Receptări cinefile ieșene - "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu" (Andrei Ujică)

O sală arhiplină a întâmpinat vineri seară, pe 19 noiembrie 2010, la Cinema Victoria din Iaşi, filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Aproape o mie de spectatori au format cozi la intrarea în cinematograf pentru a viziona unul dintre cele mai aclamate filme româneşti din ultimii ani, în prezenţa cineastului Andrei Ujică. Informația este confirmată: aici, iar pentru noi, Clubul Cinefililor, regizorul Andrei Ujică are numai gânduri bune, după cum se vede în autograf:

*** Daniela Abageru:

Am mers la acest film din curiozitate. Sunt certată cu filmele românești care se învârt în jurul aceluiași subiectiv obsedant al revoluției și comunismului, pentru că arătăm în permanență (cinematografic vorbind!) doar că avem un mare handicap ca națiune de înțelegere, asimilare și depășire a unei perioade istorice. Până și după 20 de ani.

Documentarul lui Andrei Ujică părea să fie oarecum altceva. În primul rând nu era ficțiune, ci înregistrarea reală a istoriei în desfășurarea ei brută, iar simplisima formulă de "colaj de episoade din viața dictatorului" era cam nesincronizată cu premiile luate la festivaluri de profil. Anul acesta am început să vizionez foarte multe documentare (începând cu cele ale lui Werner Herzog) și, sincer, sunt o specie aparte a genului cinematografic, funcționează cu premise distincte și au o funcționalitate aplecată spre realitatea imediată, reduc la minim artificiile de compoziție din filmul artistic și deservesc unor interese sociale, de punere în temă istorică, de educare, dar mai puțin de delectare. Documentarele adună mărturii, dau verdicte, propun analize, sunt studii de caz serios construite și regizorul este un om ce deține un punct de vedere argumentat vis-a-vis de ceea ce prezintă. Nu este neapărat o muncă de creație de la A la Z, ci o muncă de așezare, de organizare, de coerență, de transmitere realistă/dramatică a unui mesaj.

Să revenim la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, un posibil fir subiectiv al perspectivei personajului central asupra propriei vieți concentrat în 3 ore. Nu m-au plictisit deloc, chiar dacă prin jurul meu lumea se mai foia, iar după prima oră unii au și plecat. Vedeam imagini în premieră, de la înmormântarea lui Dej sau de la ascensiunea lui Ceaușescu pe scena politicii mondiale și observam dinamica personajului colectiv, poporul, redus la un zgomotul puternic de fundal al aplauzelor și al zâmbetelor de mulțumire pentru așa-zisa binecuvântare coborâtă asupra lui. Din cele 9000 de ore înregistrate cu viața lui, s-au păstrat cam 1000 și, timp de 2 ani, regizorul cu echipa sa a vizionat, triat, închegat, pus cap la cap într-o coerență logică punctele de miez din evoluția dictatorului. Uneori te uiți și pare neverosimil că un om ca Ceaușescu a putut să își treacă poporul prin chinuri și privațiuni pentru un vis măreț ca transformarea peste noapte a României într-o țară aflată la masa țărilor comuniste de prim rang din lume.

Nu se pot nega niște izbânzi diplomatice pe care le-a avut pe scena politică, nici umorul de la Praga, nici atitudinea față de invadarea Cehoslovaciei, nici construcțiile megalitice pe care le-a gândit și executat (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră) și regizorul nu include aceste aspecte pentru a-l disculpa pentru că totul este văzut prin ochii dictatorului, dar spectatorii au parte de un tablou cât mai cuprinzător. Desigur, discrepanțele între cum arăta viața lui și țara pe care o conducea erau infernale, mai ales pe ultima sută de metri, și gestul lui Constantin Pârvulescu (singurul oponent public din timpul lui Ceaușescu) avea mai mult ca sigur în spate adeziunea tăcută a mii de oameni. Pârvulescu era dezamăgit crunt de cum distorsionase Ceaușescu viziunea comunistă pentru a deservi propriului vis și și-a expus în public profundul dezacord, dar poporul era pe o altă grilă de nemulțumire, pe una asociată supraviețuirii imediate.

Ujică include aspecte care ar putea aduce un supliment de înțelegere: întâlnirea cu Mao din China este aemănătoare unei scene în care învățăcelul ajunge la mentor acasă, vizitele diplomatice la Elisabeta a II-a, venirea lui Reagan la București, toate fac parte din grandiosul plan, în care Ceaușescu este arhitectul și forțează toate barierele pentru a pune teoria în practică, indiferent câtă minciună și sacrificii sunt necesare. Discursurile sale finale sunt evident diferite față de cele inițiale: văzând că poporul a fost leneș și nu s-a putut ridica la nivelul visului său, el insistă și nu cedează și, chiar dacă realizează că nu mai poate ajunge marle țări (foste) comuniste, căci rămăsese cam singur în partea de sud-est a Europei, vrea ca măcar o parte din proiectul său mental să fie real.

Ceaușescu este o viață concentrată în jurul puterii, a coruperii pe care ambiția o realizează sistematic asupra spiritului uman. Îmi venea să râd amar când a primit titlul de Doctor Honoris Causa și a spus că a trebuit să devină și intelectual când a văzut că ideologia comunistă este deschisă spre toate păturile sociale odată instalată, dar să nu uităm niciodată că doar în economie și știință stă puterea. Ora de discuții cu regizorul a fost aproape o lecție de psiho-politică așezată într-un discurs coerent, dens, încât a fost o reală plăcerea să ascult despre demers și munca de culise.

Merită! Este un documentar-mărturie ce nu doar informează, ci arată perspectiva dictatorului și, odată înțeles omul, îi sunt înțelese și faptele, chiar dacă acest lucru nu anulează consecințele peste care, după cum vedem, trecem greu în timp.

*** Bogdan Monoran:

Poate se așteapta spectatorul la ceva compromițător despre fostul dictator, poate la ceva nemaivăzut care să șocheze, dar așteptarea a fost întinsă până la genericul de final și tot ce am văzut a fost o perspectivă decentă din partea unui fictiv "Nicolae Ceausescu", care a stat în camera de editare punând cap la cap momentele lui de glorie și momentele pe care le-a trăit deși țara murea de foame cu bani în buzunar.

Timp de 3 ore. Și nu a fost ceva rău. Am văzut o lume extraterestră în care toți, inclusiv părinții mei, erau extrem de fericiți când îl vedeau pe conducătorul patriei, deși comportamentul acesta, irațional, îmi este în continuare un mister...dar nu chiar! Pricep tot tam-tam-ul pueril, cu jocurile de culori, cu cultul personalității, dar de ce un om în toată firea are nevoie de toată atenția aceea mi se pare culmea. Parcă era un copilaș în fața unui spectacol pus în scenă doar pentru el. Oricum, fiind un documentar istoric, nu putem contesta ceea ce vedem, ceea ce ni se da: imagini din arhive ale televiziunii române sau ale arhivei de film din România, compilate în așa fel încât să prezinte viața dictatorului de cand a murit Dej până la proces.

Execuția nu o arată din motive evidente. E autobiografia lui. Nu cred că poate cineva să-și spună în autobiografie cum a murit și de ce. Se prezinta toate lucrurile importante, dar nu, nu pot spune că înveți ceva nou despre Ceaușescu, mai vezi din lumea pe care a văzut-o el și nu ai văzut-o tu decât în premieră, aici în film, la o calitate excelentă. Vezi și ceva din lumea politică, dar atât cât a simțit și el. Fiindcă a fost ceva superficial și numindu-se autobiografie putem să ne dăm seama că era o persoană de o inteligență sub medie.

De fapt, se vede tot timpul prin felul în care răspunde și vorbește. Nu există un moment în care să zici: da, dom'le, a reușit să lege două cuvinte care spun într-adevăr ceva, căci există doar formă fără fond, doar limbaj de lemn învățat înainte de interviuri sau declarații. O păpușă pusă la rang de președinte al unei țări de către păpușari. E exemplu bun de film istoric și un film, zic eu, important pentru noi.

*** Andrei Mihăilă:

M-am dus la „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” având deplină încredere că o să-mi placă; poate din cauza faptului că mă interesează lucruri care au legătură cu comunismul sau poate m-a vrăjit trailerul (cel cu cântecul românesc cântat atât de bine de o chinezoaică). Sala de la cinema Victoria a creat o atmosferă numai bună pentru film: mă refer deopotrivă la clădirea în sine (construită în perioada comunistă) și la o parte din publicul spectator, care înainte de de începerea filmului începuse să aplaude și să scandeze „Cea-u-șe-scu”. Să retrăiești ședințele în cadrul cărora trebuia să fii prezent, să aplauzi și să lauzi, doar că acum nu mai este nimic obligatoriu, iată o bucurie negativă specifică estului Europei. La fel ca în bancul cu esticul care, după 1991, cere în fiecare dimineață, la cafea, un exemplar din Pravda, deși chelnerul îi răspunde de fiecare dată că Uniunea sovietică s-a destrămat și Pravda nu se mai editează. „Știu” spune omul „dar îmi place să te aud spunând treaba asta”.

„Autobiografia ...” este după cum spune regizorul (într-o declarație dată unei televiziuni centrale) un altfel de film istoric - unul în care personajele se joacă pe ele însele. În cazul lui Nicolae Ceaușescu arhiva de film a permis crearea unei asemenea opere. Se spune că am avut prima revoluție televizată - iată că avem și o biografie filmată - dar cu materialul clientului (ceea ce explică titlul). Este așadar o viziune asupra vieții dictatorului obținută din materiale agreate de către cenzura comunistă. Fără comentariu (scris sau vorbit), fără titluri, fără nicio altă formă de ghidare a spectatorului (tocmai de-aici vine ineditul) filmul are coerență și crează senzație - s-a aplaudat, s-a râs, s-a oftat (uneori nostalgic); să obții un asemenea rezultat doar folosind imaginile de arhivă mi se pare o realizare interesantă.

Pe de altă parte lipsa ghidajului face filmul mai greu de înțeles de către spectatorul care nu cunoaște istoria evenimentelor prezentate. Pentru cei care s-au născut aproape de revoluție, nu prea i-a interesat subiectul (și nici istoria în general) imaginile trebuie să fi părut sterile și foarte

plicticoase. Nu-i de mirare că la începutul proiecției a fost un pic de forfotă până s-au ales cei care veniseră cu alte de așteptări la un film istoric, fie el și mai altfel. O altă consecință a lipsei ghidajului la un asemenea film („cu materialul clientului”) este că spectatorul neavizat ar putea rămâne cu o impresie neașteptată despre personajul principal, cu totul diferită de a celui care știe istoria. Se întreba un jurnalist (de la un săptămânal de moravuri grele - ceea ce schimbă cumva sensul întrebării) dacă nu cumva Ceaușescu va părea un tip „mișto” pentru „tineri și internauți, străini și papagali”. Și îl întreba pe regizor de ce conștiința nu are replică în film, să povestească despre „răni”, despre „cum ne-a mutilat Ceaușescu”. Răspunsul a fost: „Fiindcă are un rol mut.” Care, după părerea mea, se poate deduce din distanța aristocratică luată față de imaginile prezentate. E un element de subtilitate la care contribuie și absența comentariului.

Îi înțeleg pe cei care s-au săturat de filme despre comunismul din România și de multe ori mă număr printre ei. Însă ... avem un handicap (cum spune și Dana) din cauza celor peste 40 de ani de abrutizare și este normal ca (și) cinematografia noastră să fie influiențată profund de acest lucru. După o asemenea boală trebuie să existe o perioadă (lungă și ea) de convalescență, cu tot cu nervii ei. Iar unele dintre filme au un rol vindecător, ajută la aflarea adevărului și la împăcarea cu trecutul - lucruri de care avem nevoie. Având în vedere acest lucru mi se pare că de fapt ... nu sunt destule.

Putem considera filmul lui Andrei Ujică un alt pas (important aș spune eu) spre întregirea imaginii despre comunism, imagine la care s-au tot adaugat elemente în ultimii ani. E cu material „de la ei”, trebuie să vedem și partea aceasta. În plus sper că sunt destui cei 20 de ani trecuți pentru a privi lucrurile cu calm, detașare și sinceritate (acum 12 - 15 ani ar fi fost complicat). Însă după părerea mea încă lipsesc părți importante din întreg, sunt pete oarbe în imagine. Sunt aspecte pe care nu le știm, pe altele le-am uitat, pe altele nu le-am înțeles și lucrul acesta ne afectează - cred că este un motiv pentru care nu reușim să încheiem tranziția din punct de vedere moral, afectiv și al mentalității. După părerea mea mai este loc și mai este nevoie de filme despre comunism.