Receptări cinefile ieșene - "Tatăl" (Majid Majidi)

*** Ștefan Panțiru:

Pedar (1996), ultimul film din cadrul medalionului Majid Majidi, a fost de fapt lansat înaintea celorlalte trei deci dacă e să urmărim evoluția temelor și motivelor lui Majidi, cu acest film ar trebui să începem. Din cele patru filme de până acum, în două subiectul a fost copilăria iar în celelalte două (inclusiv acesta) subiectul este adolescența, așadar nu foarte mare distanță între ele. Trei dintre filme au abordat relația tată-fiu, Baran fiind singura excepție. O altă trăsătură comună este, așa cum am mai observat, prezentarea unor subiecte universal umane, combinat cu un stil cinematografic ușor de receptat.

Apropo de stilul cinematografic, "The Film Sufi" face o observație pertinentă cum că Kiarostami e caracterizat de cadre lungi de la semi-distanță, Payami de cadre lungi de la distanță, iar Makhmalbof de cadre statice și cam ciudate, în timp ce Majidi utilizează cadre naturale, agreabile cromatic, însoțite de o coloană sonoră antrenantă care punctează clar momentele cheie, ceea ce le apropie de cinematografia occidentală de consum - și asta nu în sens negativ ci în sensul că sunt gustate de un public larg.

O altă constantă este viziunea extrem de optimistă asupra naturii umane, nici un personaj nu este propriu-zis negativ, actele reprobabile sunt forțate de împrejurări mai degrabă decât de latura întunecată a conștiinței. Spre exemplu, în Pedar era cumva de așteptat ca tatăl vitreg să fie dacă nu brutal cel puțin insensibil, pentru ca apoi, în timpul călătoriei prin deșert, să fie cuprins de remușcări și în cele din urmă să își schimbe atitudinea. În schimb este aproape neverosimil de indulgent încă de la început - nu el este cel care se schimbă, ci fiul este cel care se maturizează. Asta vine și ca o ușurare pentru noi ca spectatori după violența din filmele lui Yimou și degradarea din filmele lui Scola (deși Che ora è? a fost destul de generos din punctul ăsta de vedere).

E remarcabil că în general, ca un film să fie apreciat el trebuie să fie interesant, iar ca să fie interesant, subiectul trebuie să șocheze un pic, sau prin orice altă metodă să țină spectatorul curios și atent două ore. Și în acest film avem o intrigă și avem o tensiune, o dramă în desfășurare, iar Majidi a dovedit cu Copiii Paradisului că poate să creeze o intrigă aproape din orice. Asta e cu siguranță atributul unui scriitor sau regizor bun, cel puțin dintr-un anumit punct

de vedere. Construirea unei intrigi interesante în proză sau în film este un talent ridicat la rang de artă - există mari povestitori în roman la fel cum există mari povestitori în film. Majidi, cred, s-ar încadra ușor între marii povestitori cu ajutorul filmului, pentru că face povestea să devină interesantă prin acel dialog intim pe care îl face cu spectatorul, prin felul lui de a spune "a fost odată ca niciodată", cuvinte magice care activează, ca sub hipnoză, curiozitatea narativă.

Narațiunea poate să existe pentru ea însăși sau poate să conțină un mesaj. Poate de asemenea să fie o metaforă sau poate să fie doar un pretext. Sau poate să lipsească cu totul. Ca și mesaj filmele lui Majidi sunt atât de simple și ne-echivoce încât e greu de crezut că există un mesaj propriu-zis (spre deosebire de Scola, Widerberg ș.a.). Ca metaforă sau ca pretext, fie cheia e bine ascunsă, fie pur și simplu nu sunt așa ceva. E adevărat că în film sunt utilizate metafore, dar filmul ca întreg nu pare să fie o metaforă pentru altceva. Rămâne așadar ca narațiune pentru narațiune, cu posibile trimiteri sau asocieri, însă nu obligatorii.

Dintre motivele folosite, cel mai ușor de recunoscut este acela al călătoriei inițiatice (mai ales în a doua parte a filmului). Fiind vorba de un proces de maturizare și de cunoaștere, cred că poate fi pus (strict din acest punct de vedere) alături de filme precum Diarios de motocicleta (Walter Salles, 2004), deși sunt foarte diferite din alte puncte de vedere. În fapt multe dintre subiectele care includ adolescenți pot fi puse în această categorie pentru că adolescența este în mod direct legată de maturizare (Daniela are mai multă autoritate să confirme acest lucru în literatură).

Al doilea motiv, la fel de evident dar ceva mai greu de numit este acela al conflictului dintre tată și fiu care în general apare atunci când atitudinea și rolul fiului în familie se schimbă (asta lăsând la o parte toate determinările freudiene). Am văzut un exemplu de utilizare al acestui motiv în formă "standard" în Che ora è?, dar la Majidi, din motive narative, apare tatăl adoptiv iar premisa conflictului este puțin diferită. Cele două motive sunt legate într-un mod interesant, pentru că în general o călătorie inițiatică presupune trecerea unor obstacole sau înfruntarea unor adversari considerați superiori, iar aici provocarea este dată de al doilea motiv, și anume conflictul cu părintele adoptiv.

Un al treilea motiv, folosit în toate cele patru filme este închiderea cu o epifanie, un singur cadru care reprezintă întregul film printr-un singur simbol. În acest caz este bineînțeles vorba de fotografia de familie care trece în mod aproape supranatural de la tată la fiu, provocându-i acestuia din urmă o tresărire echivalentă cu o revelație. În Baran avem urma din noroi, în Culoarea Paradisului aura care-l învăluie pe Mohammad, iar în Copiii Paradisului picioarele în bazinul cu peștișori aurii. Simbolul este întotdeauna foarte evident și foarte cuprinzător, integrat în firul narativ, o altă dovadă de talent regizoral.

Sub aspect cinematografic, filmul nu diferă mult de celelalte din cadrul medalionului Majidi. Se observă chiar unele probleme cu culoarea, mai ales în condiții de iluminarea puternică, dar în rest aceleași tonalități deschise, culori saturate, focus nu foarte clar. Muzica e discretă dar antrenantă și strategic poziționată.

Nota mea e 8/10 pentru că e (din nou) narațiune pură, conflictul e mai interesant dar sub aspect tehnic nu la fel de reușit ca celelalte trei filme. Are de asemena unele scăpări în firul narativ (nu e deloc clar ce caută ei doi în deșert cu motocicleta când știm că exista linie de autobuz) și unele secvențe repetitive (mai ales în partea de început prietenul lui Mehrollah pare să alerge foarte mult fără rost).

Ca o curiozitate, actorul care l-a interpretat pe prietenul lui Mehrollah, Hossein Abedini, a avut rolul principal din Baran, dar e o diferență de cinci ani între cele două filme, drept pentru care nu l-am recunoscut până ce nu am văzut distribuția.

Mulțumim pentru incursiunea în cinematografia iraniană! Următoarea oprire e în Rusia dacă am înțeles bine, așteptăm cu interes.