***Emi Vasiliu - articolul Fugiți din cinematografe - publicat în 7 septembrie 2010 în Ziarul de Iași
O alternativa ar fi Clubul Cinefililor, din Copou, unde în fiecare miercuri seara, la ora 18.00, se proiectează filme de autor - în accepțiunea clasică a termenului. Programarea e structurata pe medalioane de regizori, în momentul de fața fiind la rând maestrul italian Ettore Scola. Cunoscut mai ales pentru deosebitul "Bal", din 1982, în cursul căruia aceiași bărbați și femei își caută compania la dansuri de societate din 1936 până în anii 80. Urmărind dezvoltarea culturii pop în Franța secolului '20, "Le Bal" nu conține dialog, poveste sau personaje stabile, grupul de dansatori păstrându-și ciudățeniile caracterizante în costume mereu noi, cu mereu alte combinații de pași.
Miercurea viitoare, medalionul Ettore Scola continuă cu "Una giornata particolare" (1977), avându-i în distribuție pe Sophia Loren și Marcello Mastroianni. Este poate singurul film în care alter-ego-ul lui Fellini poate fi văzut jucând un homosexual, deși această informație are mai degrabă caracter de arhivă. Respectând convențile timpului (acțiunea e plasată în anii 30, în ziua vizitei triumfale pe care Hitler o face în Roma fascistă), Gabrielle, proaspăt dat afară de la radioul de stat datorită "defetismului inutil și a înclinațiilor perverse", nu prezintă semnele alintului jucăuș ajuns la modă mai întâi în urma eliberărilor 60-iste și apoi datorită cultului contemporan al homosexualității. Este, dupa cum ar spune americanul, "in the closet" (cuvânt cu cuvânt - în dulap / nemanifest, neasumat).
Premiza scenariului, excelentă: într-o zi în care toată suflarea Romei era chemată să asiste la discursurile liderilor fasciști, Antonietta, soție și mamă a șase copii, fidelă partidului din ignoranță și respect față de propriul bărbat convins, rămâne singură acasă. Blocul circular în care locuiește este aproape gol, singurii rămași fiind indezirabilul Gabrielle și femeia de serviciu, portăreasa cu ochi de vultur și dragoste de partid. Folosind hazardul, scenariștii trimit papagalul Antoniettei pe pervarzul lui Gabrielle, ceea ce duce la contactul necesar dintre cei doi. Personajele suferă de lipse puternice, pe care întâlnirea le alină într-un melanj ciudat, pasional. Ambii sint dezabuzați: femeia de corvoada zilnică și lipsa de respect a soțului, Gabrielle de o viață îngrădită, izolată, nepermisivă față de calitățile sale de om care gândește, simte și, mai ales, vrea să trăiască. În pragul sinuciderii, Gabrielle primește la el o femeie care-și caută papagalul. Până la pasiune, timpul petrecut de cei doi în apartamente e condus de Gabrielle cu un spirit al ludicului și al lipsei de sens deosebit de apropiate de sensibilitatea contemporană. Gabrielle glumește, folosind orele cu Antonietta ca pe timp vital cu o persoană care nu îl respinge. Antonietta se îndrăgostește lulea; o plăcere - Sophia Loren îndrăgostită lulea la 43 de ani, în capot de casă, cu buzunăraș în partea dreaptă.
Plasând dramaturgia într-o singură zi (iarăși un element modern, care ține de ideea continuității timpului, a timpului real, în curgere, reprezentat de cinematograful de azi), Ettore Scola apasă totuși, la un moment dat, pe accelerator, forțând puțin transformarea Antoniettei din soție timidă în femeie pasională, urmărind erosul fără remușcare. Creșterea intensității dintre cei doi, răbufnirile și alinările nu sunt, însă, atât de deranjante, mai ales dacă ne gândim că 1977 nu era încă un an în care dedramatizarea să fi câștigat prea multi adepți. În plus, regia lui Ettore Scola e impresionantă, experimentatul realizator folosind cadre lungi pentru singurătatea personajelor și multe mișcări pentru a marca dorința de schimbare, visul celor doi, plasați geografic unul în fața celuilalt, pe pereții paraleli ai blocului. Deosebit de puternică este folosirea marșurilor fasciste ca fundal sonor cvasi-permanent, deasupra cărora prim-planurile expresive ale celor doi transmit capcana inevitabilă în care se află. Dragoste interzisa, pe marșuri fasciste, cu Sophia Loren și Marcello Mastroianni, în Copou, 33 de ani mai târziu.
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/fugiti-din-cinematografe~ni6llb
*** Daniela Abageru:
O alternativa ar fi Clubul Cinefililor, din Copou, unde în fiecare miercuri seara, la ora 18.00, se proiectează filme de autor - în accepțiunea clasică a termenului. Programarea e structurata pe medalioane de regizori, în momentul de fața fiind la rând maestrul italian Ettore Scola. Cunoscut mai ales pentru deosebitul "Bal", din 1982, în cursul căruia aceiași bărbați și femei își caută compania la dansuri de societate din 1936 până în anii 80. Urmărind dezvoltarea culturii pop în Franța secolului '20, "Le Bal" nu conține dialog, poveste sau personaje stabile, grupul de dansatori păstrându-și ciudățeniile caracterizante în costume mereu noi, cu mereu alte combinații de pași.
Miercurea viitoare, medalionul Ettore Scola continuă cu "Una giornata particolare" (1977), avându-i în distribuție pe Sophia Loren și Marcello Mastroianni. Este poate singurul film în care alter-ego-ul lui Fellini poate fi văzut jucând un homosexual, deși această informație are mai degrabă caracter de arhivă. Respectând convențile timpului (acțiunea e plasată în anii 30, în ziua vizitei triumfale pe care Hitler o face în Roma fascistă), Gabrielle, proaspăt dat afară de la radioul de stat datorită "defetismului inutil și a înclinațiilor perverse", nu prezintă semnele alintului jucăuș ajuns la modă mai întâi în urma eliberărilor 60-iste și apoi datorită cultului contemporan al homosexualității. Este, dupa cum ar spune americanul, "in the closet" (cuvânt cu cuvânt - în dulap / nemanifest, neasumat).
Premiza scenariului, excelentă: într-o zi în care toată suflarea Romei era chemată să asiste la discursurile liderilor fasciști, Antonietta, soție și mamă a șase copii, fidelă partidului din ignoranță și respect față de propriul bărbat convins, rămâne singură acasă. Blocul circular în care locuiește este aproape gol, singurii rămași fiind indezirabilul Gabrielle și femeia de serviciu, portăreasa cu ochi de vultur și dragoste de partid. Folosind hazardul, scenariștii trimit papagalul Antoniettei pe pervarzul lui Gabrielle, ceea ce duce la contactul necesar dintre cei doi. Personajele suferă de lipse puternice, pe care întâlnirea le alină într-un melanj ciudat, pasional. Ambii sint dezabuzați: femeia de corvoada zilnică și lipsa de respect a soțului, Gabrielle de o viață îngrădită, izolată, nepermisivă față de calitățile sale de om care gândește, simte și, mai ales, vrea să trăiască. În pragul sinuciderii, Gabrielle primește la el o femeie care-și caută papagalul. Până la pasiune, timpul petrecut de cei doi în apartamente e condus de Gabrielle cu un spirit al ludicului și al lipsei de sens deosebit de apropiate de sensibilitatea contemporană. Gabrielle glumește, folosind orele cu Antonietta ca pe timp vital cu o persoană care nu îl respinge. Antonietta se îndrăgostește lulea; o plăcere - Sophia Loren îndrăgostită lulea la 43 de ani, în capot de casă, cu buzunăraș în partea dreaptă.
Plasând dramaturgia într-o singură zi (iarăși un element modern, care ține de ideea continuității timpului, a timpului real, în curgere, reprezentat de cinematograful de azi), Ettore Scola apasă totuși, la un moment dat, pe accelerator, forțând puțin transformarea Antoniettei din soție timidă în femeie pasională, urmărind erosul fără remușcare. Creșterea intensității dintre cei doi, răbufnirile și alinările nu sunt, însă, atât de deranjante, mai ales dacă ne gândim că 1977 nu era încă un an în care dedramatizarea să fi câștigat prea multi adepți. În plus, regia lui Ettore Scola e impresionantă, experimentatul realizator folosind cadre lungi pentru singurătatea personajelor și multe mișcări pentru a marca dorința de schimbare, visul celor doi, plasați geografic unul în fața celuilalt, pe pereții paraleli ai blocului. Deosebit de puternică este folosirea marșurilor fasciste ca fundal sonor cvasi-permanent, deasupra cărora prim-planurile expresive ale celor doi transmit capcana inevitabilă în care se află. Dragoste interzisa, pe marșuri fasciste, cu Sophia Loren și Marcello Mastroianni, în Copou, 33 de ani mai târziu.
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/fugiti-din-cinematografe~ni6llb
*** Daniela Abageru:
Întâi de toate: 80 de oameni la film, pe o vreme foarte închisă, în care "să ieși din casă" parcă este ultima opțiune. Poate or fi fost de vină Sophia Loren și Marcello Mastroianni! Oricum ar fi, mă bucur că s-a umplut sala și filmul a fost văzut de mai multă lume decât de obicei!
Două vieți aflate în contrapunct, una axată pe datoria oarbă de fi ce se așteaptă de la ea să fie, cealaltă orientată pe o conștiință de sine stătătoare, pe identitatea deranjantă pentru cei din jur. Aflați pe maluri diferite, prin proprie alegere (Gabrielle) sau ca urmare a alegerii făcute de ceilalți (Antonietta), cei doi se găsesc fără să se caute, comunică fără să intenționeze planificat asta, se deschid pur și simplu unei oportunități de contact uman (ea mai reticentă, el mai ludic). Gabrielle recunoaște la telefon, în conversația cu Marco, nevoia de a opri un străin pe stradă și de a sta pur și simplu de vorbă, fără frică sau prejudecăți, dar nu își imaginează inițial că un astfel de om ar putea fi vecina de peste drum. Și, totuși, malurile se apropie și, pe un fundal obsedant și inhibant al marșurilor fasciste, cei doi se împiedică în dansatul rumbei, stau la o buclucașă cafea și se ceartă deasupra lumii imediate, la întins rufe pe bloc.
Filmul e despre neputință și insularitate: proaspăt trezită din ignoranță și amorțeală interioară, Antonietta închide "la giornata particolare" cu resemnare, punând cartea la loc în dulap și revenind la viața sa de cu o zi înainte, executând mecanic mișcări prea cunoscute. Gabrielle va fi scos din rândul celor normali, care glorifică partidul prin modul lor de viață și, nemaifiind catalizator al schimbărilor din Antonietta, aceasta va pierde motivația de a continua. Poveștile nu își au loc în lumea meschină a uniformizării, a ignoranței devenită virtute, a îndeplinirii datoriei aride și a ștergerii de diferențieri identitare. Bucla se închide și viețile își reiau cursul după demonstrația faptului că subteran, conștient sau nu, omul păstrează umanitatea, care așteaptă să iasă la iveală.
Universurile casnice ale celor doi mi s-au părut extraordinar de bine redate: Gabrielle este intelectualul cu o casă plină de cărți și cu tablouri moderne, iar Antonietta este o soție-mamă-gospodină clasică, orientată în jurul căminului, iar, după ce se plimbă dintr-un spațiu în altul, prima parte de înfruntare-confesiune are loc sub cerul liber de deasupra blocului, în natura de dincolo de betoane, exact cum și contactul lor este o ieșire din contingent, care nu va avea continuitate, va rămâne izolat. Filmul îmi amintește de personajele din Viața pe un peron a lui Octavian Paler, prinse și ele inevitabil în determinismul istoriei și al propriilor vieți.
***Bogdan Monoran:
***Bogdan Monoran:
Sophia Loren și Marcello Mastroianni într-un film specific lor. De fapt, a fost proiectul a trei oameni: cei doi actori extraordinari și regizorul Ettore Scola.
Una Giornata Particolare ne vorbește despre singurătatea celor doi oameni care trăiesc într-o lume în care nu își au locul. Personajul Sophiei este disprețuită acasă și folosită fix ca o soție ce trebuie să facă doar curat și mâncare pentru soțul ei și cei șase copii. Dragostea a dispărut complet din relația cu soțul și ea asta își dorește cel mai mult. Puțintică iubire. Într-o zi, când vrea să hrănească pasărea vorbitoare a familiei, aceea care îi spune numele greșit, pasărea zboară până la un vecin. Acel vecin este personajul jucat de Mastroianni.
Cei doi intră apoi într-o discuție ca între vecini la început, dar încetul cu încetul, replică după replică, se aprinde ceva între cei doi și împreună cu neajunsurile se ajunge la ce este previzibil. Nu se prevede, decât dacă se caută exact acel lucru, faptul că personajul lui Mastroianni nu are treabă cu femeile. E păcat, pentru că fie și dupa confesare, spectatorul nu crede în totalitate acest lucru…sau poate preferă să nu-l creadă. Pe lângă povestea lor de „dragoste” avem și o rivalitate în opiniile politice, un subiect care ar fi fost tabu dacă filmul era filmat în 1940. Acum însa nu prea a avut un rost.
Soția de casă, obosită și neîmplinită, jucată superb, feminin de Sophia Loren și fostul prezentator de știri care se află intr-o lume ce nu îl mai vrea, și din cauza opiniilor politice, un om complex jucat de Mastroianni - Un film clasic...
***Ștefan Panțiru:
It's coming from the feel that this ain't exactly real
Or it's real but it ain't exactly there
From the war against disorder
From the sirens night and day
From the fires of the homeles
From the ashes of the gay
Democracy is coming[...]
De data asta nu cred că mai e vorba de o luare de atitudine ci de un film bazat pe personaje și pe interacțiunea (strânsă) dintre ele. Întregul film se aseamănă foarte mult cu o piesă de teatru. Etapele filmului se identifică cu etapele relației personajelor, iar regia urmărește să absoarbă fiecare detaliu din mișcarea lor.
Construcția filmului poate fi privită ca o variațiune la motivul clasic al relației extraconjugale. Variațiunea în sine e deosebită pentru că adaugă nu unul, ci două elemente noi, schimbând proporția unui al treilea. Și se urmărește efectul.
Pentru multe alte filme doar motivul clasic, baza, este suficientă pentru a construi, poate, o dramă. Însă când interpretarea este a unor actori de talia celor din acest film, nu mai e necesar ca filmul să fie o dramă pentru a fi deosebit. Șocul emoțional poate fi înlocuit de rafinament actoricesc. Și asta se întâmplă și aici. Jocul actorilor este un spectacol în sine, suficient încât să facă filmul memorabil fără a fi necesar ca cineva să moară la sfârșit. Acum despre cele două elemente noi: fundalul istoric și particularitatea personajului masculin.
Fundalul istoric este doar atât: un decor pe care se proiectează elementele de prim-plan. În ciuda introducerii consistente și a omniprezenței elementelor specifice, acesta nu are un rol de generator de intrigă, ci este folosit doar pentru a adăuga presiune și cadru celorlalte elemente. Altfel spus, aceeași acțiune se putea petrece cu minore schimbări și în anii '20 sau '50. Meditația, greutatea filmului, nu înclină spre elementul istoric (așa cum se întâmpla de exemplu în "Insuportabila ușurătate..." a lui Milan Kundera), așa încât acesta rămâne fie ca un fir secundar minor fie ca un decor ceva mai proeminent.
Personajul masculin este atipic pentru că deși într-o interacțiune tipică cu un personaj feminin, este... gay. Poate că asta avea în sine o mare importanță la data la care a apărut filmul (anii '70), dar acum, din perspectiva modernă a nediscriminării minorităților sexuale cu siguranță nu mai spune la fel de mult sau nu exact același lucru. Titlul filmului este legat tot de personajul masculin, o sugestie în plus că acesta este vehicolul principal, cel ce pune în mișcare întreaga intrigă. Explicația titlului ar fi că într-un cadru atât de închis, în care libertatea este redusă la un simplu cuvânt, și acesta devenit tabu, se poate întâmpla ceva neașteptat, o epifanie care deschide o breșă în zidul dimprejur, "a break în the wall" ca să parafrazez un vers celebru de Pink Floyd. El devinde conștient de eveniment și asta-i dă curajul și energia să acționeze pentru moment dezinhibat, împotriva curentului și a convenției. O manifestare de libertate care direct sau nu, îl costă exilul. Ceea ce oricum e mai puțin decât în "1984" a lui Orwel sau în "Cel mai iubit..." a lui Marin Preda.
P.S. Mă bucură foarte mult să văd atâtea comentarii aici care se completeaza unele pe altele. Sper ca interesul să se păstreze și pentru filmele următoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu