Receptări cinefile ieșene - "S-a întâmplat într-o noapte" (Frank Capra)

***Ștefan Panțiru:

It Happened One Night (1934) este o comedie specifică Hollywood-ului interbelic și mai ales regizorului Frank Capra. Ca și gen de comedie este o comedie de situație ("screwball comedy"), gen caracterizat de o desfășurare narativă neconvențională, imprevizibilă și adesea improbabilă, asemănătoare cu farsa din teatru. Acțiunea implică în general o apropiere romantică finalizată cu o căsătorie (criticul Andrew Saaris o numește chiar "a sex comedy without the sex"). Alte caracteristici sunt dialogul rapid presărat cu ironii, aforisme și sarcasm, personajul masculin capabil dar marginalizat, personajul feminin sigur de sine, cu clasă și cu inițiativă. Alte exemple din acest gen: Twentieth Century (Howard Hawks, 1934), Mr. Deeds Goes to Town (Frank Capra, 1936), Bringing Up Baby (Howard Hawks, 1938), You Can't Take It with You (Frank Capra, 1938), The Philadelphia Story (George Cukor, 1940).

Filmul de azi a fost lansat în 1934 în timpul marii recesiuni economice din America, de către studioul Columbia care pe atunci încă nu era unul între cele mai mari din Hollywood. Columbia se specializase în filme ușoare (atât de produs cât și de văzut), adesea distribuite câte două. Imediat ce Frank Capra a fost angajat ca regizor, a reușit să aducă studioului și recunoașterea criticilor în primul rând cu It Happened One Night care în ciuda unei lansări mai degrabă modeste, a luat toate premiile importante: cel mai bun film, regie, actor, actriță și scenariu. Venind din partea unui studio relativ mic și realizat în grabă în doar patru săptămâni cu considerabile constrângeri financiare, filmul nu promitea mult - personajul feminin poartă un singur costum de haine în cea mai mare parte din film și o rochie la sfârșit, s-a filmat mult în interior și s-au reutilizat decorurile, actorii au fost împrumutați de la alte studiouri ș.a. Actrița principală, Claudette Colbert s-a plâns după sfârșitul filmărilor că tocmai a jucat în cel mai slab film din cariera ei. Însă scenariul a mascat lipsa de resurse iar rezultatul a avut o priză neașteptată la public.

[fig1. Afișul original pentru It Happened One Night (1934)]

Dincolo de scopul principal al filmelor din "era studiourilor", acela de a aduce profit, acestea urmăreau și să transmită puțin optimism spectatorilor afectați de recesiune. Din acest motiv multe dintre filme, inclusiv cel de astăzi, abordează problema claselor sociale - vedem o tânără din înalta societate care renunță la etichetă și urmează un ziarist fără slujbă. În alte filme drumul invers, dinspre clasele de jos înspre înalta societate este parcurs cu destulă ușurință. Aceste exemple tind să reprezinte o atitudine de stânga cu priză la publicul dezamăgit de capitalism (suntem înainte de al doilea război mondial și comunismul era încă privit ca o portiță de scăpare). Mai mult decât contopirea claselor, filmul încearcă să fie plăcut urmând de-a dreptul o structură de basm (hollywoodian) în care acțiunea nu este realistă sau măcar veridică ci urmărește doar să creeze o tensiune sau o stare de așteptare pe care să o poată apoi rezolva în cel mai complet mod posibil. Și, bineînțeles, încearcă să fie simpatic și sexy dar fără a fi indecent (filmele trebuiau să se supună unui cod de producție care funcționa ca o instituție de cenzură). Acest lucru nu se putea întâmpla fără ca actorii principali să devină esențiali pentru impactul filmului, drept pentru care toate celelalte aspecte (lumină, sunet, imagine, editare, regie) ajung să fie subordonate lor. Capra însuși declara că "On the top of my table, which is bright and shiny, I have these lovely dolls that are my leading actors and actresses [s.n.]. But it is not a table until I put legs under it, and those are my character people. That’s what holds my picture up’’ (Davis, The Glamour Factory, pag. 122–123). Așa se face că personajele tind sa pună în evidență actorii și nu invers, de unde cultul vedetelor din acea perioadă (care continuă, e drept, până în prezent). În filmul de astăzi, spre exemplu, atât personajele cât și intriga sunt cel puțin transparente, dar filmul rămâne atrăgător fiindcă se adresează viselor și dorințelor spectatorului în cel mai direct mod - ignoră problemele morale, sociale sau de orice alt fel pentru a crea impresia că fericirea e la un pas, că orice dorință se poate împlini pe neașteptate.

Un film care să facă spectatorul să viseze nu poate prezenta latura prozaică a existenței (ca la Scola sau neorealiștii italieni) și nici nu poate prezenta o viziune personală a regizorului (ca în cazul lui Bergman sau Resnais). El trebuie să fie simplu de urmărit și cu efect sigur asupra sensibilității spectatorului - abaterile sunt riscante. Din acest motiv studiourile și producătorii creau o rețetă pentru filmul ideal care trebuia apoi urmată îndeaproape. Libertatea regizorului fiind astfel limitată de producători, numele său adesea nu apărea deasupra titlului iar statutul său nu era cu mult diferit de al unui tehnician care trebuie să se asigure că standardele sunt aplicate cu succes. Între cei care au dobândit suficientă autonomie încât să se poată considera autorii filmelor lor sunt Capra și Hitchcock, primul definind comedia de situație, al doilea definind filmul de suspans, însă ca stil, gen și proces de producție trebuiau și ei să se supună indicațiilor studioului, find astfel numiți "studio auteur". Însă pentru Frank Capra această lipsă de autonomie s-a dovedit constructivă pentru că în această perioadă a realizat majoritatea filmelor sale de succes. A reușit în cele din urmă să-și întemeieze propria casa de producție însă creația sa din această perioadă nu a mai primit aceeași recunoaștere - poate și ca urmare a schimbărilor de valori produse de al doilea război mondial.