miercuri, 29 decembrie 2010

La Mulți Ani și multe filme bune în 2011!

Se încheie un an și pentru noi, Clubul Cinefililor! 60 de filme ne-au vizitat în 2010 și 12 regizori odată cu ele, iar 4 maratoane ne-au ținut cu ochii deschiși în miez de noapte.

E mult? E puțin? E concludent? Aceste lucruri le judecă fiecare după propria grilă de apreciere! Noi, cei din Echipa Clubul Cinefililor, ne bucurăm că am existat încă un an, că ați fost alături de noi, că v-am simțit pe unii mai prezenți, pe alții mai puțin, pe mulți deloc. Până la urmă, ne uităm la ce a fost ca să ne îmbunătățim ce va fi!


Așa cum face Salvatore din Cinema Paradiso în poza de sus, vă dorim ca pasiunea cinefilă să se înmulțească și să o cultivați și prin drumuri făcute în Copou miercuri de miercuri, pentru că noi vom îndrăzni să rezistăm și să fim și în 2011, poate puțin mai inspirați, mai atenți și mereu convinși că ceea ce facem este modul integral în care o pasiune se pune în aplicare: pentru tine și pentru ceilalți!

La Mulți Ani și să vă aducă anul 2011 tot ce 2010 a uitat!

Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 20 decembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Ironia sorții" (Eldar Riazanov)

*** Ștefan Panțiru:

O încheiere mai frumoasă pentru anul cinefil 2010 nici că se putea, drept pentru care mulțumim mult atât pentru calitatea filmelor cât și pentru potrivirea de decor! Un film superb care ne introduce în atmosfera de sărbători mai mult decât toate decorațiunile ostentative din magazine și un final spectaculos pentru un scurt, dar memorabil medalion Eldar Riazanov.

Deși subiectul și deznodământul sunt foarte asemănătoare cu cele din O gară pentru doi, ca niște variațiuni muzicale, cele două filme reușesc să fie originale și intense în fiecare moment deși se întind pe mai bine de două ore fiecare. Ca și la primul film, avem o evoluție extrem de firească a personajelor și a relației dintre ele, cu diverse provocări și dileme reale care punctează foarte bine momentele filmului, cum ar fi tiradele lui Zhenya (Andrey Myagkov) sau ultima replică a lui Ippolit (Yuri Yakovlev). Spre deosebire de comediile romantice cu sfârșit previzibil, aici fiecare mică transformare este bine cântărită și se conștientizează fiecare risc și fiecare pierdere asumată. Asta e cea mai mare realizare a celor două filme, faptul că dezvoltă organic relația personajelor, fiecare acțiune nefiind decât reacția normală la acțiunea precedentă. E drept că de această dată au fost adăugate câteva elemente artificiale specifice comediei de situație, dar cele două planuri pot fi ușor separate. Întreaga confuzie a apartamentelor, la fel cu diversele întreruperi ale soneriei sau telefonului, ba chiar și o întreagă trupă de petrecăreți care greșește apartamentul (ajungând tot la Nadya!) pot fi puse într-o categorie aparte, conștient adăugate pentru a plasa povestea într-un context abstract, într-un context de poveste, întocmai cum Grijă la mașină avertiza că întâmplarea se putea desfășura oriunde dar că poate nici nu a avut loc.

Iar dacă avem un plan psihologic, reflexiv, plauzibil, al relației dintre două persoane și un plan auxiliar, artificial, ludic, care construiește intriga, avem iarăși, ca și la celelalte două filme de la Riazanov, un plan satiric, simbolic, un mesaj social clar exprimat atât prin filmul animat introductiv cât și prin elementul de bază al intrigii - asemănarea între cele două orașe și între cele două apartamente. Filmul a fost lansat pe 31 decembrie adică în ajun de Anul Nou (când altcândva?), în 1975, în mijlocul perioadei de stagnare sub conducerea lui Brejnev, care pe lângă birocrație, cursa înarmărilor și acțiuni militare în Cehia (1968) și Afganistan (1978) a fost caracterizată și de uniformizarea arhitecturii și a urbanisticii cu efecte pe care toate țările aflate sub influența URSS le resimt din plin și astăzi.

Fiindcă filmul a fost foarte apreciat și difuzat în URSS, mă întreb oare care a fost atitudinea oficialilor față de critica deschisă la adresa lipsei de bun gust și birocratizării (e delicioasă scena animată cu ștampilele și semnăturile). În orice caz, e reconfortant gândul că această satiră e o acuză pe care multă lume de acum ar vrea să o strige în față celor ce au luat acele decizii care au să ne bântuie încă cine știe câte decenii. Blocul și viața de la bloc au devenit un stereotip pentru multe generații din multe țări și sunt responsabile de la un punct de o alterare a modului de a gândi, așa cum în "1984" al lui Orwell orice schimbare sau eveniment avea scopul de a limita și controla în cele din urmă libertatea gândului. Întocmai cum cineva care nu cunoaște cuvântul "revoltă" nu știe să se revolte, cineva care nu a văzut dincolo de cenușiul blocurilor nu știe să caute libertatea. Faptul că acest film spunea aceste lucruri atunci, în mod răspicat și cu un auditoriu de zeci de milioane, ușurează ca o înjurătură adresată cui trebuie, chiar dacă nu schimbă cu nimic situația. De fapt o schimbă un pic, pentru că prin asta lumea mai câștigă un dram de autorespect.

Însă ceea ce face filmul irezistibil, în afară de mesaj, comedie și romanță, este jocul actorilor și regia care le orchestrează admirabil pe toate acestea. De necrezut aproape că vocea actriței principale a fost de fapt dublată pentru că Barbara Brylska era de origine poloneză și nu vorbea suficient de bine rusește (actrița care a dublat a apărut și în film în rolul uneia din prietenele Nadyei). Interpretarea a fost însă foarte bună, iar personajele memorabile. Se observă niște mici probleme la editare, unele schimbări de perspectivă surprind actorii în ipostaze vizibil diferite, iar faptul că melodiile au fost interpretate de interpreți profesioniști și înregistrate separat este mai mult decât evident. Însă trecând peste aceste limitări, faptul că acele melodii au fost adăugate în diverse momente din film au exact efectul pe care îl remarca Nadya: completează tăcerile prelungite și, mai mult decât atât, adaugă lirism unei povești și așa romantice, cu versuri de Boris Pasternak, Maria Tsvetayeva și Bella Akhmadulina. La fel de mult ca melodiile în sine e de apreciat cum acestea reușeau să transmită sentimentul sau starea personajului într-un moment când cuvintele singure nu păreau să mai fie la îndemână.

Iar ca bonus, dacă data trecută l-am văzut pe Nikita Mikhalkov într-o apariție surpriză, aici îl putem vedea pe Riazanov însuși în rolul vecinului de avion al lui Zhenya care încearcă să citească un ziar - o apariție la fel de discretă ca ale lui Alfred Hithcock în propriile sale filme și la fel de amuzantă ca a lui David Lynch în Twin Peaks.

Mulțumiri organizatorilor pentru acest cadou de sărbători și pentru efortul susținut de peste an care face posibil acest club și drumețiile noastre în lumea de dincolo de ecran.

Și mulțumiri membrilor clubului care prin prezența lor atestă că arta cinematografului este încă apreciată.

Sărbători frumoase!

luni, 13 decembrie 2010

Miercuri, 15 decembrie 2010 - 391 - "Ironia sorții"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 15 DECEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ELDAR RIAZANOV:

"IRONIA SORȚII"
("Ironiya sudby, ili S legkim parom", 1975 - color - 192 minute)
*subtitrare în română


Clubul Cinefililor își va încheia activitatea anul acesta prin filmul rusesc Ironia Sorții, realizat de regizorul Eldar Riazanov. Este un film des difuzat de sărbători de către posturile rusești pentru că este în spiritul perioadei care se apropie, dar și pentru că are elemente ce îl fac să îți dorești a-l revedea. Va fi un tur de forță de peste 3 ore, dar se merită să încheiem venirile noastre în Copou de anul acesta, miercuri de miercuri, printr-un film demn de cinefili.

Invitat: prof. univ. Leonte Ivanov.

Vă așteptăm în miez de frig, în primitoarea Sală Diotima,
Echipa Clubul Cinefililor.

duminică, 12 decembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Gară pentru doi" (Eldar Riazanov)

*** Ștefan Panțiru:

Din nou o schimbare majoră de decor - din Iranul anilor '90 în Rusia anilor '80. Deși abrupte, aceste treceri de la un regizor la altul sunt provocatoare, pentru că involuntar facem comparații dintre cele mai neobișnuite între filmele recente vizionate.

La fel ca la Majidi, am încercat să aflu întâi de toate câte ceva despre regizor și despre contextul politic în care a fost creat filmul. Gară pentru doi a fost lansat în 1982 în URSS, adică în perioada târzie a comunismului, mai precis chiar în anul în care moare Leonid Brejnev, într-o perioadă de stagnare economică ce avea să mai dureze până în 1986, când Gorbaciov a inițiat politica sa de deschidere (glasnost) și restructurare (perestroika). Unul dintre lucrurile care m-a surprins la acest film a fost critica deschisă la adresa problemelor sociale, cum ar fi calitatea serviciilor (mai toate felurile de mâncare de la restaurant veneau în două variante - pentru cei cu relații și pentru cei fără), nivelul de trai (nu evidențiat, dar sugerat de referințele la piața neagră și contrabandă) și birocrația (dificultatea de a găsi o cameră de hotel). În plus, nu aduce nici un elogiu Partidului, nici direct nici indirect și nici nu ridică în slăvi "clasa muncitoare". M-am întrebat deci cum de acest film a trecut de cenzură, ba mai mult, Riazanov a fost recunoscut încă de pe atunci ca un mare regizor, iar filmele sale au fost difuzate și apreciate în URSS. Însă se pare că perioada neagră a artelor și implicit a filmului a fost legată doar de ultima parte a erei staliniste, adică sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, fiind urmată de o relaxare sub Nikita Hrușciov, când abuzurile staliniste puteau fi în sfârșit criticate deschis. Odată cu anii '70 însă cinematografia sovietică începe să sufere de pe urma birocrației și a planificărilor centralizate, funcțiile importante acordându-se pe criterii politice unor persoane altminteri totale străine domeniului. Așadar problemele cele mai mari pe care le aveau de înfruntat regizorii în această perioadă sunt mai degrabă administrative decât legate de cenzură. În acest context, Riazanov a avut un mare succes cu tragicomediile sale care pe de o parte surprindeau paradoxurile sociale contemporane iar pe de alta ofereau comedii lirice, personaje simpatice, umor delicat și subtil. Gară pentru doi a avut parte chiar de o selecție la Cannes în 1983.

Dintre filmele recente de la club, cel mai apropiat este O zi deosebită a lui Ettore Scola. Cred că ideea generală este aceeași la cele două filme, anume o poveste de dragoste târzie (mizând foarte
mult pe jocul celor doi actori principali) suprapusă peste un anumit fundal social (mai mult istoric la Scola). Prima diferență este însă în intensitatea și detaliul în care povestea se desfășoară. La Scola contextul era unul violent, sub călcâiul istoriei, personajele fiind implicate politic sau în alt fel neobișnuite, iar aventura de o zi se desfășoară la fel de furtunos, cu multe răsturnări de situație într-o perioadă scurtă de timp. Gară penrtru doi evoluează mult mai încet și mai natural, urmărind pas cu pas evoluția relației dintre personaje și explorând motivațiile din spatele fiecărei acțiuni. Filmul lui Scola e o întâmplare "specială" așa cum sugerează și titlul pe când filmul lui Riazanov e o evoluție naturală (mai puțin poate deznodământul). Tot o evoluție naturală este cea a personajului feminin, dintr-o chelneriță acră de restaurant de gară de provincie într-un erou capabil de mari sacrificii pentru un nou ideal. Foarte convingătoare explicația pe care o oferă ca parte din această transformare, anume că serviciul e ca un fel de bătălie în care ei țipă la ea iar ea trebuie să țipe la ei doar ca să supraviețuiască, deși asta o afectează ca persoană, ajungând să viseze numai farfurii, clienți și trenuri. Cred că efortul de a urmări în detaliu, pas cu pas, apropierea dintre doi oameni care la început se detestă este ceea ce definește acest film, împreună cu decorul specific rusesc.

Și cred că mai este ceva specific rusesc în acest film, anume alcătuirea emoțională stranie a personajelor. Am subliniat asta pentru că mi-a luat ceva timp să o identific deși cred că e o caracteristică foarte importantă. Cred că cel mai ușor se observă asta prin comparație cu alte tipuri de personaje văzute recent, și anume: la Majidi personajele erau în mod fundamental pozitive, adesea sub influența puternică a religiei sau tradiției, la Scola personajele erau predispuse la trăiri intense (spirit latin), personajele lui Welles erau prinse în jocul puterii ș.a.m.d. dar toate aveau o singură trăsătură puternică dominantă, iar în relațiile cu ceilalți erau mai mult sau mai puțin consistenți, uneori chiar prea consistenți (Kane se purta cu soția lui ca și cu angajații). La filmele rusești însă, mai ales cele din perioada URSS, probabil datorită condițiilor de viață create de conducerea comunistă, cineva poate să fie în egală măsură aspru sau chiar crud, violent și pe de altă parte perfect capabil de sacrificii într-o situație dramatică sau atunci când are o cauză anume. E ca și cum poartă o mască de antipatie pentru societate, încercând să păstreze ceva din demnitate pentru a se justifica în ultimă instanță.

Cred că asta are foarte mult de a face cu felul în care comunismul a influențat normele sociale și, în cele din urmă, oamenii, pentru că urme ale acestui comportament ciudat putem vedea încă și la noi, exemplul cel mai la îndemână fiind cel al ghișeelor de la instituțiile publice sau al restaurantelor cu personal trecut de o anumită vârstă, unde ești primit cu răceală și cu suspiciune până la proba contrarie, iar dacă în cele din urmă spargi gheața și întrebi "dar totuși de ce m-ați ținut la ușă până ce am pierdut autobuzul" ți se răspunde "păi dacă n-am știut... trebuia să insistați!" ceea ce dovedește o împărțire clară între comportamentul fața de cei "cunoscuți" și comportamentul față de "ceilalți", pentru că "ceilalți" sunt considerați întotdeauna ostili. Cam din punctul ăsta pleacă și filmul de azi, Platon Ryabinin și Vera fiind unul pentru celălalt întâi, în mod implicit, parte din "ceilalți" iar apoi, treptat, intrând în categoria "cunoscuților" pentru care e permis să se manifeste compasiune sau politețe (aici e punctul în care Vera îi returnează banii pentru supă) iar mai apoi devenind intimi.

Deși e un film care împrumută destul de multe elemente de la teatru, cred totuși că structura narativă ar trebui să fie consistentă, iar din acest punct de vedere, deși a explorat îndeaproape apropierea dintre Vera și Ryabinin nu a justificat deajuns îndepărtarea de celelalte personaje, relația lui Ryabinin cu soția sa fiind destul de rapid explicată. Despărțirea dintre Vera și Andrei e la fel de scurtă, dar e ceva mai veridică dată fiind personalitatea lui Andrei și a naturii relației dintre ei.

Ca și tehnici de filmare, pe lângă cadre statice de la semi-distanță, sunt folosite adesea filmări cu cameră portabilă, fluide, în special scenele din exterior în care camera rămâne într-o anumită distanță de actori, ceea ce creează un punct de vedere subiectiv, implicat și în același timp dinamizează dialogurile. Apropierea de personaj nu e însă la fel de mare ca la Majidi, păstrându-se distanța narativă (privim în continuare personajele obiectiv, nu trăim prin personaje, ci vedem personajele trăind).

Ca și curiozitate, Andrei, prietenul Verei din prima parte a filmului este interpretat de Nikita Mikhalkov, care va deveni la rândul său un regizor de succes cu Sibirskii tsiriul’nik (Bărbierul din
Siberia, 1998). Tot ca o curiozitate, versurile pentru melodia care constituie tema filmului sunt scrise chiar de Riazanov și interpretate de Lyudmila Gurchenko, actrița principală.

Mulțumim pentru film!

*** Bogdan Monoran:

Riazanov este regizorul de luna aceasta de la Clubul Cinefililor. Săptămâna trecută am văzut capodopera comica "Grijă la mașină" și am fost foarte plăcut surprins. În acest caz totul a luat o întorsură spre limitele romantismului extrem, un lucru nu rău deloc, dar care poate sâcâi ușor. Prima jumătate a filmului a fost ca prima întâlnire, comică și ușor stângace, cu tot felu de situații care mai de care mai amuzante (nu intru în detalii, dar în mare despre asta e vorba!) despre cum se întâlnesc cei doi și cum el, în drum spre un proces important, rămâne blocat în gara ei.
În a doua jumătate deja lucrurile devin serioase și chiar tragice. Povestea de dragoste se elaborează și ne este umplut capul de romantism rusesc de prima mână. A fost un festin pentru romanticii incurabili și îndrăgosții, asta e clar. Până la urmă dragostea are aceeași formă, indiferent de vârstă sau țara de unde vii. Diferă, ce-i drept, în functțe de cultură și obiceiuri, dar în fond rămâne aceeași, întotdeauna.
Așadar e un film rusesc foarte bun și foarte bine făcut, unde actorii din rolurile principale Lyudmila Gurchenko si Oleg Basilashvili au avut, și la vârsta aceea, o tona de carismă și sex-appeal pentru a construi personaje credibile, frumoase și sincere. Ca să nu mai zic nimic de apariția surpriză a lui Nikita Mikhalkov care a fost cireașa de pe tort. La fel ca pe primul, îl recomand cu căldură, deși nu e la fel de bun pe toate nivelele.

duminică, 5 decembrie 2010

Miercuri, 8 decembrie 2010 - 390 - "Gară pentru doi"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 8 DECEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ELDAR RIAZANOV:

"GARĂ PENTRU DOI"
("Vokzal dlya dvoikh", 1982 - color - 141 minute)
*subtitrare în română


Doi oameni. Două destine. Gara. Ca în Viața pe un peron a lui Octavian Paler, așteptarea este răsplătită prin ceva neașteptat. Într-o gară toți oamenii sunt la fel, toți așteaptă ceva, un tren, o persoană, un răspuns sau poate o întrebare. Unii pleacă, alții stau, iar alții se (re)găsesc.

Invitată: prof. univ. Marina Vraciu

Vă așteptăm miercuri, într-un început de iarnă, în parcul Copou,
Echipa Clubul Cinefililor.

vineri, 3 decembrie 2010

Tricouri de cinefil - din colecția toamnă-iarnă!

Dacă tot au fost apreciate tricourile făcute la ceas aniversar în aprilie 2010, ne-am gândit să ne extindem colecția primăvară-vară la toamnă-iarnă și să încheiem anul cu o nouă ținută, marcă gândită Clubul Cinefililor Iași.

Detaliile: un tricou va ajunge la 20 lei, dar, dacă adunăm peste 30 de doritori, putem face rost și de reducere. Mărimea trebuie specificată. Considerăm că pe 15 decembrie, la ultima întâlnire din acest an, să vi le putem aduce și, în consecință, până miercurea viitoare, pe 8 decembrie sau poate chiar până pe 10 decembrie, ar trebui să încheiem lista.

De toate se ocupă, ca și data trecută, Octavian Stoica, pe care îl puteți contacta pentru a-i transmite dorința dvs. la: tisaco_enadil@yahoo.com.

Vă mulțumim și sperăm să vă surâdă ideea noastră modestă de a marca într-un fel finalul de an și de vizionat filme de-a lungul lui,
Echipa Clubul Cinefililor.

joi, 2 decembrie 2010

Receptări cinefile ieșene - "Grijă la mașină" (Eldar Riazanov)

*** Ștefan Panțiru:

Beregis Avtomobilya (Grijă la mașină, 1966) este o comedie polițistă parodiind filmele de acțiune și totodată o satiră socială. Utilizarea unui narator face explicită valoarea simbolică a întâmplării, faptul că șapte orașe vor să-și însușească această întâmplare la fel cum șapte orașe revendică locul de naștere al lui Homer și mențiunea de la sfârșit cum că, de fapt, nu se știe dacă întâmplarea a avut loc de fapt, dar dacă a avut știm cu toții rezultatul, transmit clar mesajul că un erou ca Yuri Detochkin, un fel de Robin Hood modern, nu prea are cum să existe decât... în filme polițiste - o dojană aspră adresată întregii societăți. Ironia este completă atunci când, în ciuda faptului că hoțul de mașini nu făcea decât să ajute orfelinate pe seama escrocilor el este, inevitabil, trimis la închisoare, societatea netolerând astfel de aberații - una e să faci contrabandă, să mituiești poliția sau procuratura, într-un cuvânt să te descurci ca un cetățean normal, și alta e să iei peste picior organele statului acuzându-le fățiș de incompetență. Asta nu se tolerează.

O altă remarcă ironică este în discursul regizorului de la teatrul de amatori care susține că teatrele populare le vor înlocui pe cele profesioniste pentru că oricum un actor "ar trebui să lucreze undeva, nu se cuvine care el să stea toata ziua în teatru, aiurea și neproductiv", iar o actriță e cu atât mai inspirată dacă zi de zi ar lucra la mașina de cernut. După care trece la punerea în scenă a unei piese de Shakespeare. Problema amestecului birocrației și a politicii de partid în expresia artistică a fost o temă constantă în filmele lui Riazanov încă de la primul său film, Karnaval’naia noch (Noaptea carnavalului, 1956), o comedie muzicală ce satirizează moștenirea stalinistă. Aluzii la asta se găsesc și în Gara pentru doi, când Platon Ryabinin se plânge că deși talentat, nu i s-a acordat nici măcar o șansă de afirmare individuală.

Dintre cele câteva accente distincte pe care le-am identificat la filmele văzute recente și anume a) accentul pus pe poveste (Majidi) b) accentul pus pe mesaj (Scola uneori) c) accentul pus pe formă sau exprimare (Yimou, Welles uneori) și d) accentul pus pe jocul actorilor (teatral) (Scola uneori) cred că filmul de azi se încadrează destul de bine în categoria filmelor în care mesajul predomină, iar celelalte (narațiunea, jocul actorilor, exprimarea) sunt aservite livrării acestui mesaj, ceea ce este valabil pentru satiră în general. Dintre filmele recente care fac parte clar din aceeași categorie ar fi C'eravamo tanti amati (Ce mult ne-am iubit, 1974) și Urâți, murdari și răi de Ettore Scola precum și unele dintre filmele lui Bo Widerberg și majoritatea filmelor lui Jean Renoir, dar fără ca toate să fie satire.

Ca și realizare, Grijă la mașină împrumută elemente de la genul pe care îl parodiază, scene dinamice de urmărire sau scene tensionate pe timp de noapte, specifice filmelor de spionaj, cu o coloană sonoră tip Pantera Roz. Alcătuirea lui Yuri aduce aminte de personajul lui Stan Laurel din cupletul comic Stan și Bran, mai ales că unele scene amintesc de gagurile celor doi, cum ar fi cea cu ușile din foaier sau urmărirea de mașini. Scena urmării este de altfel foarte bine realizată din punct de vedere tehnic, dar în mod voit caricaturizată în stilul desenelor animate (în special scena cu capcana pusă peste pedale și cea în care mașina stă ascunsă pe marginea autostrăzii până ce polițistul trece pe deasupra, apoi urcă înapoi și pornește în direcția opusă). Asta face hoțul să devină un personaj foarte simpatic, împotriva preconcepției generale legate de infractori. În plus de asta, hoțul este și artist, interpretându-l cu succes pe Hamlet pe scena teatrului local, o posibilă conotație fiind aceea că e nevoie de un spirit de artist pentru a fi capabil de un astfel de altruism.

Mulțumim pentru film!

*** Bogdan Monoran:

Grijă la mașină e un film care te uimește și te amuză necontenit. E un film care te ține lipit de scaun, fiind construit în genul unui film cu suspans, dar cu elemente clare de spoof pentru acest gen. Nu pot decât să spun cât de mult am râs la scenele din el, a fost al dracului de amuzant și încă fresh dupa 44 de ani, lucru care nu e ușor. E genul de comedie din Dr. Strangelove sau Airplane sau o combinație din cele doua adunând exageratul cu inteligentul și ieșind ceva de bun gust la care poți râde și după mai multe vizionări.

Despre ce e vorba în el totuși: despre un tip, un agent de asigurări, care fură doar mașina oamenilor care sunt în general escroci sau hoți. E un fel de justițiar care oferă o lecție de viață acestor oameni. Banii de pe mașinile vândute sunt trimise orfelinatelor, deci el nu o face decât pentru a trimite un mesaj și doar pentru sport. A fost șofer, așa că un lacat la o mașină nu e ceva greu pentru el. Comicul se găsește cam în orice situație, chiar și în urmărirea tensionată din orice film de suspans în care polițistul îl urmărește pe hoț. Mi s-a părut una din cele mai reușite scene din tot filmul, memorabilă și comică, ca varianta lui Bugs Bunny a "cursei cu broasca țestoasa". Întreg filmul e un deliciu total, un film care e excelent făcut și înca viu după atâția ani.

M-am bucurat să-l văd într-o sala de cinema plină până la jumatate unde s-a râs la unison și cu poftă la scene excelente de comedie universală. Bine, poate noi, românii ne mai regăsim în ruși, dar chiar și așa, cred că e universal. Un film excelent.

miercuri, 1 decembrie 2010

Miercuri, 1 decembrie 2010 - 389 - "Grijă la mașină" - medalion regizorul rus ELDAR RIAZANOV

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 1 DECEMBRIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ELDAR RIAZANOV:

"GRIJĂ LA MAȘINĂ"
("Beregis avtomobilya", 1966 - color - 90 minute)
*subtitrare în română

(regizorul rus ELDAR RIAZANOV)

(scenă din Beregis avtomobilya)

Intrăm luna aceasta în zona filmului rusesc prin regizorul ELDAR RIAZANOV, din filmografia căruia am văzut în cadrul unui maraton Gară pentru doi.
Pentru început, în medalionul nostru, o să ne oprim la Beregis avtomobilya (1966), film ce spune povestea unui hoț de mașini cu o regulă morală: nu fură de la oricine, ci doar de la cei care se fac vinovați de diferite fraude. V-ați putea imagina că este un fel de haiduc rusesc, dar cel mai bine vă convingeți venind pe 1 decembrie direct la film.

Vă așteptăm în Copou,
Echipa Clubul Cinefililor.