Receptări cinefile ieșene - "Culoarea paradisului" (Majid Majidi)

*** Ștefan Panțiru:

Al treilea film din serie, Rang-e Khoda ("Culoarea Paradisului", 1999) are la bază o variație a temei din Bacheha-Ye aseman ("Copiii paradisului", 1997), anume lumea văzută prin ochii copilăriei, în special în conflict cu problemele adulților. Acțiunea se mută însă din suburbii într-o lume rurală idealizată, plină de libertate, de culoare și de sunet, iar intriga este provocată de integrarea în familie și în societate a unui copil nevăzător.

Citind comentariul lui Alex Leo Șerban se pare că întreaga cinematografie iraniană merge pe anumite motive și elemente stilistice care de la un punct devin monotone. Din fericire n-am apucat să văd suficiente filme iraniene ca să devin insensibil la simplitatea (și duioșia) pe care le transmit, dar e posibil ca de la un punct încolo, ca orice lucru repetat mult, să-și piardă din efect.

Subiectul filmului de astăzi poate fi plasat undeva între Heidis Lehr- und Wanderjahre ("Heidi - fetița munților") de Johanna Spyri și poveștile lui Hans Christian Andersen (în funcție de lecturile din școala primară). Marian Rădulescu scrie în cronica lui că filmul nu adoptă o filosofie simplistă dar nu văd cum acest lucru poate fi susținut cu argumente. Personal, cred că filosofia adoptată, deși optimistă și pozitivă este totuși simplistă, tocmai pentru că experiența copiilor este "deplină și necoruptă", ca să citez din același comentariu. În plus, reacția copiilor este și ea idealizată, devenind un pic artificială, ca în cazul replicii devenita aproape un motto: "Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poți să îl simți. Îl poți vedea prin vârful degetelor. Acum îl caut peste tot pe Dumnezeu, până în ziua în care mâinile mele îl vor atinge şi îi vor spune totul, chiar

toate secretele din inima mea...". Replica asta pare să vină mult mai mult din partea regizorului decât din partea unui copil orb de clasă primară.

Toate astea duc filmul din nou înspre pildă sau povestire moralizatoare, așa cum observam și la Baran. Acceptând că nu psihologia sau filosofia alcătuiesc miza filmului ci valoarea sa de model (poate chiar valoarea moralizatoare), realizarea este foarte reușită. Actorii trăiesc foarte bine emoțiile, mai mult prin ei înșiși decât prin interpretare propriu-zisă. Faptul că actorul care-l interpretează pe Mohammad, Mohsen Ramezani, chiar este orb, adaugă mult la naturalețea (și tandrețea) filmului. Hossein Mahjoub (rol secundar și în Baran), în rolul tatălui, are o provocare ceva mai mare, dar o îndeplinește neașteptat de bine - de altfel a și primit premiu pentru cel mai bun actor pentru acest rol la Festivalul Internațional de Film Cinemanila.

De remarcat că spre deosebire de celelalte filme, aici coloana sonoră capătă o importanță sporită, încercând să sugereze o hartă sonoră a anumitor locații. În pădure se aud sunete mai degrabă sinistre, clipocitul continuu al izvorului, ciocănitoare. În zonele de luminiș avem ciripit (dialoguri) de păsări, adieri de vânt, chicot de copii. La școala de la oraș domină vocea calmă a profesorilor, apoi pașii pe coridoare și agitația tipică din dormitor. Un detaliu care mi-a atras atenția în scena cu puiul de pasăre de la început: faptul că pe moment explorăm lumea împreună cu Mohammad, fără să știm exact ce căutăm sau peste ce vom da. Secvența este editată astfel încât să vedem doar ceea ce el poate simți cu mâinile, în timp ce auzim ce aude și el. Putem auzi ciripit de pasăre, dar nu știm exact de ce și de unde vine. Privim mâinile lui căutând prin frunziș fără să ni se dezvăluie ce ar trebui să găsească. Nu înțelegem de ce aruncă cu pietre după pisică, dar atunci când vedem puiul căzut din cuib și efortul de a-l urca înapoi, acțiunile lui Mohammad capătă sens. Pe lângă introducerea în lumea sunetelor, secvența respectivă ne prezintă și caracterul moral al personajului.

Ca să fac comentariile un pic mai interesante, am să încerc să adaug și preferința mea personală la sfârșitul comentariilor, mai mult ca fapt divers, pentru că chestiunile de gust nu au prea mare valoare atunci când încerci să înțelegi o creație artistică. Așadar, personal, cred că Culoarea Paradisului e alternativă la Copiii Paradisului, adică sunt atât de asemănătoare încât doar unul dintre ele e suficient ca să-ți dea o idee despre celălalt, iar dintre cele două îl prefer pe al doilea pentru că sub aspect tehnic este un pic mai variat iar sub aspect narativ este mai puțin emfatic. Nota mea pe IMDB: 8/10.

Mulțumim pentru film și așteptăm impresii despre filmele de la maraton și despre "Autobiografia..." și "Portretul..."!

*** Bogdan Monoran:

Am regăsit frumusețea filmelor lui Majid Majidi, așa cum mă așteptam: cadre saturate de culoare puse în fața copilului orb. Această frumusețe a cadrelor a fost prezentată pentru că și acest copil orb iubește la fel de mult viața până când înțelege ce vor persoanele din jurul său care credea că îl iubesc. De fapt, noi suntem singurii care observă ce se întâmplă în familia lui.

Filmul e cât se poate de direct, dar ce nu mi-a plăcut e că a fost lacrimogen intenționat, Majid creând în interiorul poveștii situații cât mai lacrimogene: copilul orb și neputincios, neiubit, bătrână care își iubește nepotul până la moarte, tatăl sărac în căutarea unei soții care poate l-ar ajuta și așa mai departe. Tot timpul îți vine să plângi, să scapi o lacrimă, dar mi s-a părut că prea erau "regizate" scenele respective și prea încercau să abuzeze de latura emoțională a spectatorului. Filmul e frumos vizual, are o poveste umană și dulce...care place oricui.

*** Monica Ghilan:

Poate că sunt eu mai puţin sensibilă, însă mie filmul nu mi s-a părut "lacrimogen". Mult mai interesantă şi mai importantă decât ideea condiţiei nefericite a copilului orb, mi s-a părut ideea abandonului părintesc. Eu cred că Majid Majidi a "construit" filmul în jurul acestei idei şi din această perspectivă scena iniţială cu puiul de pasăre căzut din cuib devine foarte importantă: aceeaşi suferinţă, aceeaşi disperare, aceeaşi încercare fizică va trăi şi copilul orb pe care tatăl însuşi îl împinge jos din cuib. Până la momentul căderii în apă a copilului, nu ne este foarte clar până unde merge dorinţa tatălui de a "scăpa" de fiul său şi, chiar dacă intuim cât de departe ar fi asta (scena din pădure când copilul merge spre marginea prăpastiei iar tatăl nu îl opreşte), parcă nu îndrăznim să credem că merge până la a-i dori şi chiar a-i ... "facilita" moartea.

Dramatismul situaţiei, mi se pare mie, vine nu atât din soarta pe care o va avea copilul cât din conflictul din sufletul tatălui. Atunci când părintele se aruncă în apă, nu îşi salvează de fapt fiul, ci se salvează pe el, îşi salvează sufletul, căci fiul, precum puiul de pasăre, pare să fi fost salvat de o intervenţie din exterior de natură divină (nu vedem efectiv cum se face de copilul ajunge la malul mării şi deci nu ştim dacă este salvat de tatăl său).

Dincolo de cheia în care alegem să vedem şi să înţelegem filmul, Majid Majidi ne solicită constant simţurile, şi nu doar pe cel vizual şi pe cel auditiv, ci, aş spune eu, şi pe cel tactil. Felul în care copilul orb atinge în permanenţă florile, frunzele, nisipul, apa ne face aproape să simţim noi înşine senzaţiile pe care le încearcă.

Îmi place, de asemenea, şi ideea înţelegerii lumii înconjurătoare cu ajutorul alfabetului Braille. Faptul că Mohammad foloseşte pentru asta alte mijloace, alt cod, nu înseamnă că nu o înţelege. Ideea este mai explicită în scena de la şcoală, când copilul orb obţine rezultate nu doar egale ci mai bune prin folosirea unui cod de descifrare neînţeles şi necunoscut celorlalţi.

În mod paradoxal, am ieşit de la acest film cu o senzaţie de bine şi de frumos.