***Emi Vasiliu - articolul Ne-am iubit atât de mult publicat în 14 septembrie în Ziarul de Iași
Miercurea aceasta, seria de filme Ettore Scola continuă la Clubul Cinefililor din Copou cu C'eravamo tanto amati ("Ne-am iubit atât de mult", 1974). Fără îndoială, e o călătorie înapoi în timp, atât Una giornata particolare - proiectată miercuri, 8 septembrie - , cât și C'eravamo... păstrând în sine amprenta perioadei: decupaj clasic, în care actorii joacă un picuț peste realism și un tip de nostalgie care astăzi a devenit desuet, fiind preferate emoțiile tranșante sau reținute. În plus, atunci se credea încă în mari sinteze, filme care să acopere zeci de ani: "Ne-am iubit atât de mult" se întinde din '46 până în deceniul al 8-lea.
Ettore Scola nu renunță la aspectul politic; ca și în Una giornata..., plasarea în timp cuprinde materiale de arhivă ale anilor '40, documentând o perioadă la care regizorul se simte obligat să revina ca la un început al totului. Fuseseră anii adolescenței sale, ai "eliberării" Italiei de sub fascism. Personajele se țin puternic de stânga, prin convingeri intelectuale și filme (personajul Nicola, entuziasmat de Hoții de biciclete) sau poziție socială (Antonio, infirmier).
Ettore Scola pune în scena o poveste de dragoste întinsă pe trei decenii, urmărește climatul politic italian și dezvoltarea cinematografiei din peninsulă, de la De Sica, neorealiștii italieni, până la Fellini și Antonioni. Este astfel și un film despre film. Cineast permanent surprinzător, Scola compune genericul de început din câte trei duble ale acelorași cadre, urmate de o adresare directă a unuia dintre personaje către spectatori. Un plan imediat următor este întrerupt la jumătate, povestea continuând, ne spune Nicola - intelectualul cinefil - după ce vom afla ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani. C'eravamo tanto amati e un film inegal, în măsura în care alternează secvențe excelente, experimentale prin montaj și invenție regizorală, cu reconstituiri de epocă destul de subțiri și imitații a la Jules et Jim ce nu surprind neapărat acel autentic entuziasm amoros care a asigurat capodoperei lui Truffaut statutul de copie-contact, deseori replicată, citată, reinterpretată.
Camarazi de pe timpul războiului, Antonio, Gianni si Nicola se î
ndrăgostesc pe rând de Luciana. Antonio lucrează și va lucra tot restul vieții ca infirmier, este cel mai "needucat" dintre cei trei, ți primul abandonat de actrița aspirantă în favoarea avocatului Gianni. Nicola, intelectual de provincie și alter-ego al regizorului, preia încă din tinerețe spiritul stângist al Hoților de biciclete, dedicându-și viața reflecției asupra filmului și primind (în consecință) cea mai puțină atenție din partea Lucianei. Gianni reprezintă dușmanul de clasă, tânărul care, pe calea ambiției, se căsătorește într-o familie de baroni romani, cucerind banii și o soție frumoasă, slabă de inger, pe care nu ajunge să o iubească. Dragostea dintre Antonio, Gianni, Nicola și Luciana nu e, însă, interesul principal al regizorul și acest lucru se simte în implicarea destul de mica pe care reușește să o obțină de la spectator.
Mult mai angajante sunt momentele care comentează dezvoltarea cinema-ului italian. Ettore Scola pune în scenă o întâlnire dintre Luciana și veșnic îndrăgostitul Antonioîin cursul filmărilor la secvența Fontana di Trevi din La Dolce Vita. Luciana e la casting pentru un rol de figurație, prezentându-se cuplului Mastroianni-Fellini, în roluri proprii. Apariția lui Fellini, îndeosebi, umple ecranul cu energia facerii unui film, devoalând cite ceva din entuziasmul cineaștilor pentru propria lor artă.
Același procedeu de a folosi un personaj pentru a atrage atenția aupra momentelor importante din istoria filmului italian este folosit mai târziu, când soția avocatului Gianni descoperă în Eclipsalui Antonioni propria imposibilitate de a comunica. Într-un montaj de arhivă, imaginile cu Alain Delon și Monica Vitti, conduși de un Antonioni pe care în sfârșit îl "vedem", conferă perioadei descrise în C'eravamo tanto amati o profunzime care lipsește la nivelul personajelor. Aduse până„în zilele noastre" (1970 și ceva, deci), acestea sfârșesc într-o polarizare politică, conformă opțiunilor lui Ettore Scola. Avocatul Gianni, bogat și singur, disprețuit de cei trei stângiști rămași. Luciana e obținuta până la urma de Antonio, cel mai sărac dintre ei, a cărui iubire constantă aduce femeia-trofeu "pe calea cea bună".
Pe cât e de ambițios în a surprinde totul, C'eravamo tanto amati glisează totuși permanent între cinema și politică prin personaje-semn. În goana lor pe zeci de ani, acestea își pierd o parte din carne, susținând în schimb miturile Fellini și Antonioni sau reprezentând opțiuni politice care se revendică de la Hoții de biciclete (lui De Sica îi este de altfel dedicat întreg filmul). Dincolo de neîmplinirile ei, producția lui Ettore Scola mi-a redeschis pofta de cinema clasic italian. Nu am văzut Hoții de biciclete si nici doua din episoadele trilogiei antonioniene, L'Avventura și La Notte. Carențe ascunse, pentru care însă C'eravamo tanto amati e cel mai bun revelator.
*** Bogdan Monoran:
Frumoasă e viaţa când e trăită... din oricare punct de vedere o privim. Fie din punctul de vedere al omului de rând, nu foarte inteligent, nu foarte spiritual, nu foarte şarmant, dar care e cu picioarele pe pământ, e amuzant şi e la fel ca toţi ceilalţi... nu câştigă mult, însă bogăţia sa se află în prieteni şi familie. Fie dacă e privită din punctul de vedere al intelectualului, întotdeauna într-o luptă cu omul de rând din jurul său care are păreri prost formate şi inculte... trăieşte deci întotdeauna cu condiţia de geniu... că e inconjurat de prost şi astfel se simte singur. Fie că e privită din punctul de vedere al păturii superioare... cea bogată şi foarte bogată, dar care întâmpină aceleaşi probleme ca intelectualul... e singurătate acolo sus.
Trei prieteni, camarazi de război... viaţa lor urmărită de la vârsta de 20-25 de ani până la 45-50 de ani. 25 de ani din viața unui om care acumulează trăirile cele mai importante din viața lui. Iubirea, căsnicia, copiii şi în unele cazuri singurătatea bătrâneţii. Ettore Scola ne prezintă aceste trei vieţi întretăindu-se, interacţionând una cu alta, fiecare dintre cei trei este la un moment dat îndrăgostit de aceeaşi femeie, schimbându-şi viaţa reciproc, influenţându-se... chiar dacă ani buni nu s-au văzut sau vorbit.
Scola, dedicând acest film lui De Sica aduce din când în când referiri la filmele sale şi la ce influenţă au avut ele pentru oamenii care le-au văzut. I-a măsurat puterea prin diferitele interpretări şi într-adevăr, cei care l-au văzut pot recunoaşte cât de puternic este acel film... dar nu numai. Ne sunt amintiţi şi regizori ca Fellini şi Rossellini, ultimul împreună cu De Sica fiind cei care au definit cinema-ul neorealist italian, impactul lor răsunând în continuare în cercurile cinefile. Aşadar, pe lângă faptul că e un film complet despre viaţă, iubire şi prietenie, este un film mai mult decât decent care arată impactul filmelor în viaţa noastră (o influenţă pe care, în mod cert, nu o putem ignora). Deşi noi, românii, din '90 încoace, am fost bombardaţi la TV de retardismele americane, concepţia noastră despre viaţă a fost clar atinsă de perspectiva lor asupra aceluiaşi subiect. Şi acum, cu ajutorul internetului vine un alt val, dar măcar aici putem alege să nu ne aventuram prea departe faţă de propriile valori.
Filmul lui Scola e un film care ajunge la inima ta, dar mai greu. Mie mi-a plăcut şi îmi imaginez că în timp o să mă regăsesc şi mai mult într-unul dintre personaje, nu ştiu acum care... însă trebuie să recunosc că m-am regăsit în cel care vorbeşte despre filme cu înflăcărare încât nu poate fi oprit, deşi eu n-am ajuns la nivelul lui. Pentru el a fost prea multă pasiune într-o anumită direcţie... e greu de concurat. Dar ce pot să zic, mai povestesc şi eu câte un film sau două cu aceeaşi pasiune...
Deci, un film excelent, complet şi complex care trebuie văzut şi revăzut.
***Ștefan Panțiru:
Ca scop, Ce mult ne-am iubit este este un tribut adus cinematografiei italiene în general și lui de Sica în mod special. Ca
realizare pare a fi un film experimental, din nou cu multe element din
teatru, echivalentul cinematografic al unui scherzo.
Acțiunea propriu-zisă a filmului răstoarnă mereu valorile, întoarce
totul pe dos și o ia de la capăt. Mesajul pare a fi că nimic nu e chiar
atât de bun sau chiar atât de rău. Rămâne arta care e dincolo de toate.
Până și mafiotul poate deveni înțelept, până și fiica cea urâtă poate
deveni prințesă elegantă, discipolul artei poate fi imoral, dragostea
apare și dispare nefiind fidelă nimănui. Doar arta și istoria sunt
pentru totdeauna și se inspiră una din cealaltă.
Cele trei personaje - un medic, un avocat afacerist și un critic de film
- reprezintă tot atâtea tipuri umane legate între ele de o istorie
ne-a despărțit". Sub presiunea războiului aveau un țel comun, aveau un
obiectiv, erau scutiți de a lua decizii. Însă când războiul s-a sfârșit,
libertatea i-a luat pe nepregătite. Lupta cotidiană pentru existență e
mai grea, fiecare fiind singur împotriva tuturor. Fără camarazi, iar
dacă pierzi nu ești erou.
În acest cadru, evoluția celor trei personaje este simbolică: medicul
(infirmier) - tipul omului rezonabil, fără aspirații înalte, pragmatic,
este cel cu care femeia se căsătorește în cele din urmă, avocatul - care
abdică de la valorile morale spre a se realiza, ajunge bogat dar total
însingurat, incapabil de emoții, criticul de film - tipul artistului
(neînțeles), nu reușește să se integreze în societate, dar trăiește în
artă ceea ce nu poate trăi în realitate.
Așadar personaje simbolice cu traiectorii simbolice. Ceea ce e
interesant de observat e reversul fiecăreia, iar filmul le surprinde în
egală măsură. Orice mișcare într-o direcție lasă un gol în cealaltă.
Întotdeauna ceva se pierde când ceva se câștigă. Iar la orizont,
deasupra tuturor acestor schimbări efemere rămâne Arta, impersonală și
fără preferințe.
Dintre tehnicile folosite, cea mai nonconformistă este suspendarea
timpului și transformarea personajului actant în personaj narator. Acest
procedeu creează o legătură directă între spectator și regizor și scoate
în evidență anumite idei într-un mod aforistic, dând filmului relief, ca
și cum acele gânduri sunt piscurile construcției narative. Însă asta
rupe convenția filmului, de unde efectul de scherzo.
Am avut o discuție cu Andrei Mihăilă (care se încăpățânează să nu scrie
nimic pe site) dacă filmul e "serios" sau nu. Cred că argumentul lui era
că filmul e serios pentru că subiectul e serios. Eu aș zice că deși
subiectul e serios, filmul în sine e în gamă minoră, nu se vrea serios,
nu se "ia" prea mult în serios. Ca exemplu extrem aș lua South
Park. Cred că asta se leagă de comedia ca metodă și nu ca scop despre
care îmi dădeam cu părerea la "Urâți, răi și murdari".
P.S. Mersi pentru film!
***Daniela Abageru:
La acest film, las băieții să se desfășoare la critică, dar am un "ghiont" de coordonator de aruncat: dl Mihăilă este somat, rugat insistent să scrie receptarea sa, că este atât de lăudat de prietenul său și, sincer, începe să se nască invidia că doar Ștefan are parte de observațiile lui cinefile! Protestez public și îi solicit ieșirea la rampă! Bineînțeles, pe un ton amical, în niciun caz autoritar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu