joi, 30 septembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Ce oră e?" (Ettore Scola)

***Ștefan Panțiru:

"Ce oră e?" este asemănător din multe puncte de vedere cu "O zi deosebită". Aceeași structură de piesă de teatru, filmul centrat pe cele două personaje principale, excelent interpretate de Marcello Mastroianni și Massimo Troisi (al cărui accent napolitan e absolut delicios).

Diferențele între cele două filme sunt evident date de natura relației dintre personaje (tată-fiu de astă dată) și contextul istoric (Italia anilor '80 cu războiul doar o amintire îndepărtată de care noua generație s-a săturat să audă povestindu-se). Mai mult decât în cazul "Zilei...", spectatorul se identifică mult mai ușor cu personajele. Aventura din "O zi deosebită" mi-a amintit de distopia din 1984 unde nu relația în sine era centrul atenției cât contextul în care acesta se dezvolta, împotriva regulilor sistemului. De data asta însă, contextul istoric este favorabil, personajele au de ales iar problemele care apar se datorează mai ales diferenței între generații, binecunoscutul "generation gap".

Ca și stil, nu găsesc prea multe detalii realiste, e un film de familie, un film social, psihologic. Inserțiile temporale sunt mai discrete de data asta, singurele care-mi vin în minte sunt cadrele în care apar detalii ale fizionomiei lui Marcello care în ochii fiului arată cât de mult s-a schimbat, cât a îmbătrânit tatăl său. Interacțiunea dintre cele două personaje este un șir de tatonări și reacții. Atitudinea fiului se schimbă de la nerăbdare, bucuria revederii, la teamă (dificultatea de a găsi un vocabular comun, o stare comună), apoi admirație, stânjeneală, gratitudine, compasiune, iritare,
resemnare. Interpretarea lui Massimo Troisi a tuturor acestor schimbări este admirabilă, iar succesiunea lor este foarte veridică.

De asemenea, Mastroianni interpretează încântător rolul tatălui care încearcă să reia legătura cu fiul său de care s-a îndepărtat în timp datorită îndatoririlor de servici. În dorința de a recupera timpul pierdut, afecțiunea devine copleșitoare iar el este surprins de primirea rece a fiului. Foarte bine reprezentată o anumită rigiditate care vine odată cu vârsta și pretenția de a "ști mai bine". Acceptarea vine greu pentru că refuzul este neașteptat. La asta se mai adaugă și surpriza
constantă a părinților față de maturizarea copiilor precum și orgoliul de a păstra o imagine de autoritate, de superioritate (secvența cu citatele).

Așadar, analiza filmului constă mai ales în analiza jocului actorilor și a evoluției personajelor. Regia intervine discret doar ca să sublinieze anumite detalii sau ca să transmită anumite gânduri pe care doar camera singură nu le poate scoate în evidență. Ca și în cazul celorlalte filme (poate un pic mai puțin la "Urâți, murdari...") regia completează jocul actorilor, care, după cum reiese și din alte documente despre Scola au o foarte mare libertate de a-și pune în valoare stilul propriu.

Mulțumim mult pentru filme, în special lui Octavian pentru că ni le-a recomandat!

duminică, 26 septembrie 2010

Miercuri, 29 septembrie 2010 - 377 - "Ce oră e?"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 29 SEPTEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ETTORE SCOLA:

"CE ORĂ E?" ("Che ora e?", 1989 - color - 97 minute)
*subtitrare în engleză


Un tată (Marcello Mastroiani) și fiul său (Massimo Troisi) se întâlnesc după o perioadă mare de timp. Reînnoadă comunicarea dintre ei dorind ca prin prisma experiențelor personale să înțeleagă modul celuilalt de a vedea lumea, femeile, viața. Inevitabil, apar diferențe de viziune, dar dincolo de toate acestea se ascunde o umanitate firească pe care jocul actoricesc al celor doi (mari oameni ce nu mai sunt printre noi) o subliniază în mod repetat. Scena fotografiilor de la cabină este esențială pentru a descifra apropierea necesară dintre oameni și doza de ludic ce poate dinamita cele mai mari diferențe.

Mai jos o prezentare despre Ettore Scola.

Vă așteptăm la ultimul film din cadrul medalionului Ettore Scola,
Octavian Stoica și Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 20 septembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Noaptea de la Varennes" (Ettore Scola)

***Ștefan Panțiru:

Dacă se întreba cineva cum ar arăta un film realist italian despre monarhia franceză, La Nuit de Varennes e răspunsul. Combinație inedită, dar cu toate elementele caracteristice acestui regizor din celelalte filme: decoruri restrânse, bazat pe dialog, personaje schițate, nefinisate, reprezentând roluri sociale foarte precise (specific pieselor de teatru), suspendarea timpului narativ pentru a evidenția anumite elemente, tentă istorică și politică cu aplecare spre stânga. Din mai multe puncte de vedere se aseamănă cu "Regula jocului" a lui Jean Renoir.

Mesajul politic nu e transmis direct, ci e pus în discuție de-a lungul întregului film. Sunt puse în opoziție diverse personaje tip: târgovețul cu nobilul, soldatul cu aristocratul, revoluționarul cu conservatorul, iar conflictul dintre acestea dau esența filmului. Soarta familiei regale propriu-zise se pierde în fundalul istoric, urmărindu-se doar efectul pe care răsturnarea monarhiei îl are asupra personajelor tip.

De remarcat efectul straniu, dar puternic, care rezultă din combinația metodei (analiză realistă) și a subiectului (aristocrația decadentă). În stilul realismului, nu se folosesc decoruri opulente, artistice, sau care să sugereze bunăstare sau confort. Deși având în prim-plan apropiați ai casei regale, totul pare să fie invadat de sărăcie fizică și morală. Se pune întotdeauna accent pe latura prozaică, de-a dreptul împotriva percepției tradiționale care asociază cuvinte dealtfel înrudite lingvistic, cum ar fi nobilime și noblețe, majestate și maiestuos etc.

Au existat întotdeauna regi cruzi, cardinali complotiști, curteni clevetitori, dar acoperiți de acel luciu al eleganței ultime, al absolutului bun-gust dincolo de cruzime și trădare - a se vedea "Blestemul crizantemei..." al lui Yimou, de curând difuzat la club. În acel glob de cristal totul capătă altă dimensiune, totul are alte valori. Nero dând foc Romei ca să aibă sursă de inspirație pentru poemele sale e magnific în nebunia lui, e fascinant, e "imperial". Dar Scola ar fi filmat întreaga scenă din perspectiva unui tâmplar pentru care împăratul e o legendă despre care a auzit uneori vorbindu-se, pe când focul e foarte real și i-a cuprins casa. Lui nu-i pasă de artă și nu dă doi bani pe principii atâta vreme cât trăiește în mizerie. Iar Nero nu ar fi fost decât un biet nebun ajuns pe tronul unui imperiu, paranoic și afon.

Realismul ne amintește că și Casanova trebuia să meargă la toaletă, că paloarea obrazului nu era decât pudră, că hainele se șifonează, că drumul are praf, că trăsurile erau înghesuite. Eleganța și perfecțiunea nu erau decât puneri în scenă, regele nu era decât un simbol. "Haina face pe rege" pare să spună metafora de la sfârșit, în rest oamenii sunt toți la fel, doar că unii se întâmplă să aibă alte roluri pe scena istoriei.

În acest cadru, umorul devine umor burlesc, evidențiind promiscuitatea și grotescul, dar fără a judeca efectiva lipsa de moravuri sociale, limitându-se la a le prezenta spre a pregăti cadrul pentru adevăratele paradoxuri dinspre sfârșit.

Ca notă de final, oarecum fără legătură, aș adăuga că Goddard în al său "Histoire(s) du cinema" face o reverență cinematografului italian postbelic ca unul care a luat atitudine într-un mod susținut și coerent în fața evenimentului istoric, din perspectiva filmului ca memorie afectivă a civilizației.

***Andrei Mihăilă:

În urma „ghiontului” încerc să răspund și aici (după ce am răspuns parțial la întâlnirea de după proiecția Nopții de la Varennes). Pentru că am văzut și filmul menționat mai sus (n.b - Ce mult ne-am iubit) îl pot lua în calcul la elaborarea argumentelor.

Cred că filmul abordează un subiect serios, apropos de discuția avută cu Ștefan, și că este în sine serios. Ceea ce îl face să pară neserios este efectul de scherzo despre care povestește Ștefan - și sunt de-acord cu el - la bază e comedie folosită ca metodă. O contragreutate pentru unele tușe prea grave, prea înduioșătoare sau prea ... înălțătoare, „abateri de la media comună” în oricare direcție. Gândindu-mă mai mult la „Urâți, răi și murdari” mi se pare că o metodă asemănătoare a fost folosită cu mult mai mare intensitate în „Waltz With Bashir” (2008) - film pe care l-am văzut la club cu ocazia zilelor Centrului cultural francez - mă refer la (re)prezentarea lucrurilor în așa fel încât privitorul să nu fie șocat de ceea ce vede, să poată urmări și recepta mesajul cel „greu”. În cazul acestui film însă metoda mai degrabă sugerează trăirea vieții cu pasiune așa cum e ea ... cu porțiuni de grafic convexe și concave (e un fel de metaforă de informatician asta cu graficul - scherzo).
Uneori mi se pare că regizorul se ferește să pară serios - parcă ar fi prea comun să fii serios, prea lipsit de originalitate și prea uzitat. Pare că se teme că va fi deranjant momentul înălțător sau grav (de exemplu) și că i se va reproșa lucrul acesta, așa că face un pas spre registrul comic astfel încât criticii (oricare ar fi ei) să-și schimbe părea și să judece din alt unghi. Și pe drept cuvânt ar putea critica asemenea momente... mă gândesc la filmele istorice făcute în România comunistă (am plecat de la comentariile lui Octavian și ale lui Ștefan de la „Noaptea de la Varennes”). In filmul menționat Scola prezintă un moment important pentru Franța (și pentru întreaga lume) fără mândrie sforăitoare și fără să tot dea impresia de „pătruns de sentiment”. Personajele principale au fost acolo la arestarea regelui Franței... dar n-au văzut decât niște picioare și au auzit înjurături de regină (de origine germană). Familia regală având drept cap regele, care „avea dreptul divin de a domni peste toți supușii”, este totuși la fel ca oricare familie. Iar regele altă dată „Soare” este acum înfățișat ca un manechin, o piesă de muzeu, o poză într-o carte de istorie sau ... un personaj într-un film istoric (făcut atunci cu mijloace rudimentare - cutia magică sau în zilele noastre cu tehnică modernă). Acest tip de „comic serios” are după părerea mea o contribuție esențială la valoarea filmelor lui Scola.

***Ștefan Panțiru: reacție la cronica lui Andrei Mihăilă

Sunt așa de obișnuit să mă contrazic cu Andrei că nu mă pot abține nici de data asta.

Poate mă încurc în cuvinte, dar legat de treaba cu serios vs. neserios: Waltz With Bashir nu ascunde drama în spatele unei comedii, de fapt nu o ascunde de loc, ci doar o "reprezintă altfel", anume prin animație. Gândește-te la Waking Life. Deci "rămâne în gamă majoră", rămâne un film serios. Comedia ca metodă "poate face filmul neserios", dar asta nu înseamnă că nu e un film bun sau că nu tratează "serios" subiectul.

Ca să fiu mai clar în legătură cu ce înțeleg eu prin film serios: e genul de film care își asumă riscul să implice și sentimentele spectatorului în ecuație. Dar poate să fie mai slab ca un film neserios, dar care știe ce face. Aș zice că filmele care "îndulcesc" subiectul sau îl asezonează sau nu respectă convenția filmului (e.g. voce din off, pauze temporale ca la Scola, personajul se adresează camerei etc.) sunt filme care nu se iau prea tare în serios.

Dat un subiect X (o poveste oarecare):
a) poți avea un film serios care îl abordează făcându-te să simți subiectul X în timp ce meditezi la el;
b) poți avea un film neserios care îl abordează provocându-te în primul rând să meditezi
c) poți avea o melodramă care te face doar să simți, fără să meditezi
d) poți avea un film comercial în care nu contează dacă e X sau Y atâta vreme cât ceva explodează

Legat de partea a doua a comentariului tău (Scola evită momentul înălțător sau grav) sunt de-acord cu treaba cu schimbatul unghiului pt critici și cu referința la filmele românești, cam asta-i și părerea mea și e bine că unii regizori aleg calea asta. Dar cred că Scola merge mult mai departe de a prezenta un eveniment istoric fără mândrie și fără a fi pătruns de sentiment, iar asta e caracteristic realismului. Acesta nu doar ia învelișul emoțional (preconceput) de pe eveniment, ci îl întoarce pe dos, astfel încât ceea ce înainte era înălțător, acuma devine înjositor (cine-și amintește de oglinda diavolului din primele pagini din Crăiasa Zăpezii de Andersen?). Perspectiva realistă e așadar o extremă în direcția cealaltă, nu e lipsa momentului înălțător ci opusul lui. Realismul e și o (sau poate mai ales o) reacție împotriva Romantismului, faimos pentru epopeile istorice și în general pentru idealizarea "trecutului glorios". E drept că vorbim aici de neo-realism și de unul foarte specific: cel italian în cinematografie, dar oricum ar fi, trăsăturile mari sunt aceleași.

Mersi că ți-ai luat inima-n dinți și creionu-n mână.

Daniela, să-i mai dai un ghiont pentru filmul următor, te rog.

***Bogdan Monoran:

Un film teribil de slab...dar detaliez.

Avem aici un film istoric care plictisește. Da, pricep că e despre fuga unor persoane importante către orațul Varennes pentru a se îndepărta de revoluția franceză, revoluție care începuse deja de vreun an-doi. Noi știm doar că se întâmplă undeva între 1789 și 1799, atât timp cât a ținut revoluția. Da, bine, lecția de istorie e pentru pasionați...partea proastă e că aici nu s-a urmărit evenimentele ce au format revoluția, regi, regine, importanți oameni de stat sau măcar oameni ce au observat evenimentele desfășurându-se...nu! Aici e vorba de o adunătură de oameni (6-8 la număr) mai de soi care fuge spre pajiști mai verzi...îi înțelegem.

Dar de ce am fost eu nevoit să le ascult discuțiile ridicole din caleașcă? Discuții care au ținut mai bine de jumătate din film, poate chiar 3/4. Discuții care nu ridicau probleme serioase și la cât de "interesante" au fost am și uitat despre ce erau vorba. Apoi, filmul nu poate să rămână numai în cârca actorilor principali...în special Mastroianni. Și nici în cârca decorurilor și a costumelor care sunt excelente. Nu, povestea a fost extraordinar de slabă și prost scrisă. Prost scrisă în sensul că nu ridica interesul pentru nici unul din personaje și nici evenimentele care se petrec. A fost un film care a ignorat total spectatorul. Nu i-a oferit un punct de interes, ci doar câteva poante la care s-a râs, dar cam sec, și o călătorie cu niște personaje mai inutile ca apendicul meu...

Și totuși Scola a produs filme mai frumoase...așadar îl uităm pe asta în secunda doi și nu o mai menționăm în veci. E mai bine așa, e pentru interesul internațional al publicului. Glumesc...dar nu, nu aș recomanda filmul ăsta nimănui. Nu am de ce...

Cronica James Travers: aici
Cronica Metal Luk: aici

duminică, 19 septembrie 2010

Miercuri, 22 septembrie 2010 - 376 - "Noaptea de la Varennes"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 22 SEPTEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ETTORE SCOLA:

"NOAPTEA DE LA VARENNES"
("La Nuit de Varennes", 1982 - color - 120 minute)
*subtitrare în engleză

(Marcello Mastroianni - prima poză - și Hanna Schygulla - a doua poză -
două dintre atu-urile acestui film)


Filmul și ce se desfășoară în timpul realizării lui, produsul finit și travaliul nașterii - la fel de importante, dar accesibile în mod diferit! În pozele alb/negru îl puteți vedea pe Etore Scola regizând La Nuit de Varennes, iar noi vă așteptăm să vizionați miercuri, 22 septembrie, ceea ce a ieșit din munca sa!


Filmul propus în această săptămână este o dramă istorică cu Marcello Mastroianni, Jean-Louis Barrault, Harvey Keitel şi Hanna Schygulla în rolurile principale. Intriga se dezvoltă în jurul unui eveniment istoric major din tulburii ani ai Revoluţiei Franceze de la 1789 - fuga cuplului regal (Ludovic al XVI-lea şi Marie-Antoinette) din Paris, în data de 20 iunie 1791 şi capturarea acestora la Varrenes, două zile mai târziu. Regizorul Ettore Scola alege să reconstituie aceste momente pline de dramatism din perspectiva unui grup de pasageri care călătoreşte pe aceeaşi rută într-un poştalion (printre ei, revoluţionarul american Thomas Paine, romancierul francez Restif de La Bretonne, contesa Sophie de la Borde - una dintre doamnele din suita reginei -, dar şi seducătorul Casanova, acum ajuns la senectute, care li se alătură pentru o perioadă). Observatori pasivi ai istoriei, dezbat cu înflăcărare schimbările majore cărora le sunt martori, dezvăluind temperamente, mentalităţi, atitudini diferite, în fapt, o aceeaşi diversitate umană în care ne vom recunoaştem şi noi, cu siguranţă, fiecare după propriile convingeri şi propria experienţă de viaţă.

"Istoriei devoratoare, omul încearcă să-i dea, ca replică,
bucuria plăcerilor, dar şi aceasta trecătoare".
(Mircea Dumitrescu)
Vă așteptăm la un film conjugat istoriei semnificative,
Octavian Stoica și Echipa Clubul Cinefililor

vineri, 17 septembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Ce mult ne-am iubit" (Ettore Scola)

***Emi Vasiliu - articolul Ne-am iubit atât de mult publicat în 14 septembrie în Ziarul de Iași

Miercurea aceasta, seria de filme Ettore Scola continuă la Clubul Cinefililor din Copou cu C'eravamo tanto amati ("Ne-am iubit atât de mult", 1974). Fără îndoială, e o călătorie înapoi în timp, atât Una giornata particolare - proiectată miercuri, 8 septembrie - , cât și C'eravamo... păstrând în sine amprenta perioadei: decupaj clasic, în care actorii joacă un picuț peste realism și un tip de nostalgie care astăzi a devenit desuet, fiind preferate emoțiile tranșante sau reținute. În plus, atunci se credea încă în mari sinteze, filme care să acopere zeci de ani: "Ne-am iubit atât de mult" se întinde din '46 până în deceniul al 8-lea.

Ettore Scola nu renunță la aspectul politic; ca și în Una giornata..., plasarea în timp cuprinde materiale de arhivă ale anilor '40, documentând o perioadă la care regizorul se simte obligat să revina ca la un început al totului. Fuseseră anii adolescenței sale, ai "eliberării" Italiei de sub fascism. Personajele se țin puternic de stânga, prin convingeri intelectuale și filme (personajul Nicola, entuziasmat de Hoții de biciclete) sau poziție socială (Antonio, infirmier).

Ettore Scola pune în scena o poveste de dragoste întinsă pe trei decenii, urmărește climatul politic italian și dezvoltarea cinematografiei din peninsulă, de la De Sica, neorealiștii italieni, până la Fellini și Antonioni. Este astfel și un film despre film. Cineast permanent surprinzător, Scola compune genericul de început din câte trei duble ale acelorași cadre, urmate de o adresare directă a unuia dintre personaje către spectatori. Un plan imediat următor este întrerupt la jumătate, povestea continuând, ne spune Nicola - intelectualul cinefil - după ce vom afla ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani. C'eravamo tanto amati e un film inegal, în măsura în care alternează secvențe excelente, experimentale prin montaj și invenție regizorală, cu reconstituiri de epocă destul de subțiri și imitații a la Jules et Jim ce nu surprind neapărat acel autentic entuziasm amoros care a asigurat capodoperei lui Truffaut statutul de copie-contact, deseori replicată, citată, reinterpretată.

Camarazi de pe timpul războiului, Antonio, Gianni si Nicola se î
ndrăgostesc pe rând de Luciana. Antonio lucrează și va lucra tot restul vieții ca infirmier, este cel mai "needucat" dintre cei trei, ți primul abandonat de actrița aspirantă în favoarea avocatului Gianni. Nicola, intelectual de provincie și alter-ego al regizorului, preia încă din tinerețe spiritul stângist al Hoților de biciclete, dedicându-și viața reflecției asupra filmului și primind (în consecință) cea mai puțină atenție din partea Lucianei. Gianni reprezintă dușmanul de clasă, tânărul care, pe calea ambiției, se căsătorește într-o familie de baroni romani, cucerind banii și o soție frumoasă, slabă de inger, pe care nu ajunge să o iubească. Dragostea dintre Antonio, Gianni, Nicola și Luciana nu e, însă, interesul principal al regizorul și acest lucru se simte în implicarea destul de mica pe care reușește să o obțină de la spectator.

Mult mai angajante sunt momentele care comentează dezvoltarea cinema-ului italian. Ettore Scola pune în scenă o întâlnire dintre Luciana și veșnic îndrăgostitul Antonioîin cursul filmărilor la secvența Fontana di Trevi din La Dolce Vita. Luciana e la casting pentru un rol de figurație, prezentându-se cuplului Mastroianni-Fellini, în roluri proprii. Apariția lui Fellini, îndeosebi, umple ecranul cu energia facerii unui film, devoalând cite ceva din entuziasmul cineaștilor pentru propria lor artă.

Același procedeu de a folosi un personaj pentru a atrage atenția aupra momentelor importante din istoria filmului italian este folosit mai târziu, când soția avocatului Gianni descoperă în Eclipsalui Antonioni propria imposibilitate de a comunica. Într-un montaj de arhivă, imaginile cu Alain Delon și Monica Vitti, conduși de un Antonioni pe care în sfârșit îl "vedem", conferă perioadei descrise în C'eravamo tanto amati o profunzime care lipsește la nivelul personajelor. Aduse până„în zilele noastre" (1970 și ceva, deci), acestea sfârșesc într-o polarizare politică, conformă opțiunilor lui Ettore Scola. Avocatul Gianni, bogat și singur, disprețuit de cei trei stângiști rămași. Luciana e obținuta până la urma de Antonio, cel mai sărac dintre ei, a cărui iubire constantă aduce femeia-trofeu "pe calea cea bună".

Pe cât e de ambițios în a surprinde totul, C'eravamo tanto amati glisează totuși permanent între cinema și politică prin personaje-semn. În goana lor pe zeci de ani, acestea își pierd o parte din carne, susținând în schimb miturile Fellini și Antonioni sau reprezentând opțiuni politice care se revendică de la Hoții de biciclete (lui De Sica îi este de altfel dedicat întreg filmul). Dincolo de neîmplinirile ei, producția lui Ettore Scola mi-a redeschis pofta de cinema clasic italian. Nu am văzut Hoții de biciclete si nici doua din episoadele trilogiei antonioniene, L'Avventura și La Notte. Carențe ascunse, pentru care însă C'eravamo tanto amati e cel mai bun revelator.


*** Bogdan Monoran:

Frumoasă e viaţa când e trăită... din oricare punct de vedere o privim. Fie din punctul de vedere al omului de rând, nu foarte inteligent, nu foarte spiritual, nu foarte şarmant, dar care e cu picioarele pe pământ, e amuzant şi e la fel ca toţi ceilalţi... nu câştigă mult, însă bogăţia sa se află în prieteni şi familie. Fie dacă e privită din punctul de vedere al intelectualului, întotdeauna într-o luptă cu omul de rând din jurul său care are păreri prost formate şi inculte... trăieşte deci întotdeauna cu condiţia de geniu... că e inconjurat de prost şi astfel se simte singur. Fie că e privită din punctul de vedere al păturii superioare... cea bogată şi foarte bogată, dar care întâmpină aceleaşi probleme ca intelectualul... e singurătate acolo sus.

Trei prieteni, camarazi de război... viaţa lor urmărită de la vârsta de 20-25 de ani până la 45-50 de ani. 25 de ani din viața unui om care acumulează trăirile cele mai importante din viața lui. Iubirea, căsnicia, copiii şi în unele cazuri singurătatea bătrâneţii. Ettore Scola ne prezintă aceste trei vieţi întretăindu-se, interacţionând una cu alta, fiecare dintre cei trei este la un moment dat îndrăgostit de aceeaşi femeie, schimbându-şi viaţa reciproc, influenţându-se... chiar dacă ani buni nu s-au văzut sau vorbit.

Scola, dedicând acest film lui De Sica aduce din când în când referiri la filmele sale şi la ce influenţă au avut ele pentru oamenii care le-au văzut. I-a măsurat puterea prin diferitele interpretări şi într-adevăr, cei care l-au văzut pot recunoaşte cât de puternic este acel film... dar nu numai. Ne sunt amintiţi şi regizori ca Fellini şi Rossellini, ultimul împreună cu De Sica fiind cei care au definit cinema-ul neorealist italian, impactul lor răsunând în continuare în cercurile cinefile. Aşadar, pe lângă faptul că e un film complet despre viaţă, iubire şi prietenie, este un film mai mult decât decent care arată impactul filmelor în viaţa noastră (o influenţă pe care, în mod cert, nu o putem ignora). Deşi noi, românii, din '90 încoace, am fost bombardaţi la TV de retardismele americane, concepţia noastră despre viaţă a fost clar atinsă de perspectiva lor asupra aceluiaşi subiect. Şi acum, cu ajutorul internetului vine un alt val, dar măcar aici putem alege să nu ne aventuram prea departe faţă de propriile valori.

Filmul lui Scola e un film care ajunge la inima ta, dar mai greu. Mie mi-a plăcut şi îmi imaginez că în timp o să mă regăsesc şi mai mult într-unul dintre personaje, nu ştiu acum care... însă trebuie să recunosc că m-am regăsit în cel care vorbeşte despre filme cu înflăcărare încât nu poate fi oprit, deşi eu n-am ajuns la nivelul lui. Pentru el a fost prea multă pasiune într-o anumită direcţie... e greu de concurat. Dar ce pot să zic, mai povestesc şi eu câte un film sau două cu aceeaşi pasiune...

Deci, un film excelent, complet şi complex care trebuie văzut şi revăzut.

***Ștefan Panțiru:

Ca scop, Ce mult ne-am iubit este este un tribut adus cinematografiei italiene în general și lui de Sica în mod special. Ca
realizare pare a fi un film experimental, din nou cu multe element din
teatru, echivalentul cinematografic al unui scherzo.

Acțiunea propriu-zisă a filmului răstoarnă mereu valorile, întoarce
totul pe dos și o ia de la capăt. Mesajul pare a fi că nimic nu e chiar
atât de bun sau chiar atât de rău. Rămâne arta care e dincolo de toate.
Până și mafiotul poate deveni înțelept, până și fiica cea urâtă poate
deveni prințesă elegantă, discipolul artei poate fi imoral, dragostea
apare și dispare nefiind fidelă nimănui. Doar arta și istoria sunt
pentru totdeauna și se inspiră una din cealaltă.

Cele trei personaje - un medic, un avocat afacerist și un critic de film
- reprezintă tot atâtea tipuri umane legate între ele de o istorie
comună și de o dragoste neîmpărtășită. Cum spunea unul din ei, "pacea
ne-a despărțit". Sub presiunea războiului aveau un țel comun, aveau un
obiectiv, erau scutiți de a lua decizii. Însă când războiul s-a sfârșit,
libertatea i-a luat pe nepregătite. Lupta cotidiană pentru existență e
mai grea, fiecare fiind singur împotriva tuturor. Fără camarazi, iar
dacă pierzi nu ești erou.

În acest cadru, evoluția celor trei personaje este simbolică: medicul
(infirmier) - tipul omului rezonabil, fără aspirații înalte, pragmatic,
este cel cu care femeia se căsătorește în cele din urmă, avocatul - care
abdică de la valorile morale spre a se realiza, ajunge bogat dar total
însingurat, incapabil de emoții, criticul de film - tipul artistului
(neînțeles), nu reușește să se integreze în societate, dar trăiește în
artă ceea ce nu poate trăi în realitate.

Așadar personaje simbolice cu traiectorii simbolice. Ceea ce e
interesant de observat e reversul fiecăreia, iar filmul le surprinde în
egală măsură. Orice mișcare într-o direcție lasă un gol în cealaltă.
Întotdeauna ceva se pierde când ceva se câștigă. Iar la orizont,
deasupra tuturor acestor schimbări efemere rămâne Arta, impersonală și
fără preferințe.
Dintre tehnicile folosite, cea mai nonconformistă este suspendarea
timpului și transformarea personajului actant în personaj narator. Acest
procedeu creează o legătură directă între spectator și regizor și scoate
în evidență anumite idei într-un mod aforistic, dând filmului relief, ca
și cum acele gânduri sunt piscurile construcției narative. Însă asta
rupe convenția filmului, de unde efectul de scherzo.

Am avut o discuție cu Andrei Mihăilă (care se încăpățânează să nu scrie
nimic pe site) dacă filmul e "serios" sau nu. Cred că argumentul lui era
că filmul e serios pentru că subiectul e serios. Eu aș zice că deși
subiectul e serios, filmul în sine e în gamă minoră, nu se vrea serios,
nu se "ia" prea mult în serios. Ca exemplu extrem aș lua South
Park. Cred că asta se leagă de comedia ca metodă și nu ca scop despre
care îmi dădeam cu părerea la "Urâți, răi și murdari".

P.S. Mersi pentru film!

***Daniela Abageru:

La acest film, las băieții să se desfășoare la critică, dar am un "ghiont" de coordonator de aruncat: dl Mihăilă este somat, rugat insistent să scrie receptarea sa, că este atât de lăudat de prietenul său și, sincer, începe să se nască invidia că doar Ștefan are parte de observațiile lui cinefile! Protestez public și îi solicit ieșirea la rampă! Bineînțeles, pe un ton amical, în niciun caz autoritar!