duminică, 27 martie 2011

Miercuri, 30 martie 2011 - 406 - "Nu poți să o iei cu tine"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 30 MARTIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion FRANK CAPRA:

"NU POȚI SĂ O IEI CU TINE"
("You can't take it with you", 1938 - alb/negru - 126 minute)

*subtitrare în română
realizată de Nicu Davidun cinefil dintre noi  

(Edward Arnold, James Stewart, Jean Arthur și Lionel Barrymore) 

***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Thomasz Baginski: Arta decăzută (Fallen Art) (2004) (6 minute).

*** Ștefan Panțiru: 

Prinsă între o depresiune economică și amenințarea unui nou război mondial, America anilor '30 încearcă să-și regăsească valorile naționale și încrederea în spiritul democratic, iar Hollywood-ul, confirmându-și renumele de "uzină de vise", se grăbea să furnizeze idealurile lipsă într-o formă cât mai atractivă. Columbia Pictures, prin regizorul de încredere Frank Capra, se folosesc de acest context, iar filmele lor de la sfârșitul anilor '30  par să caute o lume ideală, fie izolată, asemeni paradisului ascuns Shangri-La din Lost Horizon (1937), fie născută chiar în centrul comunității ca în You Can't Take It With You (1938), în timp ce valorile naționale sunt redescoperite și aduse în lumină cu Mr. Smith Goes To Washington (1939).

Mai puțin fantastic și mai puțin utopic decât Lost Horizon, You Can't Take It With You abordează în esență același subiect: redescoperirea libertății individuale prin renunțarea la lupta pentru ascensiune socială. Martin Vanderhof alături de excentrica sa familie predică o întoarcere la valorile simple ale familiei și refuză să înțeleagă de ce e dator statului atunci când este somat să plătească impozit. La cealaltă extremă, familia Kirby încearcă să dobândească monopol pentru fabricarea armamentului iar ultimul lucru care lipsește în planul lor este să cumpere casa familiei Vanderhof. Redus la esență, conflictul este între socialismului utopic și capitalismul iresponsabil.

Este caracteristic pentru Frank Capra să prezinte lucrurile într-o puternică opoziție, cu valori morale clar afirmate. Nu avem nicio dificultate în a identifica familia lui Alice, cu aspirațiile sale spre libertate, cu preocupările artistice dezinteresate, cu  mulțimea de prieteni, drept eroii poveștii, iar pe soții Kirby, aroganți, fără prieteni, implicați în industria de armament, ca personaje negative. Cele două familii sunt aduse în contact direct atunci când Tony Kirby se îndrăgostește de Alice pentru a pune și mai mult în contrast diferențele de opinie și de comportament. Casa familiei Vanderhof în momentul vizitei neașteptate la cină aduce mai mult a sanatoriu, opunându-se ținutei rigide de la restaurant prezentată în secvența anterioară.

[fig1. Maniere perfecte la restaurant, domnii se ridică să salute noii veniți...]

[fig2. ...în timp ce familia Vanderhof nici nu observă musafirii în casa cuprinsă de haos.]

Apropierea dintre tinerii aparținând unor familii rivale este un subiect consacrat, mergând până la Romeo și Julieta în secolul XVI, însă variantele prezentate în ecranizările lui Capra sunt prin comparație rudimentare, ceea ce sugerează că nu constituie textul ci pretextul filmului. E vorba până la urmă de o comedie și, ca în orice comedie, succesul la public vine în primul rând din valoarea sa de divertisment, din faptul că este agreabil, ușor de urmărit și amuzant. Dacă e să avem un substrat, atunci nu idila interzisă iese în evidență, ci metafora ideologică, pentru că asistăm la un discret experiment social. Într-un moment dificil pentru capitalism, filmul imaginează o alternativă socială - cum ar fi dacă am renunța (aproape) complet la constrângerile sociale și ne-am urma visele. Renunțarea nu este totală, ca în Lost Horizon pentru că Alice are un serviciu normal, ca dactilografă, iar tatăl ei caută metode noi de a-și face publicitate pentru a vinde producția de artificii. Însă asta nu încalcă cele două reguli importante pentru Vanderhof: să nu urmeze valul și să respecte prietenii. De cealaltă parte, conștiința lui Anthony Kirby apasă tot mai greu atunci când falimentează firma unui fost prieten.

[fig3. Camera îl încadrează pe Kirby pe durata întregului discurs al lui Ramsey; 
în prim-plan este conștiința lui Kirby, nu drama lui Ramsey.]

Rezultatul acestui experiment pare să fie pozitiv, pentru că deznodământul filmului reunește cele două familii, însă conflictul dintre cele două clase sociale și, prin extensie, între cele două principii nu este rezolvat, mesajul părând a fi unul de acceptare reciprocă. Poate că e totuși prea mult să așteptăm o rezolvare credibilă de la o comedie de acest gen.

Cele două dimensiuni ale filmului - comicul de situație și evadarea în utopie -  au păstrat până astăzi o bună parte din farmec (dovadă și succesul medalionului la Clubul nostru) deși au fost create să corespundă contextului social și politic interbelic. Comparate cu filmele moderne, în special cu producțiile europene postbelice, filmele lui Frank Capra au o structură narativă oarecum forțată și neverosimilă, însă în ciuda acestui fapt, ele încântă și astăzi cu candoarea romantismului, cu efectele comice și cu exuberanța decorurilor, la fel ca la data apariției. De remarcat și punerea în scenă în relativ sofisticată față de echivalentul contemporan al filmelor de consum.

Mulțumim pentru filmele din acest medalion și așteptăm să aflăm ce ni s-a pregătit pentru luna viitoare!

duminică, 20 martie 2011

Miercuri, 23 martie 2011 - 405 - "Orizontul pierdut"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 23 MARTIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion FRANK CAPRA:

"ORIZONTUL PIERDUT"
("Lost Horizon", 1937 - alb/negru - 132 minute)
*subtitrare în română
realizată de Cătălin-Mihail Ștefan, un cinefil dintre noi

(Ronald Colman și Kane Wyatt)

(Shangri-La)


***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Chen Kaige: 100 de flori ascunse în adânc (2002)(10 minute) inclus în Cu 10 minute mai bătrân: Trompeta (2002).

Perspectiva oamenilor asupra viitorului a creat în literatură două extreme: utopia (spațiu separat de realitate, proiectat, unde toate culmile devin posibile) și distopia (spațiu unde sumbrul viitorului este la cote superlative). Separarea lor în alb/negru sau în pozitiv/negativ este insuficientă pentru că ambele ticluiri ale imaginației ascund de fapt atitudini față de atmosfera contemporană pe care autorul simte nevoia să le expună metaforic.

Aldous Huxley (Minunata lume nouă), Orwelll (1984), Zamiatin (Noi), Golding (Împăratul muștelor), Koestler (Întuneric la amiază), Saramago (Eseu despre Orbire - asociat și cu o atopie), Auster (În țara ultimelor lucruri), Bradbury (Fahrenheit 451) realizează distopii de căpetenie, adică "scrieri despre o societate fictivă, de obicei imaginată ca existentă într-un timp viitor, iar condițiile de viață sunt extrem de rele din cauza lipsurilor, a opresiunii sau a terorii. Science fiction, cu precadere science-fiction-ul post-apocaliptic caracterizează de obicei distopiile. În cele mai multe opere de ficțiune distopice, un guvern corupt creează sau susține o calitate proastă a vieții, adesea condiționând masele să creadă că societatea este bună și dreaptă, chiar perfectă. Cele mai multe distopii se întâmplă în viitor, dar de multe ori, includ intenționat tendințe sociale contemporane duse la extrem. Distopiile sunt frecvent scrise ca avertismente sau ca satire și arată tendințele actuale extrapolate la o concluzie de coșmar." (Gyorfy-Deak)

Utopiile sunt "tentative umane de a crea o societate perfectă, care nu există (încă). Ideile care ar putea schimba radical lumea noastră sunt denumite, adesea, utopice. "Utopia" în sens peiorativ desemnează orice idee prea avansată, prea optimistă sau lipsită de realism, care pare la un moment dat imposibil de realizat. Termenul se referă la agregări de indivizi care s-au strâns împreună pentru a crea asemenea societăți." Seria de utopii este deschisă de Republica lui Platon și continuată de Thomas Morus prin Utopia. Se înscriu apoi Rabelais cu spațiile inventate pentru Gargantua și Pantagruel, ultimul capitol al lui Swift din Călătoriile lui Gulliver, Stanislav Lem cu Norul lui Magellan, Saramago cu Tratat despre luciditate.

De ce un preambul atât de amplu despre o temă mai mult literară? Filmul de miercuri este o ecranizare a unui roman ce propune o utopie: Orizontul pierdut, de James Hilton. Veți avea parte de creionarea unei posibile lumi avansate, izolată de omenirea tulburată de războaie, în care superlativele umane sunt transformate în atu-uri ce pot construi o societate aproape perfectă. Dacă există vreun preț? Filmul vă va da un răspuns,

Miercuri, în Copou, în Sala Diotima.
Echipa Clubul Cinefililor.

sâmbătă, 19 martie 2011

Receptări cinefile ieșene - cartea "A Short Guide To Writing About Film", de Timothy Corrigan

Pentru că înțelegerea filmelor depinde și de cultura în domeniu, e important să găsim câteva cărți care să prezinte conceptele de bază sau măcar să ne obișnuiască cu vocabularul de specialitate. Săptămâna asta am să recomand A Short Guide to Writing About Film de Timothy Corrigan, ediția a 7-a, editura Longman, 2010.

[A Short Guide to Writing About Film, de Timothy Corrigan]

În doar 196 de pagini, cartea prezintă sfaturi practice pentru a scrie despre film - de la cum se privește un film pentru prima oară, la cum se citează corect o sursă. Prima parte este legată de felul cum trebuie urmărit și abordat filmul pentru a extrage suficientă informație relevată direct de la sursă. Prima vizionare este de obicei una dezinteresată, expusă direct efectului filmului. A doua vizionare încearcă să identifice trei sau patru secvențe esențiale care stau la baza unei anumite interpretări în curs de formare. Interpretarea poate aborda mai multe perspective: istorică, de școală națională, a unui gen, autor sau ideologii. Odată notițele luate și o idee generală formulată, începe redactarea efectivă a lucrării, iar despre asta se vorbește în a doua parte.

Fie ea raport, cronică sau eseu, o lucrare de calitate trebuie să aibă un stil literar îngrijit, fără repetiții și clișee, cu idei clare și pertinente, susținute acolo unde este posibil de citate și dovezi provenite din surse de încredere. Avem astfel în partea a doua un capitol dedicat stilului, unul dedicat documentării și unul dedicat redactării finale, conținând inclusiv o listă de abrevieri care folosite pentru evalua un comentariu (de ex. "L" - argumentul nu este argumentat logic, sau "paral" pentru o paralelă incorectă). De apreciat că se prezintă și metode concrete pentru a realiza indicațiile prezentate. Spre exemplu, la secțiunea dedicată structurii propoziției sunt ilustrate avantajele unui stil succint față de unul prolix, astfel o propoziție ca: "There are many difficult and demanding scenes in this film by Lina Wertmuller, "Swept Away" (1974), which give the movie an operatic quality." este greu de urmărit, deși conține aceeași cantitate de informații ca și următoarea: "Lina Wertmuller's "Swept Away" (1974) is a demanding, operatic film."

Deși oficial adresată studenților la facultăți de profil, sfaturile sunt extrem de utile pentru oricine are de scris despre film, fie și un scurt comentariu pe IMDB. Iar limba nu cred sa fie o barieră, pentru că sunt foarte puține lucruri care se aplică strict limbii engleze, poate doar câteva detalii de punctuație și exemple de abrevieri.

A Short Guide to Writing About Film și Précis d'analyse filmique (despre care am amintit în câteva comentarii trecute) sunt două cărți extrem de utile pentru o introducere în analiza și comentariul filmului. A doua a fost deja tradusă în română și cred că Octavian are o copie. Cât despre prima, nu știu să fie tradusă, dar se găsește pe Amazon la aproximativ 20 de euro, iar pentru cine nu e sigur de investiție, dar vrea sa o răsfoiască, pot să o împrumut pe a mea în aprilie când ajung în Iași.

Ștefan Panțiru

miercuri, 16 martie 2011

Miercuri, 16 martie 2011 - 404 - "Domnul Smith se duce la Washington"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 16 MARTIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion FRANK CAPRA:

"DOMNUL SMITH SE DUCE LA WASHINGTON"
("Mr.Smith goes to Washington", 1939 - alb/negru - 128 minute)
*subtitrare în română

(James Stewart)

(James Stewart și Jean Arthur)


***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Werner Herzog: Cu 10.000 de ani mai bătrâni (2002)(10 minute) inclus în Cu 10 minute mai bătrân: Trompeta (2002).

Filmul prezintă povestea domnului Smith care se confruntă și ajunge să conștientizeze defectele și corupția sistemului politic în momentul în care ajunge la Washington unde își întâlnește eroul din copilărie – senatorul Joseph Paine – de la care spera un ajutor pentru a-și îndeplini visul. Prin acest film vom schimba registrul comediei sofisticate la Frank Capra și vom trece spre o dramă altoită pe o satură subtilă la adresa unei societăți bazate pe ideea de libertate, dar profund subordonată intereselor meschine ale celor care au, dar vor mai mult.

Cum se va descurca personajul interpretat de James Stewart în menghina dintre realitate și moralitatea propriei conștiințe (aflate la limita idealismului)? Veniți miercuri la filmul din Copou și cu siguranță veți afla!

Echipa Clubul Cinefililor.

*** Ecouri: AltIași - prezentarea Oanei Filip

duminică, 13 martie 2011

Receptări cinefile ieșene - "Domnul Smith se duce la Washington" (Frank Capra)

*** Ștefan Panțiru:

Frank Capra este recunoscut drept un maestru al comediei de situație, cu dialoguri și gaguri preluate de desenele animate. Bugs Bunny se spune că a fost inspirat de Peter Warne din It Happened One Night (în special de scenele în care mânca morcovi și vorbea cu gura plină). Deoarece filmele sale au apărut în timpul recesiunii economice din America și mai apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, stilul de comedie ușoară, de obicei cu o poveste romantică ce se ridică deasupra claselor și convențiilor sociale, a fost bine primit de publicul care încerca să uite dificultățile financiare și problemele războiului. Însă Frank Capra a perfecționat rețeta și i-a adăugat un stil personal, care a fost în cele din urmă apreciat și de critici. Comediile sale sunt amuzante, emoționante și devin tot mai sofisticate spre sfârșitul carierei, iar actori deveniți celebri ca James Stewart, Clark Gable, Cary Grant, Claudette Colbert le fac cu atât mai atrăgătoare și eclatante.

Mr. Smith Goes to Washington se deosebește de celelalte două filme de până acum prin faptul că este mai puțin o comedie propriu-zisă cât o metaforă despre libertate și valorile democrației. Lansat în 1939, adică chiar la începutul celui de-al doilea război mondial, filmul reiterează valorile naționale și moștenirea istorică într-un mod care să motiveze publicul și să-i refacă încrederea în instituțiile statului. Acest lucru este realizat într-un mod neașteptat, și anume întâi acuzând aceste instituții de corupție și manipulare, ceea ce cu siguranță rezona puternic cu opinia publicului abia ieșit din recesiune, pentru ca în cele din urmă să arate că spiritul legii și valorile umane nu au dispărut ci sunt doar eclipsate de multe compromisuri. Personajul principal, Jefferson Smith este astfel construit încât să reprezinte aspirațiile și deziluziile cetățeanului de rând și, tot în numele lui, să ceară socoteală guvernanților pentru lipsa de responsabilitate și de moralitate. Numele este simbolic, Jefferson făcând trimitere la Thomas Jefferson, al treilea președinte american, iar Smith fiind un nume generic, combinația sugerând că în fiecare cetățean se găsește încuibărită viziunea unui mare om de stat, singurul lucru care lipsește este puterea de a merge până la capăt.

Domnul Smith este prototipul cetățeanului model care învață din cărțile de istorie și încearcă să aplice ceea ce știe în folosul comunității. Faptul că este cercetaș și are în grijă o tabără de copii întărește relația cu omul de rând care practică o meserie simplă și care nu înțelege cum un lucru simplu și util (cum e crearea unei tabere de copii) poate să fie ignorat, ba mai mult, înlocuit cu un proiect dăunător și ilegal sub ochii întregii țări fără ca cineva să se opună. Relația dintre Jefferson Smith și copii este una specială, față de ei având întreaga responsabilitate. Copii reprezintă viitorul țării, iar ceea ce se petrece în sala senatului dictează viitorul lor tot așa cum libertatea de care se bucură generațiile actuale nu ar fi posibilă fără efortul marilor oameni politici din trecut. Atunci când este pe cale să renunțe, dificultatea cea mai mare este să recunoască în față cercetașilor săi că i-a dezamăgit. Copii joaca un rol important în multe dintre secvențele cheie - ei sunt cei care îl propun pe Smith ca senator, ei sunt singurii care-i țin partea și ei sunt cei care îi prezintă pentru prima oara sala senatului. Adesea ori dau dovadă de o intuiție și o înțelegere a lucrurilor care-i depășește chiar și pe cei maturi din jurul lor, ceea ce din nou îi prezintă în rolul de viitori cetățeni, viitori lideri care în cele din urmă vor cere socoteală pentru deciziile care se iau în prezent.

Deși finalul filmului este unul fericit, în care simțul etic învinge, tonul general al filmului este sumbru. Mărturia de la final a lui Paine este bruscă și neverosimilă, o soluționare deus ex machina pentru o bătălie altfel pierdută. Încercarea lui Jefferson de a bloca proiectul lui Jim Taylor nu are nici un fel de ecou nici printre senatori nici în rândul opiniei publice. Și aici, ca și în Cetățeanul Kane (Orson Welles, 1941) opinia publică este controlată de trusturi media aservite unor interese private. Însă spre deosebire de Kane, aici raportul de forțe este cu totul disproporționat, lucru sugerat și de paralela cu don Quijote, ceea ce-l transformă pe Jefferson într-un erou de sacrificiu pentru a crea ecou în conștiința celorlalți. Jefferson este inconștient pe parcursul deznodământului, așadar pentru el totul a fost în zadar. Bineînțeles, personajul principal nu poate să moară într-un film de Frank Capra, însă leșinul său din care nu-l vedem trezindu-se reprezintă în esență același lucru. Din nou, publicul poate să se identifice cu acest erou căzut, care nu crede să mai scape de mașinațiunile politicienilor și afaceriștilor. Însă miza, atât de clar expusă, nu era una personală, nu era bătălia lui proprie împotriva sistemului, pe care de altfel a pierdut-o, ci era bătălia pentru viitor și pentru trezirea conștiinței, și atât personajele cât și spectatorii au parte de acest proces de conștiință - se poate spune că scopul scuză mijloacele atunci când un compromis este făcut?

Un personaj foarte important, deși cu puține replici, este cel al președintelui senatului. Prin mimica și atitudinea sa se arată favorabil demersului tânărului senator și, lucrul cel mai important, ascultă ceea ce acesta are de spus. Având cea mai înaltă poziție în senat și fiind singura persoană aparent neutră din sală, personajul președintelui reprezintă inflexibilitatea legii, care de acestă dată lucrează în favoare personajului. Jefferson se folosește de diverse mecanisme legislative pentru a lupta împotriva lui Taylor, iar președintele este cel care întruchipează spiritul legii care nu favorizează pe nimeni, detașat de orice conflict sau interes. Pentru spectator, faptul că președintele se arată înțelegător cu Jefferson este reconfortant, fiindcă indiferent de rezultatul conflictului, efortul nu va fi uitat, deși opinia publică nu va afla poate niciodată. Iar simbolic, atunci când oamenii pierd din vedere idealurile iar limita dintre corect și greșit devine tot mai neclară, legea este cea care rămâne să protejeze principiile pe care se sprijină întregul sistem.

Sub aspect stilistic, pentru a da încărcătura necesară intrigii, filmul face apel la simbolurile naționale cele mai cunoscute: monumentele din Washington, constituția, sala senatului, primii președinți ai țării. Coloana muzicală dublează aceste simboluri cu imnuri și cântece patriotice ca Yankee Doodle, Auld Lang Syne (care nu întâmplător este și imnul internațional al cercetașilor) și The Star-Spangled Banner (imnul Statelor Unite). Decorurile au încercat să păstreze solemnitatea și somptuozitatea construcțiilor reale, iar fiindcă filmările s-au făcut pe platou, acestea au consumat o mare parte din bugetul filmului. Sala senatului în special a fost minuțios reprodusă (până și unele încrustații de pe bănci au fost copiate).

[Decorurile complexe și un număr mare de actori contribuie la realismul scenelor]

De notat și relația specială a lui Frank Capra cu actorii. Spre deosebire de Hitchcock, Capra discuta pe îndelete cu fiecare actor despre rolul său în film, indiferent de cât de scurtă era apariția sa pe ecran. Chiar și persoanelor care apar în fundal încerca să le dea un ritm unic, o motivație individuală: unul dintre ei se ducea la servici, altul să întâlnească un cunoscut, cineva la cumpărături, unii erau grăbiți, alții se uită la vitrine etc., ceea ce dă fiecărei scene un plus de naturalețe. Relația cu actorii principali a fost cu atât mai strânsă, James Stewart a rămas un prieten apropiat al regizorului mult după ce colaborarea lor se încheiase.

sâmbătă, 12 martie 2011

Prezență cinefilă crescută la Frank Capra și la CineMaraton

De obicei nu prea scriu feed-back la proiecțiile de filme, dar săptămâna aceasta am fost de-a dreptul copleșită de câți cinefili au ridicat mâna "prezent" atât la filmul de miercuri, cât și la maratonul filmelor suedeze. Oricare ar fi secretul, sper să fie de durată, pentru că atât eu, în calitate de coordonator, cât și Echipa Clubul Cinefililor, simțim cum ne crește inima văzând atâta interes!

Mai întâi: pozele de la proiecția filmului Arsenic și dantelă veche al lui Frank Capra de miercuri, 9 martie 2011. La sfârșit sala a aplaudat puternic, așa cum s-a întâmplat prima dată la Club, la proiecția celui de-al doilea film din cadrul medalionului Charlie Chaplin, Luminile Orașului. Superbă senzație!





Apoi: CineMaratonul Filmul suedez de după Ingmar Bergman a adunat o sală plină, care s-a menținut așa la primul și la al doilea film, iar la cel de-al treilea am rămas cam 50 de cinefili. S-a aplaudat din nou ca în ziua de miercuri, am cunoscut chiar și oameni noi, entuziaști să ne descopere de puțină vreme, am auzit reacții favorabile filmelor alese sau mai puțin de acord cu pertinența prezenței lor pe lista maratonului. A fost o noapte lungă și reușită din punctul nostru de vedere și cred că se vor mai întâmpla anul acesta astfel de episoade!




O atmosferă tinerească, jovială între noi, cei din Echipa Clubul Cinefililor! Sebastian Albu, unul din primii oameni veniți la Clubul Cinefililor, prin 2005, care a trăit o parte din istoria Clubului din plin, iar o altă parte de la distanță, a venit la cel de-al doilea film și impresia a fost puternică: consideră că acest film bate tot ce a văzut în ultimii 5 ani (desigur, subiectiv vorbind - ca să îl citez!). Edificator, nu?


Pauzele au fost savuroase pentru noi, cei din organizare: mâncând un măr, verificând dacă totul este în ordine pentru începerea filmului, punând o muzică bună, încercând bocancii pentru pietroși (în curând se leagă a doua ieșire cinefilă la munte și trebuie să ne pregătim din timp, nu?) sau desfăcând ritmic și pe fundal silențios cutiile pentru "hidratare"...a zburat timpul și s-a făcut lumină afară!



Deși am venit la braț cu noaptea, la plecare am schimbat cârma cu cea a zilei, iar alții au mai avut brațele suplimentare ale bicicletei, pe unii i-am uitat în Casa de Cultură și eram pe punctul de a pleca, ei rămânând acolo, alții au probat pălării matinal și alții au luat afișe pentru arhiva cinefilă proprie. Am purces agale, mulțumiți de o noapte lungă, de rezistență, de care am dat dovadă pentru a nu știu câta oară sau pentru prima prima dată. Aprilie va avea un alt maraton și cred că atmosfera va fi și ea pe măsura așteptărilor!





Le mulțumim celor care au venit și au stat la filme: sunt semne de apreciere pentru munca voluntară pe care o depunem și nu trece cu vederea, ci ne face să ne simțim foarte bine în pielea noastră de cinefili capabili să împărtășească!

Echipa Clubul Cinefililor.

marți, 8 martie 2011

Cinefilii la Radio Still - joi, 10 martie 2011, ora 22.00

Joi, 10.03.2011 postul de radio și televiziune local RADIO STILL (http://www.stillonline.ro) va avea invitați pe doi dintre membrii Echipei Clubul Cinefililor, Daniela Abageru și Octavian Stoica. Emisiunea 1+1=3 pentru Clubul Cinefililor Iași este realizată de Răzvan Pascal și va începe la ora 22.

Sperăm să ne ascultați și să audă cât mai mulți pasionați de filme bune ceea ce avem de zis!

Echipa Clubul Cinefililor.

*** Câteva imagini de la experiența Radio Still Online:

luni, 7 martie 2011

CineMaraton FILMUL SUEDEZ DE DUPĂ INGMAR BERGMAN - 12/13 martie 2011 (sâmbătă spre duminică) - de la ora 21.00 la 04.30

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi 3 filme în cadrul CineMaratonului FILMUL SUEDEZ DE DUPĂ INGMAR BERGMAN sâmbătă spre duminică, 12/13 martie 2011:

1. de la ora 21.00:
Mikael Hafstrom: Răul
("Ondskan", 2003, color, 113 minute; subtitrare în română)



2. de la ora 23.30:
Kay Polak: Precum este și în cer
("Sa som i himmelen", 2004, color, 132 minute; subtitrare în română)



3. de la ora 02.00:

Lasse Hallstrom: Viața mea precum cea a unui câine
("Mitt liv som hund", 1985, color, 101 minute; subtitrare în română)


Ecouri:
AltIasi - cronica Oanei Filip aici
Ziarul de Iași - aici
LookOut - aici

duminică, 6 martie 2011

Miercuri, 9 martie 2011 - 400 - "Arsenic și dantelă veche"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 9 MARTIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion FRANK CAPRA:

"ARSENIC ȘI DANTELĂ VECHE"
("Arsenic and old lace", 1944 - alb/negru - 118 minute)
*subtitrare în română

(Cary Grant și Priscilla Lane)

(Cary Grant, Raymond Massey și Peter Lorre)

(regizorul Frank Capra supraveghind mersul filmărilor
într-o atmosferă asemeni comediei)

***Înainte de începerea filmului va fi difuzat scurt-metrajul realizat de regizorul Victor Erice: Linia vieții (2002)(10 minute) inclus în Cu 10 minute mai bătrân: Trompeta (2002).

Georges Sadoul scrie în cartea sa, Istoria cinematografului mondial (1957), despre un tip de comedie sofisticată, care presupune "adaptarea filmului vorbit în domeniul comicului, o soluție de renunțare la burlesc și pantomimă, atât de potrivite marelui mut, și de acceptare a umorului verbal și de situații comentate lingvistic". Dispare prin acestă transgresie obiectul-rege al comediei, adică circul, și comicul furnizat de Keaton, frațiii Marx, Stan și Bran, Harold Lloyd intră într-un declin în fața noii provocări cinematografice. Doar Charlie Chaplin reușește să supraviețuiască nestingherit și filmele cu personajul vagabond rămân în fruntea genului, care se orientează spre dramaturgia ce poate fi folosită integral prin apariția sunetului în film. George Sadoul vorbește despre o "zestre scenică la care revine filmul", căci teatrul se mută practic pe ecran cu tot ceea ce presupune el, nu doar decor și mimică.

Frank Capra vine în întâmpinarea proaspăt configuratei situații din cinematografie cu scenaristul Robert Riskin, cu care realizează S-a întâmplat într-o noapte. Acesta altoiește tipuri de comic într-o manieră subtilă, accentuând inteligența și ironia, sensurile figurate ale cuvintelor, lejeritatea scenică a personajelor pentru a obține ca efect sofisticarea, nu doar râsul. Desigur, termenii de comparație trebuiesc văzuți diacronic, în termeni evolutivi, căci filmul mut acoperă o perioadă din istorie, iar comedia vorbită începe alta, venită din necesitatea schimbării paradigmelor.

Arsenic și dantelă veche se încadrează perfect în acest tip de comedie sofisticată. Este un film axat aproape în totalitate pe comic de situație, de personaj și de limbaj, fiind solicitate din partea actorilor atât mișcarea scenică, dar și mimica, tonalitatea ironică de abordare a replicilor bazate pe jocuri de cuvinte aproape în totalitate. Capra nu folosește planul secund și totul se află la vedere, ca și cum ne-am afla pe o scenă, unde totul este deschis: prim-planurile sunt prezentate în succesiune, tehnica punând ea însăși în valoare comedia. Cum anume? Rămâne să stabiliți singuri miercuri, când vă așteptăm în Copou, în Sala Diotima.

Echipa Clubul Cinefililor.