miercuri, 29 decembrie 2010

La Mulți Ani și multe filme bune în 2011!

Se încheie un an și pentru noi, Clubul Cinefililor! 60 de filme ne-au vizitat în 2010 și 12 regizori odată cu ele, iar 4 maratoane ne-au ținut cu ochii deschiși în miez de noapte.

E mult? E puțin? E concludent? Aceste lucruri le judecă fiecare după propria grilă de apreciere! Noi, cei din Echipa Clubul Cinefililor, ne bucurăm că am existat încă un an, că ați fost alături de noi, că v-am simțit pe unii mai prezenți, pe alții mai puțin, pe mulți deloc. Până la urmă, ne uităm la ce a fost ca să ne îmbunătățim ce va fi!


Așa cum face Salvatore din Cinema Paradiso în poza de sus, vă dorim ca pasiunea cinefilă să se înmulțească și să o cultivați și prin drumuri făcute în Copou miercuri de miercuri, pentru că noi vom îndrăzni să rezistăm și să fim și în 2011, poate puțin mai inspirați, mai atenți și mereu convinși că ceea ce facem este modul integral în care o pasiune se pune în aplicare: pentru tine și pentru ceilalți!

La Mulți Ani și să vă aducă anul 2011 tot ce 2010 a uitat!

Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 20 decembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Ironia sorții" (Eldar Riazanov)

*** Ștefan Panțiru:

O încheiere mai frumoasă pentru anul cinefil 2010 nici că se putea, drept pentru care mulțumim mult atât pentru calitatea filmelor cât și pentru potrivirea de decor! Un film superb care ne introduce în atmosfera de sărbători mai mult decât toate decorațiunile ostentative din magazine și un final spectaculos pentru un scurt, dar memorabil medalion Eldar Riazanov.

Deși subiectul și deznodământul sunt foarte asemănătoare cu cele din O gară pentru doi, ca niște variațiuni muzicale, cele două filme reușesc să fie originale și intense în fiecare moment deși se întind pe mai bine de două ore fiecare. Ca și la primul film, avem o evoluție extrem de firească a personajelor și a relației dintre ele, cu diverse provocări și dileme reale care punctează foarte bine momentele filmului, cum ar fi tiradele lui Zhenya (Andrey Myagkov) sau ultima replică a lui Ippolit (Yuri Yakovlev). Spre deosebire de comediile romantice cu sfârșit previzibil, aici fiecare mică transformare este bine cântărită și se conștientizează fiecare risc și fiecare pierdere asumată. Asta e cea mai mare realizare a celor două filme, faptul că dezvoltă organic relația personajelor, fiecare acțiune nefiind decât reacția normală la acțiunea precedentă. E drept că de această dată au fost adăugate câteva elemente artificiale specifice comediei de situație, dar cele două planuri pot fi ușor separate. Întreaga confuzie a apartamentelor, la fel cu diversele întreruperi ale soneriei sau telefonului, ba chiar și o întreagă trupă de petrecăreți care greșește apartamentul (ajungând tot la Nadya!) pot fi puse într-o categorie aparte, conștient adăugate pentru a plasa povestea într-un context abstract, într-un context de poveste, întocmai cum Grijă la mașină avertiza că întâmplarea se putea desfășura oriunde dar că poate nici nu a avut loc.

Iar dacă avem un plan psihologic, reflexiv, plauzibil, al relației dintre două persoane și un plan auxiliar, artificial, ludic, care construiește intriga, avem iarăși, ca și la celelalte două filme de la Riazanov, un plan satiric, simbolic, un mesaj social clar exprimat atât prin filmul animat introductiv cât și prin elementul de bază al intrigii - asemănarea între cele două orașe și între cele două apartamente. Filmul a fost lansat pe 31 decembrie adică în ajun de Anul Nou (când altcândva?), în 1975, în mijlocul perioadei de stagnare sub conducerea lui Brejnev, care pe lângă birocrație, cursa înarmărilor și acțiuni militare în Cehia (1968) și Afganistan (1978) a fost caracterizată și de uniformizarea arhitecturii și a urbanisticii cu efecte pe care toate țările aflate sub influența URSS le resimt din plin și astăzi.

Fiindcă filmul a fost foarte apreciat și difuzat în URSS, mă întreb oare care a fost atitudinea oficialilor față de critica deschisă la adresa lipsei de bun gust și birocratizării (e delicioasă scena animată cu ștampilele și semnăturile). În orice caz, e reconfortant gândul că această satiră e o acuză pe care multă lume de acum ar vrea să o strige în față celor ce au luat acele decizii care au să ne bântuie încă cine știe câte decenii. Blocul și viața de la bloc au devenit un stereotip pentru multe generații din multe țări și sunt responsabile de la un punct de o alterare a modului de a gândi, așa cum în "1984" al lui Orwell orice schimbare sau eveniment avea scopul de a limita și controla în cele din urmă libertatea gândului. Întocmai cum cineva care nu cunoaște cuvântul "revoltă" nu știe să se revolte, cineva care nu a văzut dincolo de cenușiul blocurilor nu știe să caute libertatea. Faptul că acest film spunea aceste lucruri atunci, în mod răspicat și cu un auditoriu de zeci de milioane, ușurează ca o înjurătură adresată cui trebuie, chiar dacă nu schimbă cu nimic situația. De fapt o schimbă un pic, pentru că prin asta lumea mai câștigă un dram de autorespect.

Însă ceea ce face filmul irezistibil, în afară de mesaj, comedie și romanță, este jocul actorilor și regia care le orchestrează admirabil pe toate acestea. De necrezut aproape că vocea actriței principale a fost de fapt dublată pentru că Barbara Brylska era de origine poloneză și nu vorbea suficient de bine rusește (actrița care a dublat a apărut și în film în rolul uneia din prietenele Nadyei). Interpretarea a fost însă foarte bună, iar personajele memorabile. Se observă niște mici probleme la editare, unele schimbări de perspectivă surprind actorii în ipostaze vizibil diferite, iar faptul că melodiile au fost interpretate de interpreți profesioniști și înregistrate separat este mai mult decât evident. Însă trecând peste aceste limitări, faptul că acele melodii au fost adăugate în diverse momente din film au exact efectul pe care îl remarca Nadya: completează tăcerile prelungite și, mai mult decât atât, adaugă lirism unei povești și așa romantice, cu versuri de Boris Pasternak, Maria Tsvetayeva și Bella Akhmadulina. La fel de mult ca melodiile în sine e de apreciat cum acestea reușeau să transmită sentimentul sau starea personajului într-un moment când cuvintele singure nu păreau să mai fie la îndemână.

Iar ca bonus, dacă data trecută l-am văzut pe Nikita Mikhalkov într-o apariție surpriză, aici îl putem vedea pe Riazanov însuși în rolul vecinului de avion al lui Zhenya care încearcă să citească un ziar - o apariție la fel de discretă ca ale lui Alfred Hithcock în propriile sale filme și la fel de amuzantă ca a lui David Lynch în Twin Peaks.

Mulțumiri organizatorilor pentru acest cadou de sărbători și pentru efortul susținut de peste an care face posibil acest club și drumețiile noastre în lumea de dincolo de ecran.

Și mulțumiri membrilor clubului care prin prezența lor atestă că arta cinematografului este încă apreciată.

Sărbători frumoase!

luni, 13 decembrie 2010

Miercuri, 15 decembrie 2010 - 391 - "Ironia sorții"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 15 DECEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ELDAR RIAZANOV:

"IRONIA SORȚII"
("Ironiya sudby, ili S legkim parom", 1975 - color - 192 minute)
*subtitrare în română


Clubul Cinefililor își va încheia activitatea anul acesta prin filmul rusesc Ironia Sorții, realizat de regizorul Eldar Riazanov. Este un film des difuzat de sărbători de către posturile rusești pentru că este în spiritul perioadei care se apropie, dar și pentru că are elemente ce îl fac să îți dorești a-l revedea. Va fi un tur de forță de peste 3 ore, dar se merită să încheiem venirile noastre în Copou de anul acesta, miercuri de miercuri, printr-un film demn de cinefili.

Invitat: prof. univ. Leonte Ivanov.

Vă așteptăm în miez de frig, în primitoarea Sală Diotima,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 12 decembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Gară pentru doi" (Eldar Riazanov)

*** Ștefan Panțiru:

Din nou o schimbare majoră de decor - din Iranul anilor '90 în Rusia anilor '80. Deși abrupte, aceste treceri de la un regizor la altul sunt provocatoare, pentru că involuntar facem comparații dintre cele mai neobișnuite între filmele recente vizionate.

La fel ca la Majidi, am încercat să aflu întâi de toate câte ceva despre regizor și despre contextul politic în care a fost creat filmul. Gară pentru doi a fost lansat în 1982 în URSS, adică în perioada târzie a comunismului, mai precis chiar în anul în care moare Leonid Brejnev, într-o perioadă de stagnare economică ce avea să mai dureze până în 1986, când Gorbaciov a inițiat politica sa de deschidere (glasnost) și restructurare (perestroika). Unul dintre lucrurile care m-a surprins la acest film a fost critica deschisă la adresa problemelor sociale, cum ar fi calitatea serviciilor (mai toate felurile de mâncare de la restaurant veneau în două variante - pentru cei cu relații și pentru cei fără), nivelul de trai (nu evidențiat, dar sugerat de referințele la piața neagră și contrabandă) și birocrația (dificultatea de a găsi o cameră de hotel). În plus, nu aduce nici un elogiu Partidului, nici direct nici indirect și nici nu ridică în slăvi "clasa muncitoare". M-am întrebat deci cum de acest film a trecut de cenzură, ba mai mult, Riazanov a fost recunoscut încă de pe atunci ca un mare regizor, iar filmele sale au fost difuzate și apreciate în URSS. Însă se pare că perioada neagră a artelor și implicit a filmului a fost legată doar de ultima parte a erei staliniste, adică sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, fiind urmată de o relaxare sub Nikita Hrușciov, când abuzurile staliniste puteau fi în sfârșit criticate deschis. Odată cu anii '70 însă cinematografia sovietică începe să sufere de pe urma birocrației și a planificărilor centralizate, funcțiile importante acordându-se pe criterii politice unor persoane altminteri totale străine domeniului. Așadar problemele cele mai mari pe care le aveau de înfruntat regizorii în această perioadă sunt mai degrabă administrative decât legate de cenzură. În acest context, Riazanov a avut un mare succes cu tragicomediile sale care pe de o parte surprindeau paradoxurile sociale contemporane iar pe de alta ofereau comedii lirice, personaje simpatice, umor delicat și subtil. Gară pentru doi a avut parte chiar de o selecție la Cannes în 1983.

Dintre filmele recente de la club, cel mai apropiat este O zi deosebită a lui Ettore Scola. Cred că ideea generală este aceeași la cele două filme, anume o poveste de dragoste târzie (mizând foarte
mult pe jocul celor doi actori principali) suprapusă peste un anumit fundal social (mai mult istoric la Scola). Prima diferență este însă în intensitatea și detaliul în care povestea se desfășoară. La Scola contextul era unul violent, sub călcâiul istoriei, personajele fiind implicate politic sau în alt fel neobișnuite, iar aventura de o zi se desfășoară la fel de furtunos, cu multe răsturnări de situație într-o perioadă scurtă de timp. Gară penrtru doi evoluează mult mai încet și mai natural, urmărind pas cu pas evoluția relației dintre personaje și explorând motivațiile din spatele fiecărei acțiuni. Filmul lui Scola e o întâmplare "specială" așa cum sugerează și titlul pe când filmul lui Riazanov e o evoluție naturală (mai puțin poate deznodământul). Tot o evoluție naturală este cea a personajului feminin, dintr-o chelneriță acră de restaurant de gară de provincie într-un erou capabil de mari sacrificii pentru un nou ideal. Foarte convingătoare explicația pe care o oferă ca parte din această transformare, anume că serviciul e ca un fel de bătălie în care ei țipă la ea iar ea trebuie să țipe la ei doar ca să supraviețuiască, deși asta o afectează ca persoană, ajungând să viseze numai farfurii, clienți și trenuri. Cred că efortul de a urmări în detaliu, pas cu pas, apropierea dintre doi oameni care la început se detestă este ceea ce definește acest film, împreună cu decorul specific rusesc.

Și cred că mai este ceva specific rusesc în acest film, anume alcătuirea emoțională stranie a personajelor. Am subliniat asta pentru că mi-a luat ceva timp să o identific deși cred că e o caracteristică foarte importantă. Cred că cel mai ușor se observă asta prin comparație cu alte tipuri de personaje văzute recent, și anume: la Majidi personajele erau în mod fundamental pozitive, adesea sub influența puternică a religiei sau tradiției, la Scola personajele erau predispuse la trăiri intense (spirit latin), personajele lui Welles erau prinse în jocul puterii ș.a.m.d. dar toate aveau o singură trăsătură puternică dominantă, iar în relațiile cu ceilalți erau mai mult sau mai puțin consistenți, uneori chiar prea consistenți (Kane se purta cu soția lui ca și cu angajații). La filmele rusești însă, mai ales cele din perioada URSS, probabil datorită condițiilor de viață create de conducerea comunistă, cineva poate să fie în egală măsură aspru sau chiar crud, violent și pe de altă parte perfect capabil de sacrificii într-o situație dramatică sau atunci când are o cauză anume. E ca și cum poartă o mască de antipatie pentru societate, încercând să păstreze ceva din demnitate pentru a se justifica în ultimă instanță.

Cred că asta are foarte mult de a face cu felul în care comunismul a influențat normele sociale și, în cele din urmă, oamenii, pentru că urme ale acestui comportament ciudat putem vedea încă și la noi, exemplul cel mai la îndemână fiind cel al ghișeelor de la instituțiile publice sau al restaurantelor cu personal trecut de o anumită vârstă, unde ești primit cu răceală și cu suspiciune până la proba contrarie, iar dacă în cele din urmă spargi gheața și întrebi "dar totuși de ce m-ați ținut la ușă până ce am pierdut autobuzul" ți se răspunde "păi dacă n-am știut... trebuia să insistați!" ceea ce dovedește o împărțire clară între comportamentul fața de cei "cunoscuți" și comportamentul față de "ceilalți", pentru că "ceilalți" sunt considerați întotdeauna ostili. Cam din punctul ăsta pleacă și filmul de azi, Platon Ryabinin și Vera fiind unul pentru celălalt întâi, în mod implicit, parte din "ceilalți" iar apoi, treptat, intrând în categoria "cunoscuților" pentru care e permis să se manifeste compasiune sau politețe (aici e punctul în care Vera îi returnează banii pentru supă) iar mai apoi devenind intimi.

Deși e un film care împrumută destul de multe elemente de la teatru, cred totuși că structura narativă ar trebui să fie consistentă, iar din acest punct de vedere, deși a explorat îndeaproape apropierea dintre Vera și Ryabinin nu a justificat deajuns îndepărtarea de celelalte personaje, relația lui Ryabinin cu soția sa fiind destul de rapid explicată. Despărțirea dintre Vera și Andrei e la fel de scurtă, dar e ceva mai veridică dată fiind personalitatea lui Andrei și a naturii relației dintre ei.

Ca și tehnici de filmare, pe lângă cadre statice de la semi-distanță, sunt folosite adesea filmări cu cameră portabilă, fluide, în special scenele din exterior în care camera rămâne într-o anumită distanță de actori, ceea ce creează un punct de vedere subiectiv, implicat și în același timp dinamizează dialogurile. Apropierea de personaj nu e însă la fel de mare ca la Majidi, păstrându-se distanța narativă (privim în continuare personajele obiectiv, nu trăim prin personaje, ci vedem personajele trăind).

Ca și curiozitate, Andrei, prietenul Verei din prima parte a filmului este interpretat de Nikita Mikhalkov, care va deveni la rândul său un regizor de succes cu Sibirskii tsiriul’nik (Bărbierul din
Siberia, 1998). Tot ca o curiozitate, versurile pentru melodia care constituie tema filmului sunt scrise chiar de Riazanov și interpretate de Lyudmila Gurchenko, actrița principală.

Mulțumim pentru film!

*** Bogdan Monoran:

Riazanov este regizorul de luna aceasta de la Clubul Cinefililor. Săptămâna trecută am văzut capodopera comica "Grijă la mașină" și am fost foarte plăcut surprins. În acest caz totul a luat o întorsură spre limitele romantismului extrem, un lucru nu rău deloc, dar care poate sâcâi ușor. Prima jumătate a filmului a fost ca prima întâlnire, comică și ușor stângace, cu tot felu de situații care mai de care mai amuzante (nu intru în detalii, dar în mare despre asta e vorba!) despre cum se întâlnesc cei doi și cum el, în drum spre un proces important, rămâne blocat în gara ei.
În a doua jumătate deja lucrurile devin serioase și chiar tragice. Povestea de dragoste se elaborează și ne este umplut capul de romantism rusesc de prima mână. A fost un festin pentru romanticii incurabili și îndrăgosții, asta e clar. Până la urmă dragostea are aceeași formă, indiferent de vârstă sau țara de unde vii. Diferă, ce-i drept, în functțe de cultură și obiceiuri, dar în fond rămâne aceeași, întotdeauna.
Așadar e un film rusesc foarte bun și foarte bine făcut, unde actorii din rolurile principale Lyudmila Gurchenko si Oleg Basilashvili au avut, și la vârsta aceea, o tona de carismă și sex-appeal pentru a construi personaje credibile, frumoase și sincere. Ca să nu mai zic nimic de apariția surpriză a lui Nikita Mikhalkov care a fost cireașa de pe tort. La fel ca pe primul, îl recomand cu căldură, deși nu e la fel de bun pe toate nivelele.

duminică, 5 decembrie 2010

Miercuri, 8 decembrie 2010 - 390 - "Gară pentru doi"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 8 DECEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ELDAR RIAZANOV:

"GARĂ PENTRU DOI"
("Vokzal dlya dvoikh", 1982 - color - 141 minute)
*subtitrare în română


Doi oameni. Două destine. Gara. Ca în Viața pe un peron a lui Octavian Paler, așteptarea este răsplătită prin ceva neașteptat. Într-o gară toți oamenii sunt la fel, toți așteaptă ceva, un tren, o persoană, un răspuns sau poate o întrebare. Unii pleacă, alții stau, iar alții se (re)găsesc.

Invitată: prof. univ. Marina Vraciu

Vă așteptăm miercuri, într-un început de iarnă, în parcul Copou,
Echipa Clubul Cinefililor.

vineri, 3 decembrie 2010

Tricouri de cinefil - din colecția toamnă-iarnă!

Dacă tot au fost apreciate tricourile făcute la ceas aniversar în aprilie 2010, ne-am gândit să ne extindem colecția primăvară-vară la toamnă-iarnă și să încheiem anul cu o nouă ținută, marcă gândită Clubul Cinefililor Iași.

Detaliile: un tricou va ajunge la 20 lei, dar, dacă adunăm peste 30 de doritori, putem face rost și de reducere. Mărimea trebuie specificată. Considerăm că pe 15 decembrie, la ultima întâlnire din acest an, să vi le putem aduce și, în consecință, până miercurea viitoare, pe 8 decembrie sau poate chiar până pe 10 decembrie, ar trebui să încheiem lista.

De toate se ocupă, ca și data trecută, Octavian Stoica, pe care îl puteți contacta pentru a-i transmite dorința dvs. la: tisaco_enadil@yahoo.com.

Vă mulțumim și sperăm să vă surâdă ideea noastră modestă de a marca într-un fel finalul de an și de vizionat filme de-a lungul lui,
Echipa Clubul Cinefililor.

joi, 2 decembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Grijă la mașină" (Eldar Riazanov)

*** Ștefan Panțiru:

Beregis Avtomobilya (Grijă la mașină, 1966) este o comedie polițistă parodiind filmele de acțiune și totodată o satiră socială. Utilizarea unui narator face explicită valoarea simbolică a întâmplării, faptul că șapte orașe vor să-și însușească această întâmplare la fel cum șapte orașe revendică locul de naștere al lui Homer și mențiunea de la sfârșit cum că, de fapt, nu se știe dacă întâmplarea a avut loc de fapt, dar dacă a avut știm cu toții rezultatul, transmit clar mesajul că un erou ca Yuri Detochkin, un fel de Robin Hood modern, nu prea are cum să existe decât... în filme polițiste - o dojană aspră adresată întregii societăți. Ironia este completă atunci când, în ciuda faptului că hoțul de mașini nu făcea decât să ajute orfelinate pe seama escrocilor el este, inevitabil, trimis la închisoare, societatea netolerând astfel de aberații - una e să faci contrabandă, să mituiești poliția sau procuratura, într-un cuvânt să te descurci ca un cetățean normal, și alta e să iei peste picior organele statului acuzându-le fățiș de incompetență. Asta nu se tolerează.

O altă remarcă ironică este în discursul regizorului de la teatrul de amatori care susține că teatrele populare le vor înlocui pe cele profesioniste pentru că oricum un actor "ar trebui să lucreze undeva, nu se cuvine care el să stea toata ziua în teatru, aiurea și neproductiv", iar o actriță e cu atât mai inspirată dacă zi de zi ar lucra la mașina de cernut. După care trece la punerea în scenă a unei piese de Shakespeare. Problema amestecului birocrației și a politicii de partid în expresia artistică a fost o temă constantă în filmele lui Riazanov încă de la primul său film, Karnaval’naia noch (Noaptea carnavalului, 1956), o comedie muzicală ce satirizează moștenirea stalinistă. Aluzii la asta se găsesc și în Gara pentru doi, când Platon Ryabinin se plânge că deși talentat, nu i s-a acordat nici măcar o șansă de afirmare individuală.

Dintre cele câteva accente distincte pe care le-am identificat la filmele văzute recente și anume a) accentul pus pe poveste (Majidi) b) accentul pus pe mesaj (Scola uneori) c) accentul pus pe formă sau exprimare (Yimou, Welles uneori) și d) accentul pus pe jocul actorilor (teatral) (Scola uneori) cred că filmul de azi se încadrează destul de bine în categoria filmelor în care mesajul predomină, iar celelalte (narațiunea, jocul actorilor, exprimarea) sunt aservite livrării acestui mesaj, ceea ce este valabil pentru satiră în general. Dintre filmele recente care fac parte clar din aceeași categorie ar fi C'eravamo tanti amati (Ce mult ne-am iubit, 1974) și Urâți, murdari și răi de Ettore Scola precum și unele dintre filmele lui Bo Widerberg și majoritatea filmelor lui Jean Renoir, dar fără ca toate să fie satire.

Ca și realizare, Grijă la mașină împrumută elemente de la genul pe care îl parodiază, scene dinamice de urmărire sau scene tensionate pe timp de noapte, specifice filmelor de spionaj, cu o coloană sonoră tip Pantera Roz. Alcătuirea lui Yuri aduce aminte de personajul lui Stan Laurel din cupletul comic Stan și Bran, mai ales că unele scene amintesc de gagurile celor doi, cum ar fi cea cu ușile din foaier sau urmărirea de mașini. Scena urmării este de altfel foarte bine realizată din punct de vedere tehnic, dar în mod voit caricaturizată în stilul desenelor animate (în special scena cu capcana pusă peste pedale și cea în care mașina stă ascunsă pe marginea autostrăzii până ce polițistul trece pe deasupra, apoi urcă înapoi și pornește în direcția opusă). Asta face hoțul să devină un personaj foarte simpatic, împotriva preconcepției generale legate de infractori. În plus de asta, hoțul este și artist, interpretându-l cu succes pe Hamlet pe scena teatrului local, o posibilă conotație fiind aceea că e nevoie de un spirit de artist pentru a fi capabil de un astfel de altruism.

Mulțumim pentru film!

*** Bogdan Monoran:

Grijă la mașină e un film care te uimește și te amuză necontenit. E un film care te ține lipit de scaun, fiind construit în genul unui film cu suspans, dar cu elemente clare de spoof pentru acest gen. Nu pot decât să spun cât de mult am râs la scenele din el, a fost al dracului de amuzant și încă fresh dupa 44 de ani, lucru care nu e ușor. E genul de comedie din Dr. Strangelove sau Airplane sau o combinație din cele doua adunând exageratul cu inteligentul și ieșind ceva de bun gust la care poți râde și după mai multe vizionări.

Despre ce e vorba în el totuși: despre un tip, un agent de asigurări, care fură doar mașina oamenilor care sunt în general escroci sau hoți. E un fel de justițiar care oferă o lecție de viață acestor oameni. Banii de pe mașinile vândute sunt trimise orfelinatelor, deci el nu o face decât pentru a trimite un mesaj și doar pentru sport. A fost șofer, așa că un lacat la o mașină nu e ceva greu pentru el. Comicul se găsește cam în orice situație, chiar și în urmărirea tensionată din orice film de suspans în care polițistul îl urmărește pe hoț. Mi s-a părut una din cele mai reușite scene din tot filmul, memorabilă și comică, ca varianta lui Bugs Bunny a "cursei cu broasca țestoasa". Întreg filmul e un deliciu total, un film care e excelent făcut și înca viu după atâția ani.

M-am bucurat să-l văd într-o sala de cinema plină până la jumatate unde s-a râs la unison și cu poftă la scene excelente de comedie universală. Bine, poate noi, românii ne mai regăsim în ruși, dar chiar și așa, cred că e universal. Un film excelent.

miercuri, 1 decembrie 2010

Miercuri, 1 decembrie 2010 - 389 - "Grijă la mașină" - medalion regizorul rus ELDAR RIAZANOV

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 1 DECEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ELDAR RIAZANOV:

"GRIJĂ LA MAȘINĂ"
("Beregis avtomobilya", 1966 - color - 90 minute)
*subtitrare în română

(regizorul rus ELDAR RIAZANOV)

(scenă din Beregis avtomobilya)

Intrăm luna aceasta în zona filmului rusesc prin regizorul ELDAR RIAZANOV, din filmografia căruia am văzut în cadrul unui maraton Gară pentru doi.
Pentru început, în medalionul nostru, o să ne oprim la Beregis avtomobilya (1966), film ce spune povestea unui hoț de mașini cu o regulă morală: nu fură de la oricine, ci doar de la cei care se fac vinovați de diferite fraude. V-ați putea imagina că este un fel de haiduc rusesc, dar cel mai bine vă convingeți venind pe 1 decembrie direct la film.

Vă așteptăm în Copou,
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 29 noiembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu" (Andrei Ujică)

O sală arhiplină a întâmpinat vineri seară, pe 19 noiembrie 2010, la Cinema Victoria din Iaşi, filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Aproape o mie de spectatori au format cozi la intrarea în cinematograf pentru a viziona unul dintre cele mai aclamate filme româneşti din ultimii ani, în prezenţa cineastului Andrei Ujică. Informația este confirmată: aici, iar pentru noi, Clubul Cinefililor, regizorul Andrei Ujică are numai gânduri bune, după cum se vede în autograf:


*** Daniela Abageru:

Am mers la acest film din curiozitate. Sunt certată cu filmele românești care se învârt în jurul aceluiași subiectiv obsedant al revoluției și comunismului, pentru că arătăm în permanență (cinematografic vorbind!) doar că avem un mare handicap ca națiune de înțelegere, asimilare și depășire a unei perioade istorice. Până și după 20 de ani.

Documentarul lui Andrei Ujică părea să fie oarecum altceva. În primul rând nu era ficțiune, ci înregistrarea reală a istoriei în desfășurarea ei brută, iar simplisima formulă de "colaj de episoade din viața dictatorului" era cam nesincronizată cu premiile luate la festivaluri de profil. Anul acesta am început să vizionez foarte multe documentare (începând cu cele ale lui Werner Herzog) și, sincer, sunt o specie aparte a genului cinematografic, funcționează cu premise distincte și au o funcționalitate aplecată spre realitatea imediată, reduc la minim artificiile de compoziție din filmul artistic și deservesc unor interese sociale, de punere în temă istorică, de educare, dar mai puțin de delectare. Documentarele adună mărturii, dau verdicte, propun analize, sunt studii de caz serios construite și regizorul este un om ce deține un punct de vedere argumentat vis-a-vis de ceea ce prezintă. Nu este neapărat o muncă de creație de la A la Z, ci o muncă de așezare, de organizare, de coerență, de transmitere realistă/dramatică a unui mesaj.

Să revenim la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, un posibil fir subiectiv al perspectivei personajului central asupra propriei vieți concentrat în 3 ore. Nu m-au plictisit deloc, chiar dacă prin jurul meu lumea se mai foia, iar după prima oră unii au și plecat. Vedeam imagini în premieră, de la înmormântarea lui Dej sau de la ascensiunea lui Ceaușescu pe scena politicii mondiale și observam dinamica personajului colectiv, poporul, redus la un zgomotul puternic de fundal al aplauzelor și al zâmbetelor de mulțumire pentru așa-zisa binecuvântare coborâtă asupra lui. Din cele 9000 de ore înregistrate cu viața lui, s-au păstrat cam 1000 și, timp de 2 ani, regizorul cu echipa sa a vizionat, triat, închegat, pus cap la cap într-o coerență logică punctele de miez din evoluția dictatorului. Uneori te uiți și pare neverosimil că un om ca Ceaușescu a putut să își treacă poporul prin chinuri și privațiuni pentru un vis măreț ca transformarea peste noapte a României într-o țară aflată la masa țărilor comuniste de prim rang din lume.

Nu se pot nega niște izbânzi diplomatice pe care le-a avut pe scena politică, nici umorul de la Praga, nici atitudinea față de invadarea Cehoslovaciei, nici construcțiile megalitice pe care le-a gândit și executat (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră) și regizorul nu include aceste aspecte pentru a-l disculpa pentru că totul este văzut prin ochii dictatorului, dar spectatorii au parte de un tablou cât mai cuprinzător. Desigur, discrepanțele între cum arăta viața lui și țara pe care o conducea erau infernale, mai ales pe ultima sută de metri, și gestul lui Constantin Pârvulescu (singurul oponent public din timpul lui Ceaușescu) avea mai mult ca sigur în spate adeziunea tăcută a mii de oameni. Pârvulescu era dezamăgit crunt de cum distorsionase Ceaușescu viziunea comunistă pentru a deservi propriului vis și și-a expus în public profundul dezacord, dar poporul era pe o altă grilă de nemulțumire, pe una asociată supraviețuirii imediate.

Ujică include aspecte care ar putea aduce un supliment de înțelegere: întâlnirea cu Mao din China este aemănătoare unei scene în care învățăcelul ajunge la mentor acasă, vizitele diplomatice la Elisabeta a II-a, venirea lui Reagan la București, toate fac parte din grandiosul plan, în care Ceaușescu este arhitectul și forțează toate barierele pentru a pune teoria în practică, indiferent câtă minciună și sacrificii sunt necesare. Discursurile sale finale sunt evident diferite față de cele inițiale: văzând că poporul a fost leneș și nu s-a putut ridica la nivelul visului său, el insistă și nu cedează și, chiar dacă realizează că nu mai poate ajunge marle țări (foste) comuniste, căci rămăsese cam singur în partea de sud-est a Europei, vrea ca măcar o parte din proiectul său mental să fie real.

Ceaușescu este o viață concentrată în jurul puterii, a coruperii pe care ambiția o realizează sistematic asupra spiritului uman. Îmi venea să râd amar când a primit titlul de Doctor Honoris Causa și a spus că a trebuit să devină și intelectual când a văzut că ideologia comunistă este deschisă spre toate păturile sociale odată instalată, dar să nu uităm niciodată că doar în economie și știință stă puterea. Ora de discuții cu regizorul a fost aproape o lecție de psiho-politică așezată într-un discurs coerent, dens, încât a fost o reală plăcerea să ascult despre demers și munca de culise.

Merită! Este un documentar-mărturie ce nu doar informează, ci arată perspectiva dictatorului și, odată înțeles omul, îi sunt înțelese și faptele, chiar dacă acest lucru nu anulează consecințele peste care, după cum vedem, trecem greu în timp.

*** Bogdan Monoran:

Poate se așteapta spectatorul la ceva compromițător despre fostul dictator, poate la ceva nemaivăzut care să șocheze, dar așteptarea a fost întinsă până la genericul de final și tot ce am văzut a fost o perspectivă decentă din partea unui fictiv "Nicolae Ceausescu", care a stat în camera de editare punând cap la cap momentele lui de glorie și momentele pe care le-a trăit deși țara murea de foame cu bani în buzunar.

Timp de 3 ore. Și nu a fost ceva rău. Am văzut o lume extraterestră în care toți, inclusiv părinții mei, erau extrem de fericiți când îl vedeau pe conducătorul patriei, deși comportamentul acesta, irațional, îmi este în continuare un mister...dar nu chiar! Pricep tot tam-tam-ul pueril, cu jocurile de culori, cu cultul personalității, dar de ce un om în toată firea are nevoie de toată atenția aceea mi se pare culmea. Parcă era un copilaș în fața unui spectacol pus în scenă doar pentru el. Oricum, fiind un documentar istoric, nu putem contesta ceea ce vedem, ceea ce ni se da: imagini din arhive ale televiziunii române sau ale arhivei de film din România, compilate în așa fel încât să prezinte viața dictatorului de cand a murit Dej până la proces.

Execuția nu o arată din motive evidente. E autobiografia lui. Nu cred că poate cineva să-și spună în autobiografie cum a murit și de ce. Se prezinta toate lucrurile importante, dar nu, nu pot spune că înveți ceva nou despre Ceaușescu, mai vezi din lumea pe care a văzut-o el și nu ai văzut-o tu decât în premieră, aici în film, la o calitate excelentă. Vezi și ceva din lumea politică, dar atât cât a simțit și el. Fiindcă a fost ceva superficial și numindu-se autobiografie putem să ne dăm seama că era o persoană de o inteligență sub medie.

De fapt, se vede tot timpul prin felul în care răspunde și vorbește. Nu există un moment în care să zici: da, dom'le, a reușit să lege două cuvinte care spun într-adevăr ceva, căci există doar formă fără fond, doar limbaj de lemn învățat înainte de interviuri sau declarații. O păpușă pusă la rang de președinte al unei țări de către păpușari. E exemplu bun de film istoric și un film, zic eu, important pentru noi.

*** Andrei Mihăilă:

M-am dus la „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” având deplină încredere că o să-mi placă; poate din cauza faptului că mă interesează lucruri care au legătură cu comunismul sau poate m-a vrăjit trailerul (cel cu cântecul românesc cântat atât de bine de o chinezoaică). Sala de la cinema Victoria a creat o atmosferă numai bună pentru film: mă refer deopotrivă la clădirea în sine (construită în perioada comunistă) și la o parte din publicul spectator, care înainte de de începerea filmului începuse să aplaude și să scandeze „Cea-u-șe-scu”. Să retrăiești ședințele în cadrul cărora trebuia să fii prezent, să aplauzi și să lauzi, doar că acum nu mai este nimic obligatoriu, iată o bucurie negativă specifică estului Europei. La fel ca în bancul cu esticul care, după 1991, cere în fiecare dimineață, la cafea, un exemplar din Pravda, deși chelnerul îi răspunde de fiecare dată că Uniunea sovietică s-a destrămat și Pravda nu se mai editează. „Știu” spune omul „dar îmi place să te aud spunând treaba asta”.

Autobiografia ...” este după cum spune regizorul (într-o declarație dată unei televiziuni centrale) un altfel de film istoric - unul în care personajele se joacă pe ele însele. În cazul lui Nicolae Ceaușescu arhiva de film a permis crearea unei asemenea opere. Se spune că am avut prima revoluție televizată - iată că avem și o biografie filmată - dar cu materialul clientului (ceea ce explică titlul). Este așadar o viziune asupra vieții dictatorului obținută din materiale agreate de către cenzura comunistă. Fără comentariu (scris sau vorbit), fără titluri, fără nicio altă formă de ghidare a spectatorului (tocmai de-aici vine ineditul) filmul are coerență și crează senzație - s-a aplaudat, s-a râs, s-a oftat (uneori nostalgic); să obții un asemenea rezultat doar folosind imaginile de arhivă mi se pare o realizare interesantă.

Pe de altă parte lipsa ghidajului face filmul mai greu de înțeles de către spectatorul care nu cunoaște istoria evenimentelor prezentate. Pentru cei care s-au născut aproape de revoluție, nu prea i-a interesat subiectul (și nici istoria în general) imaginile trebuie să fi părut sterile și foarte
plicticoase. Nu-i de mirare că la începutul proiecției a fost un pic de forfotă până s-au ales cei care veniseră cu alte de așteptări la un film istoric, fie el și mai altfel. O altă consecință a lipsei ghidajului la un asemenea film („cu materialul clientului”) este că spectatorul neavizat ar putea rămâne cu o impresie neașteptată despre personajul principal, cu totul diferită de a celui care știe istoria. Se întreba un jurnalist (de la un săptămânal de moravuri grele - ceea ce schimbă cumva sensul întrebării) dacă nu cumva Ceaușescu va părea un tip „mișto” pentru „tineri și internauți, străini și papagali”. Și îl întreba pe regizor de ce conștiința nu are replică în film, să povestească despre „răni”, despre „cum ne-a mutilat Ceaușescu”. Răspunsul a fost: „Fiindcă are un rol mut.” Care, după părerea mea, se poate deduce din distanța aristocratică luată față de imaginile prezentate. E un element de subtilitate la care contribuie și absența comentariului.

Îi înțeleg pe cei care s-au săturat de filme despre comunismul din România și de multe ori mă număr printre ei. Însă ... avem un handicap (cum spune și Dana) din cauza celor peste 40 de ani de abrutizare și este normal ca (și) cinematografia noastră să fie influiențată profund de acest lucru. După o asemenea boală trebuie să existe o perioadă (lungă și ea) de convalescență, cu tot cu nervii ei. Iar unele dintre filme au un rol vindecător, ajută la aflarea adevărului și la împăcarea cu trecutul - lucruri de care avem nevoie. Având în vedere acest lucru mi se pare că de fapt ... nu sunt destule.

Putem considera filmul lui Andrei Ujică un alt pas (important aș spune eu) spre întregirea imaginii despre comunism, imagine la care s-au tot adaugat elemente în ultimii ani. E cu material „de la ei”, trebuie să vedem și partea aceasta. În plus sper că sunt destui cei 20 de ani trecuți pentru a privi lucrurile cu calm, detașare și sinceritate (acum 12 - 15 ani ar fi fost complicat). Însă după părerea mea încă lipsesc părți importante din întreg, sunt pete oarbe în imagine. Sunt aspecte pe care nu le știm, pe altele le-am uitat, pe altele nu le-am înțeles și lucrul acesta ne afectează - cred că este un motiv pentru care nu reușim să încheiem tranziția din punct de vedere moral, afectiv și al mentalității. După părerea mea mai este loc și mai este nevoie de filme despre comunism.

vineri, 26 noiembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Tatăl" (Majid Majidi)

*** Ștefan Panțiru:

Pedar (1996), ultimul film din cadrul medalionului Majid Majidi, a fost de fapt lansat înaintea celorlalte trei deci dacă e să urmărim evoluția temelor și motivelor lui Majidi, cu acest film ar trebui să începem. Din cele patru filme de până acum, în două subiectul a fost copilăria iar în celelalte două (inclusiv acesta) subiectul este adolescența, așadar nu foarte mare distanță între ele. Trei dintre filme au abordat relația tată-fiu, Baran fiind singura excepție. O altă trăsătură comună este, așa cum am mai observat, prezentarea unor subiecte universal umane, combinat cu un stil cinematografic ușor de receptat.

Apropo de stilul cinematografic, "The Film Sufi" face o observație pertinentă cum că Kiarostami e caracterizat de cadre lungi de la semi-distanță, Payami de cadre lungi de la distanță, iar Makhmalbof de cadre statice și cam ciudate, în timp ce Majidi utilizează cadre naturale, agreabile cromatic, însoțite de o coloană sonoră antrenantă care punctează clar momentele cheie, ceea ce le apropie de cinematografia occidentală de consum - și asta nu în sens negativ ci în sensul că sunt gustate de un public larg.

O altă constantă este viziunea extrem de optimistă asupra naturii umane, nici un personaj nu este propriu-zis negativ, actele reprobabile sunt forțate de împrejurări mai degrabă decât de latura întunecată a conștiinței. Spre exemplu, în Pedar era cumva de așteptat ca tatăl vitreg să fie dacă nu brutal cel puțin insensibil, pentru ca apoi, în timpul călătoriei prin deșert, să fie cuprins de remușcări și în cele din urmă să își schimbe atitudinea. În schimb este aproape neverosimil de indulgent încă de la început - nu el este cel care se schimbă, ci fiul este cel care se maturizează. Asta vine și ca o ușurare pentru noi ca spectatori după violența din filmele lui Yimou și degradarea din filmele lui Scola (deși Che ora è? a fost destul de generos din punctul ăsta de vedere).

E remarcabil că în general, ca un film să fie apreciat el trebuie să fie interesant, iar ca să fie interesant, subiectul trebuie să șocheze un pic, sau prin orice altă metodă să țină spectatorul curios și atent două ore. Și în acest film avem o intrigă și avem o tensiune, o dramă în desfășurare, iar Majidi a dovedit cu Copiii Paradisului că poate să creeze o intrigă aproape din orice. Asta e cu siguranță atributul unui scriitor sau regizor bun, cel puțin dintr-un anumit punct
de vedere. Construirea unei intrigi interesante în proză sau în film este un talent ridicat la rang de artă - există mari povestitori în roman la fel cum există mari povestitori în film. Majidi, cred, s-ar încadra ușor între marii povestitori cu ajutorul filmului, pentru că face povestea să devină interesantă prin acel dialog intim pe care îl face cu spectatorul, prin felul lui de a spune "a fost odată ca niciodată", cuvinte magice care activează, ca sub hipnoză, curiozitatea narativă.

Narațiunea poate să existe pentru ea însăși sau poate să conțină un mesaj. Poate de asemenea să fie o metaforă sau poate să fie doar un pretext. Sau poate să lipsească cu totul. Ca și mesaj filmele lui Majidi sunt atât de simple și ne-echivoce încât e greu de crezut că există un mesaj propriu-zis (spre deosebire de Scola, Widerberg ș.a.). Ca metaforă sau ca pretext, fie cheia e bine ascunsă, fie pur și simplu nu sunt așa ceva. E adevărat că în film sunt utilizate metafore, dar filmul ca întreg nu pare să fie o metaforă pentru altceva. Rămâne așadar ca narațiune pentru narațiune, cu posibile trimiteri sau asocieri, însă nu obligatorii.

Dintre motivele folosite, cel mai ușor de recunoscut este acela al călătoriei inițiatice (mai ales în a doua parte a filmului). Fiind vorba de un proces de maturizare și de cunoaștere, cred că poate fi pus (strict din acest punct de vedere) alături de filme precum Diarios de motocicleta (Walter Salles, 2004), deși sunt foarte diferite din alte puncte de vedere. În fapt multe dintre subiectele care includ adolescenți pot fi puse în această categorie pentru că adolescența este în mod direct legată de maturizare (Daniela are mai multă autoritate să confirme acest lucru în literatură).

Al doilea motiv, la fel de evident dar ceva mai greu de numit este acela al conflictului dintre tată și fiu care în general apare atunci când atitudinea și rolul fiului în familie se schimbă (asta lăsând la o parte toate determinările freudiene). Am văzut un exemplu de utilizare al acestui motiv în formă "standard" în Che ora è?, dar la Majidi, din motive narative, apare tatăl adoptiv iar premisa conflictului este puțin diferită. Cele două motive sunt legate într-un mod interesant, pentru că în general o călătorie inițiatică presupune trecerea unor obstacole sau înfruntarea unor adversari considerați superiori, iar aici provocarea este dată de al doilea motiv, și anume conflictul cu părintele adoptiv.

Un al treilea motiv, folosit în toate cele patru filme este închiderea cu o epifanie, un singur cadru care reprezintă întregul film printr-un singur simbol. În acest caz este bineînțeles vorba de fotografia de familie care trece în mod aproape supranatural de la tată la fiu, provocându-i acestuia din urmă o tresărire echivalentă cu o revelație. În Baran avem urma din noroi, în Culoarea Paradisului aura care-l învăluie pe Mohammad, iar în Copiii Paradisului picioarele în bazinul cu peștișori aurii. Simbolul este întotdeauna foarte evident și foarte cuprinzător, integrat în firul narativ, o altă dovadă de talent regizoral.

Sub aspect cinematografic, filmul nu diferă mult de celelalte din cadrul medalionului Majidi. Se observă chiar unele probleme cu culoarea, mai ales în condiții de iluminarea puternică, dar în rest aceleași tonalități deschise, culori saturate, focus nu foarte clar. Muzica e discretă dar antrenantă și strategic poziționată.

Nota mea e 8/10 pentru că e (din nou) narațiune pură, conflictul e mai interesant dar sub aspect tehnic nu la fel de reușit ca celelalte trei filme. Are de asemena unele scăpări în firul narativ (nu e deloc clar ce caută ei doi în deșert cu motocicleta când știm că exista linie de autobuz) și unele secvențe repetitive (mai ales în partea de început prietenul lui Mehrollah pare să alerge foarte mult fără rost).

Ca o curiozitate, actorul care l-a interpretat pe prietenul lui Mehrollah, Hossein Abedini, a avut rolul principal din Baran, dar e o diferență de cinci ani între cele două filme, drept pentru care nu l-am recunoscut până ce nu am văzut distribuția.

Mulțumim pentru incursiunea în cinematografia iraniană! Următoarea oprire e în Rusia dacă am înțeles bine, așteptăm cu interes.

duminică, 21 noiembrie 2010

Miercuri, 24 noiembrie 2010 - 388 - "Tatăl"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 24 NOIEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion MAJID MAJIDI:

"TATĂL"
("Pedar", 1996 - color - 90 minute)
*subtitrare în română


Ultimul film din filmografia lui Majidi este despre ciocnirea a două caractere: unul format și căutând liniștea unui cămin alături de o femeie văduvă cu trei copii și altul aflat în plină formare și furie împotriva schimbărilor în privința cărora nu a fost consultat în prealabil. Lecția se orientează în jurul ascultării și a unei atitudini rezonabile față de ceilalți, chiar dacă uneori încăpățânarea o face mai savuroasă.

Vă așteptăm miercuri în Copou,
Echipa Clubul Cinefililor.

*************************************************************************************

Miercuri, 17 noiembrie 2010, prezența cinefilă a fost destul de deasă în Sala Diotima, fapt ce ne confirmă că cinematografia iraniană a fost o provocare pe placul publicului nostru cinefil ieșean.

(Octavian Stoica, Cătălin Ștefan, Bogdan Monoran, Daniela Abageru
- aproape toată Echipa Clubul Cinefililor, plus Georgiana în spate)

Receptări cinefile ieșene - "Culoarea paradisului" (Majid Majidi)

*** Ștefan Panțiru:

Al treilea film din serie, Rang-e Khoda ("Culoarea Paradisului", 1999) are la bază o variație a temei din Bacheha-Ye aseman ("Copiii paradisului", 1997), anume lumea văzută prin ochii copilăriei, în special în conflict cu problemele adulților. Acțiunea se mută însă din suburbii într-o lume rurală idealizată, plină de libertate, de culoare și de sunet, iar intriga este provocată de integrarea în familie și în societate a unui copil nevăzător.

Citind comentariul lui Alex Leo Șerban se pare că întreaga cinematografie iraniană merge pe anumite motive și elemente stilistice care de la un punct devin monotone. Din fericire n-am apucat să văd suficiente filme iraniene ca să devin insensibil la simplitatea (și duioșia) pe care le transmit, dar e posibil ca de la un punct încolo, ca orice lucru repetat mult, să-și piardă din efect.

Subiectul filmului de astăzi poate fi plasat undeva între Heidis Lehr- und Wanderjahre ("Heidi - fetița munților") de Johanna Spyri și poveștile lui Hans Christian Andersen (în funcție de lecturile din școala primară). Marian Rădulescu scrie în cronica lui că filmul nu adoptă o filosofie simplistă dar nu văd cum acest lucru poate fi susținut cu argumente. Personal, cred că filosofia adoptată, deși optimistă și pozitivă este totuși simplistă, tocmai pentru că experiența copiilor este "deplină și necoruptă", ca să citez din același comentariu. În plus, reacția copiilor este și ea idealizată, devenind un pic artificială, ca în cazul replicii devenita aproape un motto: "Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poți să îl simți. Îl poți vedea prin vârful degetelor. Acum îl caut peste tot pe Dumnezeu, până în ziua în care mâinile mele îl vor atinge şi îi vor spune totul, chiar
toate secretele din inima mea...". Replica asta pare să vină mult mai mult din partea regizorului decât din partea unui copil orb de clasă primară.

Toate astea duc filmul din nou înspre pildă sau povestire moralizatoare, așa cum observam și la Baran. Acceptând că nu psihologia sau filosofia alcătuiesc miza filmului ci valoarea sa de model (poate chiar valoarea moralizatoare), realizarea este foarte reușită. Actorii trăiesc foarte bine emoțiile, mai mult prin ei înșiși decât prin interpretare propriu-zisă. Faptul că actorul care-l interpretează pe Mohammad, Mohsen Ramezani, chiar este orb, adaugă mult la naturalețea (și tandrețea) filmului. Hossein Mahjoub (rol secundar și în Baran), în rolul tatălui, are o provocare ceva mai mare, dar o îndeplinește neașteptat de bine - de altfel a și primit premiu pentru cel mai bun actor pentru acest rol la Festivalul Internațional de Film Cinemanila.

De remarcat că spre deosebire de celelalte filme, aici coloana sonoră capătă o importanță sporită, încercând să sugereze o hartă sonoră a anumitor locații. În pădure se aud sunete mai degrabă sinistre, clipocitul continuu al izvorului, ciocănitoare. În zonele de luminiș avem ciripit (dialoguri) de păsări, adieri de vânt, chicot de copii. La școala de la oraș domină vocea calmă a profesorilor, apoi pașii pe coridoare și agitația tipică din dormitor. Un detaliu care mi-a atras atenția în scena cu puiul de pasăre de la început: faptul că pe moment explorăm lumea împreună cu Mohammad, fără să știm exact ce căutăm sau peste ce vom da. Secvența este editată astfel încât să vedem doar ceea ce el poate simți cu mâinile, în timp ce auzim ce aude și el. Putem auzi ciripit de pasăre, dar nu știm exact de ce și de unde vine. Privim mâinile lui căutând prin frunziș fără să ni se dezvăluie ce ar trebui să găsească. Nu înțelegem de ce aruncă cu pietre după pisică, dar atunci când vedem puiul căzut din cuib și efortul de a-l urca înapoi, acțiunile lui Mohammad capătă sens. Pe lângă introducerea în lumea sunetelor, secvența respectivă ne prezintă și caracterul moral al personajului.

Ca să fac comentariile un pic mai interesante, am să încerc să adaug și preferința mea personală la sfârșitul comentariilor, mai mult ca fapt divers, pentru că chestiunile de gust nu au prea mare valoare atunci când încerci să înțelegi o creație artistică. Așadar, personal, cred că Culoarea Paradisului e alternativă la Copiii Paradisului, adică sunt atât de asemănătoare încât doar unul dintre ele e suficient ca să-ți dea o idee despre celălalt, iar dintre cele două îl prefer pe al doilea pentru că sub aspect tehnic este un pic mai variat iar sub aspect narativ este mai puțin emfatic. Nota mea pe IMDB: 8/10.

Mulțumim pentru film și așteptăm impresii despre filmele de la maraton și despre "Autobiografia..." și "Portretul..."!

*** Bogdan Monoran:

Am regăsit frumusețea filmelor lui Majid Majidi, așa cum mă așteptam: cadre saturate de culoare puse în fața copilului orb. Această frumusețe a cadrelor a fost prezentată pentru că și acest copil orb iubește la fel de mult viața până când înțelege ce vor persoanele din jurul său care credea că îl iubesc. De fapt, noi suntem singurii care observă ce se întâmplă în familia lui.
Filmul e cât se poate de direct, dar ce nu mi-a plăcut e că a fost lacrimogen intenționat, Majid creând în interiorul poveștii situații cât mai lacrimogene: copilul orb și neputincios, neiubit, bătrână care își iubește nepotul până la moarte, tatăl sărac în căutarea unei soții care poate l-ar ajuta și așa mai departe. Tot timpul îți vine să plângi, să scapi o lacrimă, dar mi s-a părut că prea erau "regizate" scenele respective și prea încercau să abuzeze de latura emoțională a spectatorului. Filmul e frumos vizual, are o poveste umană și dulce...care place oricui.

*** Monica Ghilan:

Poate că sunt eu mai puţin sensibilă, însă mie filmul nu mi s-a părut "lacrimogen". Mult mai interesantă şi mai importantă decât ideea condiţiei nefericite a copilului orb, mi s-a părut ideea abandonului părintesc. Eu cred că Majid Majidi a "construit" filmul în jurul acestei idei şi din această perspectivă scena iniţială cu puiul de pasăre căzut din cuib devine foarte importantă: aceeaşi suferinţă, aceeaşi disperare, aceeaşi încercare fizică va trăi şi copilul orb pe care tatăl însuşi îl împinge jos din cuib. Până la momentul căderii în apă a copilului, nu ne este foarte clar până unde merge dorinţa tatălui de a "scăpa" de fiul său şi, chiar dacă intuim cât de departe ar fi asta (scena din pădure când copilul merge spre marginea prăpastiei iar tatăl nu îl opreşte), parcă nu îndrăznim să credem că merge până la a-i dori şi chiar a-i ... "facilita" moartea.

Dramatismul situaţiei, mi se pare mie, vine nu atât din soarta pe care o va avea copilul cât din conflictul din sufletul tatălui. Atunci când părintele se aruncă în apă, nu îşi salvează de fapt fiul, ci se salvează pe el, îşi salvează sufletul, căci fiul, precum puiul de pasăre, pare să fi fost salvat de o intervenţie din exterior de natură divină (nu vedem efectiv cum se face de copilul ajunge la malul mării şi deci nu ştim dacă este salvat de tatăl său).

Dincolo de cheia în care alegem să vedem şi să înţelegem filmul, Majid Majidi ne solicită constant simţurile, şi nu doar pe cel vizual şi pe cel auditiv, ci, aş spune eu, şi pe cel tactil. Felul în care copilul orb atinge în permanenţă florile, frunzele, nisipul, apa ne face aproape să simţim noi înşine senzaţiile pe care le încearcă.

Îmi place, de asemenea, şi ideea înţelegerii lumii înconjurătoare cu ajutorul alfabetului Braille. Faptul că Mohammad foloseşte pentru asta alte mijloace, alt cod, nu înseamnă că nu o înţelege. Ideea este mai explicită în scena de la şcoală, când copilul orb obţine rezultate nu doar egale ci mai bune prin folosirea unui cod de descifrare neînţeles şi necunoscut celorlalţi.

În mod paradoxal, am ieşit de la acest film cu o senzaţie de bine şi de frumos.