Receptări cinefile ieșene - "Urâți, murdari și răi" (Ettore Scola)

***Ștefan Panțiru:

Ideea - Există lumi care funcționează după alte reguli decât cele pe care am ajuns să le considerăm universale. Și nu sunt pe alte planete sau pe alte continente, sunt chiar aici, la periferia orașului.

Argumentul - O dramă deghizată ‌în comedie deghizată în dramă. Înainte să văd și alte filme nu pot decât decât să bănuiesc, dar nu cred să fie vorba de un studiu social sec (cum ar arăta o societate absolut normală dacă schimbăm câteva norme etice ici și colo) și nici de o evocare a spiritului latin într-o formă primară (cum ar fi fost la Kusturica), ci de o luare de atitudine.

În prima fază e dramă pentru că e prezentată o familie la limita subzistenței, acolo unde orice reguli morale au fost de mult abandonate, ba chiar întoarse cu susul în jos. Asta e prima și cea mai puternică impresie pe care o lasă filmul.

Apoi e comedie, oarecum în stil Kusturita. E comedie când începi să înțelegi că în lumea aceea ciudată totuși se trăiește, într-un anume fel, normal. E comedie atunci când îți dai seama că pe ei "nu-i doare", sau cel puțin nu așa cum te-ar durea pe tine să fii dus acolo în locul lor. Nu așa cum ar durea pe cineva care ar trebui să se adapteze la acea lume. Și poate că și invers funcționează - cineva din acea periferie ar putea să nu se poată adapta la stilul de viață plin de convenții pe care îl considerăm normal. Iar dacă poți să realizezi asta atunci tot ce se întâmplă în familia lui Giacinto devine comic.

Dar în cele din urmă devine, cred, dramă din nou. Pentru că deși filmul are latura lui de comedie, este totuși un manifest. Cred că dovada în direcția asta este caricaturizarea lumii "exterioare" pentru a arăta indiferența cu care tratează tragedia de alături. Dacă filmul ar fi fost doar comedie atunci la contactul cu "lumea civilizată" li s-ar fi oferit ajutorul pe care ei l-ar fi refuzat. Însă așa cum a fost prezentat în film, ajutorul ăsta nu numai că n-a venit deloc, dar prezenta o problemă în plus atunci când venea. Interpretarea asta e puțin riscantă și filmele următoare ar putea s-o infirme, dar acum, după primul film, îmi pare cea mai probabilă.

Așadar ideea (prezentarea lumii ăsteia ciudate) se argumentează printr-un sandwitch de dramă și comedie. Că e dramă sau comedie e o alegere de circumstanță, sau doar o metodă mai la îndemâna regizorului.

Aș insista un pic pe ideea asta că drama/comedia e o metodă și nu un scop. Ce încerc să spun e că la o adică un regizor poate face o serie întreagă de comedii despre război, de exemplu, dar care transmit de fapt o mare dramă umană (ca exemple poate ar merge seria M.A.S.H. și Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb). Sau invers, poate fi o dramă care de fapt transmite un mesaj optimist (poate ca exemplu ar merge American Beauty). Uneori e aproape imposibil de decis care tendință e mai pronunțată și sunt genuri mixte precum comedia neagră. Prin asta încerc să ajung la faptul că mesajul și metoda sunt cât de cât independente. De cele mai multe ori coincid (un mesaj optimist e transmis printr-o comedie, un "semnal de alarmă" e tras printr-o tragedie), dar asta nu e o regulă.

Implementarea - Pentru un astfel de film atmosfera e creată mai ales de detaliile pe care le oferă decorul. E greu să înțelegi ce înseamnă dezumanizare dacă în film nu apare un șobolan (viu sa mort) în unul din patru cadre. Așadar diverse astfel de detalii (noroi, înghesuială, murdărie, bătaie, cușca pentru copii etc.) creează cadrul, și cred că sunt inspirat alese și bine distribuite pe lungimea filmului.

Peste asta se desfășoară acțiunea, care depinde aproape exclusiv de actori. Din câte am înțeles a fost un amestec de actori profesioniști și neprofesioniști. Personal cred că înfățișarea actorilor a îndulcit atmosfera filmului, intenționat sau nu. Pentru o astfel de familie, pentru un astfel de loc, erau toți prea tineri și frumoși și curați. Un picior amputat și un ochi pierdut erau singurele "deficiențe" notabile în familie. Dar poate că asta e doar fiindcă mă așteptam eu la mai rău. Replicile și gândurile personajelor mi-au părut verosimile, dar figura, atitudinea actorilor mi-au părut iarăși un pic prea... umane. Mai ales la secvența în care se planifica otrăvirea capului familiei, starea generală era mai degrabă de blazare decât de dezumanizare. Violență a fost cu siguranță ascunsă sub covorul comediei. Dar aș zice că asta e cumva asociat filmelor italiene sau despre italieni (vezi și The Secret of Santa Vittoria de Stanley Kramer difuzat de curând, dar și alte filme italiene în care indiferent de gravitatea situației, se lasă cu o masă copioasă și eventual cu muzică și dans; recunosc că generalizarea e cam dintr-o bucată).

Secvențele cu copii jucându-se în cușcă sunt foarte bine create și funcționează ca o metaforă pentru mesajul filmului. Ilustrează perfect titlului (cel puțin o parte din el). Cușca reprezintă universul închis în care toată această societate își duce zilele și lipsa de reacție a copiilor închiși e la fel de apăsătoare ca lipsa de ideal a părinților lor.

***Bogdan Monoran:

Patru generații sub același acoperiș, care se întinde prin două camere de mărime medie. E cam de râsu-plânsu...dar mult mai mult râsu.
Capul familiei, cel care stă în stânga femeii cu copil sau în dreapta femeii în roz cu sânii mari, are un milion de lire, strânse probabil în timpul vietii, pe vremea când nu stătea degeaba. Acum probabil e pensionat pe caz de boală din cauza ochiului său. Acest milion e dorit de toată lumea din casa asta...îi vedeți și voi pe toți. Toți, unul și unul. În fiecare zi trebuie să găsească alt loc unde să ascundă el banii, treabă amuzantă rău în cam toate cazurile.
Apoi, cum toată lumea din familie are visurile și, implicit, frustrările pentru visele neîmplinite, toată lumea se răzbună pe omul care are bani, dar refuză să-i cheltuiască cu familia lui. Și chiar are bani, dar tot în sărăcie extremă vrea să locuiască. Probabil dintr-un sentiment bolnav că nu poate să plece și să-i lase în urmă pe cei care care îi fac zile fripte. Sunt totuși familia lui, bună sau rea, nu poți să alegi, rămâi cu ea toată viața. Cei mai cu capul pe umeri sunt, uimitor, copiii: înca naivi și nevinovați, închiși în fiecare dimineață într-un țarc pentru a-i apăra de ce se întâmplă în jurul lor. E locul lor de joaca special unde nu se pot lovi, dar nici alții nu îi pot lovi pe ei.
Într-o zi, capul familiei se plictisește și se întâlnește cu femeia în roz din dreapta lui. Beat cum e, se gândește să o aducă acasă și, fiind casa lui, aduce pe cine vrea și nimeni nu are voie să comenteze. Amanta acum trăiește în dreapta lui și soția în stânga. Degeaba încerc să descriu filmul, el trebuie văzut și trăit. E totuși vorba de o familie numeroasa, incredibil de săracă (seamănă, dacă îi observați, cu familiile de țigani de la noi), care trăiesc într-o casă șubredă, făcuta rapid, fără slujbă, fără posibilitatea de a-i învăța pe copii ceva bun. Filmul e incredibil, dar pentru mine a fost o comedie copioasă.