Leila renunță la sinucidere
23. 1:35 [drum] Leila iese în întâmpinarea poștașului
24. 2:39 [în casă] Monolog Jaacob
25. 1:56 [în fața casei] Leila încearcă să scoată scrisorile din fântână, poștașul sună
26. 8:20 [în grădină] Falsa scrisoare, confesiunea Leilei, scrisorile de la sora ei
27. 1:40 [în grădină] Leila citește scrisoarea de la sora ei, (voce din off, tema muzicală, secvență alternată simetrică cu cea de la început)
28. 0:48 [în casă] Leila intră în casă și îl găsește pe Jaacob căzut, (simetric cu începutul)
29. 2:24 [în fața casei] Înmormântarea
30. 2:38 Genericul de final

Împărțirea pe acte nu e foarte precisă, întregul film ar putea fi considerat într-un singur act, însă împărțirea pe secvențe este ceva mai obiectivă, fiind demarcată de salturi temporale.

Din punct de vedere al duratei, distribuția secvențelor arată cam în felul următor:

[fig1. Durata secvențelor]

Dacă încercăm acum să identificăm etapele mari din punct de vedere al narațiunii, avem următoarele puncte:
- secv. 1-2 sunt introduse cele două personaje și relația dintre ele (expozițiunea, se declanșează intriga)
- secv. 3-21 evoluția celor două personaje, deznădejdea lui Jaacob crește (desfășurarea acțiunii, atinge punctul culminant cu tentativa de sinucidere)
- secv. 22-29 dezvăluirea scrisorilor, moartea lui Jaacob, înmorântarea (deznodământul)

Din acest punct de vedere, momentele cheie ale filmului sunt
- secv 2. întâlnirea celor două personaje
- secv 21. dubla tentativă de sinucidere
- secv 26. confesiunea Leilei și scrisorile de la sora ei
- secv 27. moartea lui Jaacob

Dacă urmărim evoluția tensiunii în funcție de momentele cheie, avem ceva de forma:


[fig2. Momentele cheie ale narațiunii suprapuse duratei secvențelor]

Cum era de așteptat, secvențele cele mai lungi corespund momentelor cheie ale narațiunii. Cu alte cuvinte, atunci când acțiunea este interesantă avem o porțiune mai lungă din timpul fictiv redat în mod continuu. În cazul deznodământului, spre exemplu, secvențele 26 și 27 sunt adiacente în timp fictiv și se întinde pe mai bine de 10 minute, singurul motiv pentru care am ales să nu le grupez a fost unitatea de spațiu și de formă. Celelalte secvențe tind să fie mai scurte și separate de distanțe mai mari de timp, adesea neprecizat.

În concluzie, timpul fictiv (sau diegetic) nu este uniform reprezentat în timp real. În cazul filmului de astăzi, momentele cheie ocupă jumătate din durata totală a filmului, concentrată pe o porțiune foarte scurtă a timpului fictiv (câteva ore), pe când cealaltă jumătate a filmului prezintă secvențe răspândite pe câteva zile. Această distribuție diferă de la un film la altul, însă ce mi se pare reprezentativ din toate aceste lucruri este că putem observa destul de ușor concentrarea sau dilatarea timpului fictiv în funcție de distribuția momentelor cheie, pur și simplu analizând structura secvențelor.

Mulțumim pentru film!

duminică, 6 februarie 2011

Miercuri, 9 februarie 2011 - 397 - "Scrisori către părintele Jacob"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 9 FEBRUARIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion KLAUS HARO:

"SCRISORI CĂTRE PĂRINTELE JACOB"
("Postia pappi Jaakobille", 2009 - color - 74 minute)
*subtitrare în română

(părintele Jacob - jucat de Heikki Nousiaine -
crede în bunătatea oamenilor și a lui Dumnezeu către toți)

(Leila - jucată de Kaarina Hazard - devine ochii bătrânului preot orb)

***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Igor Cobileanski: Când se stinge lumina (2005).

Se poate spune: acest film este intersectarea vieții a doi oameni foarte singuri - unul condamnat la orbire, altul la închisoare. Disperarea mută este manifestată diferit: unul se cufundă în tăcerea de fier a propriei ființe, respingând cu încăpățânare lumea, celălalt dorește apropierea lumii și trăiește doar pentru ceilalți, în nevoia acerbă de a fi acolo pentru ei. Se mai poate spune: este o poveste despre credința și absența ei, despre îndoială și ascultare reciprocă, despre fragilitatea umană în fața morții și a întrebărilor care însoțesc omul ca un roi de fluturi de-a lungul vieții lui. Ecuații simple cu rezolvări și mai simple, dar greu de realizat de om în continua sa luptă de a înțelege o fărâmă din sensul existenței sale.

(regizorul Klaus Haro - pe platourile de filmare la Postiia pappi Jaakobille)

Industria finlandeză de film este destul de redusă: produce cam 10-12 filme pe an și nu are parte de promovare cum se întâmplă în zona europeană sau americană. Klaus Haro nu a crezut niciodată că filmul are să fie primit atât de bine, mai ales că nici nu era în planurile lui inițiale. Scenariul a ajuns pe treptele casei sale pe când lucra la alt film și i-a dat o șansă doar pentru că stătea la pat bolnav și se săturase să citească ziarul în fiecare zi. Scenarista Jaana Makkonen îi trimisese lucrarea sa de diplomă și, când a ajuns la pagina 10, Klaus Haro era deja prins de toată povestea și a hotărât imediat să fructifice șansa de a realiza un film abordând credința, dar într-o manieră diferită de cele exaltate, pioasă, exagerate sau materialiste, pragmatice. Kaarina Hazard și Heikki Nousiainen au fost aleși pentru rolurile principale și, deși inițial s-a vrut realizarea unui proiect pentru televiziune, totul s-a dezvoltat într-un film pentru marile ecrane. Îl numește pe Heikki Nousiainen (părintele Jacob în film): “Henry Fonda al filmului finlandez,” un om capabil de a da la o parte masculinitatea pentru a dezvălui vulnerabilitatea de dedesubt. Kaarina Hazard joacă rolul condamnatei de piatră, nu este actriță profesionistă, dar nu refuză să apară în ipostaze neatractive și este foarte implicată în ceea ce face.

Abordarea temei credinței din film: Haro își amintește că în anii copilăriei părinții nu au pus mare accent pe ea, dar, ajuns la anii maturității, au început întrebările: “Cine sunt în momentele mele de maximă slăbiciune? Și cine voi fi când nu voi mai valora mare lucru și nu voi mai putea fi util?”. Haro crede că există valoare în ceea ce facem și că religia/credința înseamnă să fii conștient de această valoare, chiar și când slăbiciunea te împiedică. Nu este un film cu tendință, nu vrea să facă niciun fel de prozelitism, este doar viziunea simplă referitoare la o trăsătură umană, comună și sfâșietoare: căderea în neputință și raportarea la ea.

Härö alege să facă filme de o oră și jumătate, deoarece îi place inocența ascunsă în spatele scurtimii: se pierde energie prin acțiuni secundare, emoția care mă interesează se învelește astfel în prea multe falduri și bugetul mic alocat este un motiv realist de a...keep it short. Compară filmul cu un balon cu aer comprimat: nu poate zbura până nu se ridică greutatea de la pământ și îi numește pe Charlie Chaplin și Zhang Yimou ca influențe majore în stilul lui.

Vă așteptăm în Copou la întâlnirea din film cu părintele Jacob,
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Receptări cinefile ieșene - "Elina" (Klaus Haro)

*** Ștefan Panțiru:

Deși finlandez, Klaus Haro pare să se inspire în egală măsură atât din tradiția finlandeză cât și suedeză. Ca să citez din nou din Schirmer Enciclopedia of Film (în traducere liberă), "natura nu este doar un decor spectaculos, ci și o parte intrinsecă a poveștii, atât în filmului suedez de consum cât și în cinematografia de artă". Cred că asta e una din caracteristice importante ale filmului Elina, unde natura devine personaj cu rol important atât în interiorul narațiunii cât și ca simbol de bază. Alte caracteristici ale filmului, bine observate și în prezentare, sunt date de tematica socială (individ versus societate, problemele minorităților) și de abordarea narativă (ca la Majidi) și nu reflexivă (ca la Ozu, Widerberg).

Atât primul cât și ultimul cadru al filmului prezintă o mlaștină care ajunge să capete valoare de loc sacru. Pentru Elina, acesta este tărâmul dintre lumi unde simte încă prezența tatălui ei, cu care poate să vorbească despre greutățile pe care le are de înfruntat. Mlaștina devine un simbol al purgatoriului, un loc al morții și al purificării. Atât tatăl cât și vițelul alb care cade în capcana mlaștinii sunt spirite pure, spirite integrate în natură și nici o fantasmă nu le tulbură, nici un duh necurat nu bântuie, așadar mlaștina este aici, contrar conotațiilor obișnuite, un loc al liniștii și al odihnei din urmă și nu al tragicului sau disperării. Tragicul vine din viața reală, din intoleranță și ignoranță, iar natura este un antidot, o ultimă rezolvare a acestor tensiuni. Această perspectivă este des întâlnită și în folclorului românesc, unde natura este dominată de conotații pozitive iar moartea nu este un abandon ci o inevitabilă trecere în lumea cealaltă. Personificând sufletul tatălui dispărut, natura devine aici un partener de dialog și un prieten, însuflețită de imaginația fetiței. Însă acest prieten devine incert în intenții atunci când Elina rămâne împotmolită, este într-adevăr o manifestare a dorinței tatălui ei, încearcă să o protejeze, să o scape de greutăți sau este, dimpotrivă, rece și lipsit de sentimente? Această dilemă reprezintă tocmai esența fantasticului, dar în universul filmului natura rămâne prezentată ca agent activ, răspunzând tensiunilor create de celelalte personaje.

Aș face aici o scurtă paranteză legată de interpretarea de mai sus și de problema interpretării în sine, anume dacă regizorul chiar a urmărit să construiască un simbol ar purgatoriului și o idealizarea a naturii. Cred că indiferent de intenția regizorului, simbolurile există aici, și sunt foarte clare. Ele au egală valoare dacă au fost sau nu construite în mod expres. Mlaștina aici îndeplinește rol de purgatoriu sau de poartă către lumea morților la modul obiectiv, iar asocierea la simbolistica specifică este și ea cât se poate de obiectivă. Dificultatea este atunci când simbolurile sunt mai puțin evidente și interpretate diferit duc la schimbări puternice de perspectivă, până la punctul în care schimbă valoarea filmului. Vorbim atunci de o decodificare a unui sistem de simboluri, posibil chiar un sistem închis în care majoritatea referințelor sunt interne și conotațiile depind unele de altele (e.g. Anul trecut la Marienbad). Însă aici avem doar simboluri deschise în sensul că filmul nu atribuie conotații noi elementelor din film, ceea ce vedem e exact ceea ce reprezintă, mlaștina e doar o mlaștină. Dar elementul în sine are conotații, mlaștina în sine este un simbol universal al trecerii spre tărâmul morții. Acest film nu construiește simboluri, ci le utilizează. Tot aici trebuie amintită și metafora foarte elegantă a tablei cu orarul care este obiectiv descris ca un simbol al inflexibilității, al regulilor și al instituționalizării și care este apoi folosit pentru a o salva pe Elina - interpretarea evidentă fiind aceea că regulile și instituțiile trebuie să servească oamenii și nu invers.

Cum menționam și la Ohayo, al lui Yasujiro Ozu, filmele despre copii tind să aibă o dimensiune de fantastic, și exact asta avem aici. Prin fantastic nu se înțelege neapărat supranatural sau lumi de ficțiune pură în genul trilogiei Stăpânul inelelor - acestea sunt extremele - ci, așa cum îl descrie Tzvetan Todorov, el este tocmai ezitarea personajelor și a cititorului (sau spectatorului) între alegerea unei soluții raționale sau a uneia supranaturale. Iar acest lucru se întâmplă adesea în lumea copiilor tocmai fiindcă ei nu fac distincția între cele două. Elina nu vede nimic nefiresc în faptul că tatălui ei a salvat vițelul împotmolit, sunt ceilalți care încearcă să o convingă că asta nu e posibil și astfel se naște un nou conflict, acela între imaginație și realitate. Copiii, uneori chiar și adulții, folosesc fantasticul ca un refugiu din fața provocărilor mari ale vieții, cel mai adesea moartea cuiva apropiat, care poate fi atât de neașteptată și atât de dureroasă încât pune la îndoială însăși percepția realității. Supranaturalul este mai plauzibil decât absurditatea morții și copii aleg adesea să se refugieze în imaginar unde pot construi o lume paralelă, supusă voinței lor. Odată cu maturizarea, această lume începe să se disipe și fie realitatea devine din nou agreabilă sau interesantă astfel încât înlocuiește pașnic lumea fantastică, fie nu devine, și atunci tranziția la realitate este înceată și dureroasă. Filmului de azi surprinde exact această tranziție, iar acceptarea (întârziată) din partea școlii și deschiderea spre comunicare a mamei ei ușurează trecerea Elinei la realitate, însă această deschidere a avut nevoie de un catalizator (viața Elinei este pusă în pericol) pentru a forța o schimbare de atitudine din partea celorlalți.

Mai sunt multe aspecte ale filmului interesante de analizat, cum ar fi stilul vizual sau opoziția individ-societate însă sper să avem ocazia să reluăm unele dintre ele în săptămânile următoare. Deocamdată mulțumim mult pentru film și, ca și conexiuni cinefile, recomand și Cria Cuervos (1976) de Carlos Saura și El laberinto del fauno (2006) de Guillermo del Toro.

miercuri, 2 februarie 2011

Miercuri, 2 februarie 2011 - 396 - "Elina" - medalion regizorul finlandez KLAUS HARO

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 2 FEBRUARIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion KLAUS HARO:

"ELINA"
("Elina", 2002 - color - 77 minute)
*subtitrare în română

(regizorul finlandez Klaus Haro)

(actrița Natalie Minnevik - interpreta personajului Elina din filmul cu același nume -
primește indicații de la regizorul Klaus Haro)

*** Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Igor Cobileanski: Plictis și Inspirație (2007).

Primul regizor finlandez prezentat la Clubul Cinefililor. Kalus Haro. Un regizor din generația actuală, făcând parte dintr-o școală cinematografică relativ tânără, dar având un cuvânt distinct (nu covârșitor!) de spus pe scena pleiadelor de școli de film cu tradiție.

Încheind prima lună a anului, dedicată lui Yasujiro Ozu, vom trece într-un alt registru de abordare: vom vedea 4 filme centrare pe relații inter-umane și colective raportate la tensiunea adusă de un trecut nedrept, de o greșeală deviatoare de viață, de o societate care nu iartă, ci condamnă, de circumstanțe istorice. Singurătatea este o consecință directă a acestor presiuni, dar Klaus Haro nu le abordează precum o fac rușii, într-o manieră aproape viscerală, profundă, ci merge din aproape în aproape, subtil și cu deznodământ, în felul vieții reale, nu filozofate sau trecute în profunzimi. Regizorul nu este atras de grandoare sau cazuri extreme, ci de o simplitate suferindă a omului, de sensibilitatea lui de a fi atins și modificat de ceea ce vine din afara lui, de predispoziția de-ți asuma o anumită atitudine față de ceilalți, chiar dacă ești în contratimp cu ei. Personajele lui sunt singuratici care stau între ceilalți, sunt retrași ce se integrează mai greu, sunt atenții care văd mai mult și, implicit, resimt povara acestei plus-cunoașteri.

Elina. Un film în care o veți revedea pe Bibi Andersson, actrița cunoscută din filmele lui Ingmar Bergman (A șaptea pecete, Fragii sălbatici, Persona), în rolul directoarei rigide care nu vede dincolo de didacticismul meseriei ei și încurajează discriminarea. Un copil proaspăt vindecat de tuberculoză, orfan de tată, vorbind cu el într-o mlaștină, unde aveau un loc secret - dincolo de ea se află o lume mare și neînțelegătoare pe care copilul o refuză și se refugiază din fața ei. Nu pentru totdeauna însă! Cum găsește cărarea spre lume?

Vă așteptăm în Copou să aflați,
Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 1 februarie 2011

14 ianuarie 2011 - seria a doua de tricouri cinefile - din "colecția toamnă-iarnă" (pentru pasionații din Clubul Cinefililor Iași)

Daniela Abageru, Ana Chiricescu, Cristina Chişcău, Ioana Chişcău, Anamaria Ciucanu, Claudia Cojocariu, Ramona Donisă, Raluca Grigoriu, Iulia Leonte, Anișoara Maloş, Andrei Mihăilă, Ioana Agatha Păltinel, Elena Pătraşcu, Alina Stîngu, Ștefan Abageru, Ștefan Caliniuc, Bogdan Cheşa, Ilieși Bogdan, Dragoș Eva, Matei Hutopilă, Paul Ichim, Vasilică Istrate, Andrei Ababei, Bogdan Monoran, Ionuț Pădure, Ștefan Panţiru, Adrian Pipirigeanu, Gabriel Stoica, Octavian Stoica, Ionuț Ungurianu - aceștia sunt purtătorii noilor tricouri cinefile realizate după o idee de imagine-simbol cinefil aparținând lui Bogdan Monoran și datorită muncii de adunat, convins, strâns realizată de Octavian Stoica.


Tricourile nu au mai fost date în sală, ci s-a dorit un cadru în care să se socializeze mult mai ușor și discuțiile cinefile să fie mai adunate, personale și productive. Mojo a fost gazda aleasă, iar pe 14 ianuarie 2011, la început de nou an cinefil, ne-am întâlnit să punem Țara Cinefilă din provincia Iași la cale. Cum nu suntem experți rigizi, care cred că dacă ești cinefil pasionat de filme de artă înseamnă că totul este lipsit de excese și clar elitist, ne-am simțit bine împreună ca niște oameni care nu împart doar o pasiune, ci și un mod de a fi și de a se raporta la ceilalți. Împreună, ca echipă, împreună, ca oameni ce aleg filmele și oameni care le vizionează, presupune apropiere, nu distanțare. În acest mod se explică atmosfera surprinsă în câteva imagini, după cum urmează:

(spate - Ana Chiricescu, față - Octavian Stoica)

(Daniela Abageru, Anamaria Ciucanu, Vasilică Istrate,
în spate - Ana Chiricescu și pe un piedestal - Bogdan Monoran)



(bucuroase de noile achiziții - Anamaria Ciucanu și Alina Stîngu)

(cărți de joc cinefile - pe post de joker - Charlie Chaplin)

(discuții cinefile aprinse - Bogdan Monoran și Adrian Pipirigeanu -
arbitrați de Octavian Stoica)

Tare mult ne-am dori să se extindă acest microb cinefil sănătos, contrar fraților lui cu patologie adversă. Până una, alta, sperăm să reușim și anul acesta să ne menținem la nivelul cu care ne-am/v-am obișnuit! Multe filme bune!

Echipa Clubul Cinefililor.