Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 15 SEPTEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ETTORE SCOLA:
"CE MULT NE-AM IUBIT"
("C'eravamo tanto amati", 1974 - color - 124 minute)
*subtitrare în engleză
Stilul voit discursiv pe care îl aplică Ettore Scola unei poveşti dinainte banale (trei prieteni îndrăgostindu-se de o aceeaşi fată sunt acceptaţi şi părăsiţi succesiv) nu reuşeşte să neutralizeze convenţionalismul şi didacticismul ei. Unul din amici parvine în lumea bună, renunţând la idealurile tinereţii; celorlalţi doi, oameni mărunţi şi ghinionişti, aceleaşi idealuri le sunt zădărnicite de viaţă, prin reducţie naturală; şi astfel filmul capătă o largă deschidere socială şi chiar istorică, implicându-se în numeroase medii ale Italiei postbelice.
Cinematograful italian al primelor trei decenii de după război poate fi comparat, din punctul de vedere al mărturiei pe care o lasă despre societate, de-a dreptul cu romanul secolului al XIX-lea rusesc. Acest lucru este evident şi în filmul lui Scola, care include cinematografia printre structurile reprezentative ale perioadei vizate. Cinematografia este factor social, mediu de referinţă, jalon artistic, mitologie care fixează moda şi în cele din urmă chiar fatum care decide întorsăturile vieţii. Nu întâmplător, unul din cei trei amici este chiar critic de film şi eşuează în mediocritate tocmai pentru că încearcă să-i demonteze nimburile.
În pelicula lui Scola, filmul e plasma în care se miscă totul; omnipotent, atotcitat, filmul periodizează istoria; Italia întreagă se strecoară printre repere filmografice. Asistăm astfel la înfocatele discuţii de după premiera „Hoţilor de biciclete” (una dintre ele întoarce pe dos viaţa unuia dintre eroi); suntem transportaţi apoi la Fontana Trevi, unde Fellini trage faimoasa secvenţă a băii nocturne din „La dolce vita”, iar Mastroianni discută cu admiratoarele; ni se aminteşte apoi despre proiecţia la Roma a „Anului trecut la Marienbad” şi ni se arată influenţa actriţei Monica Vitti şi a filmelor existenţialiste ale lui Antonioni asupra unuia dintre personajele feminine; în sfârşit, surprins cu puţin timp înainte de moarte, apare De Sica vorbind unei mulţimi, pe un stadion, din nou despre „Hoţii de biciclete”, filmul care deschide şi închide arcul evocării, servind parcă de prolog şi epilog unei epoci apuse.
Dealtfel, „Cât de mult te-am iubit” este închinat lui De Sica şi atrage pe spectatori în primul rând prin dragostea pe care aceştia o poartă marilor figuri ale artei a şaptea.
(Romulus Rusan - FILMAR, Editura Eminescu, București, 1984, pag. 213/214)
Vă așteptăm la al treilea film din cadrul medalionului Ettore Scola,
Octavian Stoica și Echipa Clubul Cinefililor
@ Stefan
RăspundețiȘtergereUnele dintre motivele pentru care m-am oprit asupra acestui regizor sunt schitate in prezentarea sustinuta in prima saptamana; tu, dar si ceilati interesati, o puteti lua de aici:
http://dl.transfer.ro/transfer_ro-16sep-90c4182c36.zip
Sper sa o gasiti interesanta si astept si alte comentarii in ideea de a dezvolta cele scrise acolo.
Octavian
Foarte interesantă prezentarea! Îmi pare rău că n-am fost acolo să particip la discuție. Mersi mult pentru adresă!
RăspundețiȘtergereSunt curios, citatele din Romulus Rusan și Mircea Dumitrescu de unde anume le-ai extras? Aș citi și restul articolelor/cărților respective.
Mi-am amintit de "Le Bal" citind slidurile tale. Dacă nu mă înșel a fost difuzat la telecinemateca cu mulți ani în urmă. Mi-ar face mare plăcere dacă l-ați difuza la club. Cred că e unul din filmele alea atât de diferite încât impresionează chiar dacă sunt plictisitoare.
M-am gandit in prima faza si la "Le Bal" (era chiar trecut pe lista ca al 3-lea film), numai ca are aceasta mica problema pe care ai sesizat-o f. corect si tu: chiar daca mie mi-a placut [sau juriilor care i-au dat atatea premii :D], filmul are o monotonie si un fel de 'lipsa de actiune' care mi-a fost teama, sincer, sa nu enerveze si sa indeparteze publicul... (!Eu nu consider asta un 'compromis', nici vorba!, e mai degraba, sa-i zicem, cu o mica exagerare, o 'politica de marketing' personala, adaptata contextului.)
RăspundețiȘtergereIn alta ordine de idei, imi place Scola, la nebunie, pentru diversitatea de subiecte si forme a filmelor sale, si pentru faptul ca a incercat in dese randuri modalitati noi de exprimare artistica [sa amintim, de ex., ca "Balul" e un film lipsit de dialog, unde totul se bazeaza pe puterea de comunicare paraverbala a actorilor... sau faptul ca in "La Cena" (Cina, 1998) toata actiunea se desfasoara intr-un restaurant, un spatiu limitat, unde peste 20 de personaje interactioneaza unele cu altele in permananta, intr-o babilonie excelent controlata de regizor, insa diferit de cum e in teatru... seamana cu "Rope" al lui Hitchcock, se poate sa fi fost preluata ideea de acolo].
Octavian
Mersi pentru apreciere referitor la prezentare; da, sunt constient ca lipseste bibliografia, dar asta pentru ca eu nu obisnuiesc sa incarc un ppt cu aceste informatii - in mod normal, acest index al surselor consultate trebuie dezvoltat numai in corpul propriu-zis al unei lucrari si eu asa procedez... am sa mai adaug insa un slide, no problem.
RăspundețiȘtergereRevenind la intrebare ta, cartile in discutie sunt:
Dana Duma, "Autoportretele filmului", Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983
Romulus Rusan, "Filmar", Editura Eminescu, București, 1984
Ambele din biblioteca personala (daca ai fi aici ti le-as imprumuta cu multa placere!); prima e o incercare reusita de sistematizare a titlurilor in care se discuta mai mult sau mai putin despre cinematografie (deci 'filme despre film' asa cum este si acesta al lui Scola), iar a doua este o colectie de scurte cronici de film.
Texte de-ale lui Mircea Dumitrescu gasesti pe site-ul sau, e in blogroll adresa. Recomand [din acest motiv a si fost trecut acolo, de fapt].
Octavian Stoica
Mersi mult pentru explicații. Dacă găsești cumva din întâmplare vreuna din cărțilea alea pe la anticariat te rog mult să-mi iei o copie. Am să-i zic și lui Andrei să întrebe. Ajung prin Iași cam o dată la trei luni, pâna atunci Andrei mă reprezintă acolo :D
RăspundețiȘtergereAm să mă uit pe situl lui Mirecea Dumitrescu, mersi mult.
Cât despre "Le Bal"... ai dreptate, e poate un pic prea mult. Pot doar să trișez și să-l revăd în afara filmelor din program. :)
În afară de asta, aștept să citesc comentariile tale la filme (cu inserții din biblioteca personală). Sunt de-acord cu diversitatea de subiecte și forme de exprimare pe care le abordează Scola. Aștept și filmele următoare să le prind mai bine gustul...
Mersi mult pentru filme!
@Daniela
RăspundețiȘtergereO să răspund la somație... doar că scriu cam greu.
@Octavian
O sugestie tehnică deși e cam târziu adăugat comentariul... dar e înainte de
prezentarea următoare: ai putea pune prezentările direct pe blog în format PDF de exemplu (cred că există vreo funcție de uploadat fișiere, la fel cum faci cu pozele) sau pe un serviciu gratis cum e Slide Share. În cazul al doilea prezentările pot fi văzute direct cu browser-ul (fără a mai instala altceva pe calculator). Spun asta pentru că am încercat să iau prezentarea și nu mai este valabil link-ul pentru că situl folosit șterge fișierele după câteva zile.
În urma „ghiontului” încerc să răspund și aici (după ce am răspuns parțial la întâlnirea de după proiecția Nopții de la Varennes). Pentru că am văzut și filmul menționat mai sus îl pot lua în calcul la elaborarea argumentelor.
RăspundețiȘtergereCred că filmul abordează un subiect serios, apropos de discuția avută cu Ștefan, și că este în sine serios. Ceea ce îl face să pară neserios este efectul de scherzo despre care povestește Ștefan - și sunt de-acord cu el - la bază e comedie folosită ca metodă. O contragreutate pentru unele tușe prea grave, prea înduioșătoare sau prea ... înălțătoare, „abateri de la media comună” în oricare direcție. Gândindu-mă mai mult la „Urâți, răi și murdari” mi se pare că o metodă asemănătoare a fost folosită cu mult mai mare intensitate în „Waltz With Bashir” (2008) - film pe care l-am văzut la club cu ocazia zilelor Centrului cultural francez - mă refer la (re)prezentarea lucrurilor în așa fel încât privitorul să nu fie șocat de ceea ce vede, să poată urmări și recepta mesajul cel „greu”. În cazul acestui film însă metoda mai degrabă sugerează trăirea vieții cu pasiune așa cum e ea ... cu porțiuni de grafic convexe și concave (e un fel de metaforă de informatician asta cu graficul - scherzo).
Uneori mi se pare că regizorul se ferește să pară serios - parcă ar fi prea comun să fii serios, prea lipsit de originalitate și prea uzitat. Pare că se teme că va fi deranjant momentul înălțător sau grav (de exemplu) și că i se va reproșa lucrul acesta, așa că face un pas spre registrul comic astfel încât criticii (oricare ar fi ei) să-și schimbe părea și să judece din alt unghi. Și pe drept cuvânt ar putea critica asemenea momente... mă gândesc la filmele istorice făcute în România comunistă (am plecat de la comentariile lui Octavian și ale lui Ștefan de la „Noaptea de la Varennes”). In filmul menționat Scola prezintă un moment important pentru Franța (și pentru întreaga lume) fără mândrie sforăitoare și fără să tot dea impresia de „pătruns de sentiment”. Personajele principale au fost acolo la arestarea regelui Franței... dar n-au văzut decât niște picioare și au auzit înjurături de regină (de origine germană). Familia regală având drept cap regele, care „avea dreptul divin de a domni peste toți supușii”, este totuși la fel ca oricare familie. Iar regele altă dată „Soare” este acum înfățișat ca un manechin, o piesă de muzeu, o poză într-o carte de istorie sau ... un personaj într-un film istoric (făcut atunci cu mijloace rudimentare - cutia magică sau în zilele noastre cu tehnică modernă). Acest tip de „comic serios” are după părerea mea o contribuție esențială la valoarea filmelor lui Scola.