***Ștefan Panțiru:
"Ce oră e?" este asemănător din multe puncte de vedere cu "O zi deosebită". Aceeași structură de piesă de teatru, filmul centrat pe cele două personaje principale, excelent interpretate de Marcello Mastroianni și Massimo Troisi (al cărui accent napolitan e absolut delicios).
Diferențele între cele două filme sunt evident date de natura relației dintre personaje (tată-fiu de astă dată) și contextul istoric (Italia anilor '80 cu războiul doar o amintire îndepărtată de care noua generație s-a săturat să audă povestindu-se). Mai mult decât în cazul "Zilei...", spectatorul se identifică mult mai ușor cu personajele. Aventura din "O zi deosebită" mi-a amintit de distopia din 1984 unde nu relația în sine era centrul atenției cât contextul în care acesta se dezvolta, împotriva regulilor sistemului. De data asta însă, contextul istoric este favorabil, personajele au de ales iar problemele care apar se datorează mai ales diferenței între generații, binecunoscutul "generation gap".
Ca și stil, nu găsesc prea multe detalii realiste, e un film de familie, un film social, psihologic. Inserțiile temporale sunt mai discrete de data asta, singurele care-mi vin în minte sunt cadrele în care apar detalii ale fizionomiei lui Marcello care în ochii fiului arată cât de mult s-a schimbat, cât a îmbătrânit tatăl său. Interacțiunea dintre cele două personaje este un șir de tatonări și reacții. Atitudinea fiului se schimbă de la nerăbdare, bucuria revederii, la teamă (dificultatea de a găsi un vocabular comun, o stare comună), apoi admirație, stânjeneală, gratitudine, compasiune, iritare,
resemnare. Interpretarea lui Massimo Troisi a tuturor acestor schimbări este admirabilă, iar succesiunea lor este foarte veridică.
De asemenea, Mastroianni interpretează încântător rolul tatălui care încearcă să reia legătura cu fiul său de care s-a îndepărtat în timp datorită îndatoririlor de servici. În dorința de a recupera timpul pierdut, afecțiunea devine copleșitoare iar el este surprins de primirea rece a fiului. Foarte bine reprezentată o anumită rigiditate care vine odată cu vârsta și pretenția de a "ști mai bine". Acceptarea vine greu pentru că refuzul este neașteptat. La asta se mai adaugă și surpriza
constantă a părinților față de maturizarea copiilor precum și orgoliul de a păstra o imagine de autoritate, de superioritate (secvența cu citatele).
Așadar, analiza filmului constă mai ales în analiza jocului actorilor și a evoluției personajelor. Regia intervine discret doar ca să sublinieze anumite detalii sau ca să transmită anumite gânduri pe care doar camera singură nu le poate scoate în evidență. Ca și în cazul celorlalte filme (poate un pic mai puțin la "Urâți, murdari...") regia completează jocul actorilor, care, după cum reiese și din alte documente despre Scola au o foarte mare libertate de a-și pune în valoare stilul propriu.
Mulțumim mult pentru filme, în special lui Octavian pentru că ni le-a recomandat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu