vineri, 23 septembrie 2011

Miercuri, 28 septembrie 2011 - 431 - "Cinematograful pentru fiecare"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 28 SEPTEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JANE CAMPION:

"CINEMATOGRAFUL PENTRU FIECARE"
sau acea emoție atunci când luminile se sting și filmul începe
("Chacun son cinema ou Ce petit coup au coeur quand la lumière s'éteint et que le film commence  ", 
2007 - color - 100 minute)
*subtitrare în română


Film aniversar realizat cu ocazia împlinirii a celor 60 de ani ai Festivalului de la Cannes. 
34 de cineaști din 25 de țări au realizat câte un scurtmetraj de 3 minute pe tema sala de cinematograf. 

Dintre aceștia, 10 regizori au fost găzduiți în medalioanele lunare de la Clubul Cinefililor: Theo Angelopoulous, Jane Campion, Atom Egoyan, Abbas Kiarostami, Andrei Konchalovsky, Roman Polanski, Walter Salles, Lars Von Trier, Wong Kar-Wai, Zhang Yimou. Este un exercițiu interesant să recunoști stilul regizorilor ale căror filme le-ai văzut sau să faci conexiunile între diferite detalii strecurate în scurt metraje și identitatea autorilor. Trois minutes, scurt-metrajul lui Theo Angelopoulous, dedicat memoriei lui Marcello Mastroianni, este de departe situat pe o poziție fruntașă la nivel de mesaj puternic, mai ales că actriță este Jeanne Moreau. 

Vă așteptăm la o defilare de regizori în capsule de scurt-metraj, 
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 19 septembrie 2011

Miercuri, 21 septembrie 2011 - 430 - "Portretul unei doamne"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 21 SEPTEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JANE CAMPION:

"PORTRETUL UNEI DOAMNE"
("The portrait of a lady", 1996 - color - 140 minute)
*subtitrare în română


Jane Campion ne prezintă prin acest film viziunea ei puternică asupra excelentei nuvele despre libertate și seducție, scrisă de Henry James. Nicole Kidman joacă rolul lui Isabel Archer, o tânără independentă și plină de dorințe. Dar inocența și încăpățânarea ei nu se potrivesc cu planurile de manipulare ale viclenei ei prietene, Madame Merle (Barbara Hershey) și ale malițiosului Gilbert Osmond (John Malkovich).

Vă așteptăm la o ecranizare al unui clasic al literaturii, 
Echipa Clubul Cinefililor.

joi, 8 septembrie 2011

Miercuri, 14 septembrie 2011 - 429 - "Strălucitoare stea"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 14 SEPTEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JANE CAMPION:

"STRĂLUCITOARE STEA"
("Bright Star", 2009 - color - 120 minute)
*subtitrare în română


"A face un astfel de film, încheiat la toți nasturii tunicii, cu toate volanele bunului simț apretate, parfumate discret, asortat cu lornion peste pupila viziunii narative și joben scrobit deasupra creștetului memoriei lirice, e poate un gest anacronic și reverențios. A sufla colbul de pe coperțile poemei paradisului pierdut e la rându-i un gest înnecăcios pentru filmele-vers alb. Prin această specie filmic-lirică înțeleg acel tip de filme care îngână poezia unei epoci apuse cu spiritul și naturalețea ei.

Relația muză-poet (Keats și dama sa croitoreasă înarmată cu igliță critică) e una simbiotică mundanului, simplă, în mare măsură platonică, vitregită de neajunsurile vremii fie ele societale, maritale, pecuniare, medicale. Văpaia ei e catalizată de gesturi la fel de simple, însă potențate de însemnătatea slovei scrisă cu peniță înmuiată în călimara romanticului, slova ondulată caligrafic, rezultat al unei scrijeliri ritualice.

Simbioza mediu-mesaj devine o oglindire, un joc secund al relației muză-poet. Amarul regulilor unui astfel de joc sunt parcă inerente oricărui spirit precoce ce a viețuit vreodată sub fustele istoriei, spirit, destin jertfit pe altarul glorificării postmortem. Un film cu rimă vizuală și picior metric!" (fragmente din recenzia la film a Adinei de pe cinefillebookeeper.blogspot.com)


Save it for me, sweet love! though music breathe
Voluptuous visions into the warm air,
Be like an April day
Smiling and cold and gay,
A temperate lily, temperate as fair;
Then, heaven! there will be
A warmer June for me.
~ from "To Fanny" by John Keats


Vă așteptăm la un film nominalizat la Oscar,
Echipa Clubul Cinefililor.

luni, 5 septembrie 2011

Miercuri, 7 septembrie 2011 - 428 - "Pianul" - medalion regizoarea din Noua Zeelandă, JANE CAMPION


Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 7 SEPTEMBRIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JANE CAMPION:

"PIANUL"
("The Piano", 1993 - color - 121 minute)
*subtitrare în română
(regizoarea din Noua Zeelandă, JANE CAMPION)

*** Profil Jane Campion, scris de Irina Trocan în "Film Menu" - fragmente

"Jane Campion, născută ȋn Noua Zeelandă, s-a ȋnscris ȋn 1981 la Australian Film and Television School, știind că un loc ȋn facultate -unde erau admiși puțini studenți- ȋi garanta un loc ȋn cinematografia australiană. Și-a propus să regizeze cȃt mai multe filme ȋn timpul școlii. Ȋn anul următor, la 28 de ani, a filmat „Peel: An Exercise in Discipline” (după un scenariu de Gerard Lee). Conform declarațiilor lui Campion, scurtmetrajul n-a prea fost agreat de profesori; ȋn schimb, a fost premiat la Cannes. A urmat o serie de scheciuri (scrise tot de Gerard Lee) denumită generic „Passionless Moments”; la fel ca „Peel”, „Passionless Moments” se concentrează asupra unor ȋntȃmplări aproape banale, relatate cu umor mucalit, iar regia lui Campion –stridentă, optȃnd pentru contraste luminoase puternice și lentile deformatoare- transformă scenele cotidiene ȋn imagini bizare. Pȃnă la debutul ȋn lungmetraj cu „Sweetie”, ȋn 1989, Jane Campion ajunsese o tȃnără cineastă intens mediatizată și susținută de critici.

Se ȋntȃmplă ca eroinele din două filme diferite să aibă valori diametral opuse – una respinge cu totul ceea ce alta adoră-, dar spectatorii trebuie să le admire pe amȃndouă pentru că, ȋn felul lor, sunt speciale. Frannie din „In the Cut” are libertatea pe care Isabel Archer din „The Portrait of a Lady” și-o dorește, numai că pe ea o deprimă singurătatea. Kay din „Sweetie” disprețuiește ȋn sora ei exact egoismul iresponsabil care, pentru Ruth din „Holy Smoke” (1999), e salvator. Sigur, se poate contesta că principiile de viață ale personajelor lui Campion nu prea contează -că intriga depinde prea puțin de acțiunile lor-, și, ȋn definitiv, nimeni nu laudă filmele regizoarei pentru maturitatea lor. Dar cum poate fi numită Jane Campion o autoare –o cineastă implicată personal ȋn desăvȃrșirea operelor ei-, dacă un aspect atȃt de important precum etica ȋi este indiferent?
Un alt segment al susținătorilor lui Campion o laudă pentru tăria de a solicita libertate creativă deplină – dreptul de a face filme cum vrea ea. O asemenea reușită ar fi, ȋntr-adevăr, impresionantă ȋn cazul unui regizor de la Hollywood, unde producătorii le impun cineaștilor norme stricte și scopul unui film nu e să inoveze cinematografia mondială, ci să aducă profit; ȋnsă ȋn Australia, libertatea regizorilor e de la sine ȋnțeleasă.

Jane Campion este un bun exemplu al denaturării conceptului de „autor”. Ȋn anii ʼ50, cȃnd revista „Cahiers du cinéma” a introdus termenul ȋn critica de film, rolul regizorului ȋn modelarea produsului finit era neglijat; publicul francez cultivat prețuia mai mult filmele cu o sursă literară respectabilă sau cu nume sonore ȋn distribuție, iar critica se concentra asupra elementelor de limbaj cinematografic (independent de intenția cu care sunt folosite ȋntr-un film anume) și a impactului estetic și social al ultimelor apariții. Critica auteuristă propunea interpretarea filmelor ca pe o formă de expresie personală, a cărei calitate depinde de calitatea artistului -regizorul- care o concepe. Primii autori descoperiți de „Cahiers du cinéma” au fost cineaști ale căror filmografii (deja consistente) demonstrau un stil particular stabil -ȋn mod evident datorat acestora-, un stil personal trecut cu vederea de alți critici.

Altfel stau lucrurile astăzi: regizorul nu mai e de mult omul din umbră; pȃnă și cei mai puțin ambițioși dintre cronicari au tentative de definire a stilului regizoral, iar numele autorilor consacrați atrage publicul cinefil ȋn săli (și tocmai de aceea, e rentabil să fie consfințiți autorii cȃt mai devreme). Mai mult, unui regizor i se cere să fie și interpretul propriului film – dacă, ȋn anii ʼ50, criticilor le revenea rolul de a descoperi motivația din spatele deciziilor unui cineast, acum, acesta trebuie să-și declare singur intențiile.

Consecvența stilistică a lui Jane Campion de-a lungul celor trei decenii ȋn industria filmului e discutabilă. Ar fi greu de ȋnțeles cum și-a cȃștigat titlul de autor – cȃnd, de fapt, explicația e una simplă: i-a fost atribuit ȋnainte să fi făcut destule filme ȋncȃt să i se poată discerne inconsecvențe stilistice; i-a fost atribuit ȋnainte chiar să fi făcut primul lungmetraj."

The Piano” a fost premiat cu „Palme d’Or” și s-a impus ca un film reprezentativ pentru cinematografia australiană (pentru că a fost produs din fonduri australiene) și neozeelandeză (pentru că a fost filmat ȋn Noua Zeelandă și evocă un moment din istoria națională).


A stȃrnit dezbateri privind discursul feminist, modalitatea de reprezentare a aborigenilor, conflictul cultural ȋntre coloniștii cu mentalitate capitalistă și nativii care venerau natura. Fiecare dispozitiv scenaristic menit să stȃrnească mila sau să precipite dezvăluirea infidelității a fost analizat minuțios ca semnificant al viziunii despre lume a lui Jane Campion. S-au emis mult mai multe interpretări asupra filmului decȃt judecăți estetice. „The Piano” e o dovadă concludentă că energia lui Jane Campion sunt mai utile ȋn cinema –o artă colaborativă- decȃt oriunde altundeva. Personajul Adei, un rol pe care Holly Hunter a insistat mult să-l primească, e ȋmbogățit de interpretarea actriței, iar peisajele sălbatice filmate de Stuart Drysburgh (coasta noroioasă a insulei și pădurile dese) contribuie la atmosferă."

Vă așteptăm să vizionăm acest prim film din cadrul medalionului regizoarei din Noua Zeelandă pentru un exercițiu ulterior și personal de fixare a valorii,
Echipa Clubul Cinefililor.

joi, 1 septembrie 2011

CineMaraton INSTRUMENTE MUZICALE ÎN FILM - 3/4 septembrie 2011 (sâmbătă spre duminică) - de la 20.30 la 03.30

"Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzaţii materiale ale simţurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvenţelor infraroşului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referenţial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Şi totuşi este real..." (Sergiu Celibidache)

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi 3 filme în cadrul CineMaratonului INSTRUMENTE MUZICALE ÎN FILM sâmbătă spre duminică, 3/4 septembrie 2011:

1. de la ora 20.30:
Kon Ichikawa: Harpa burmeză
("Biruma no tategoto", 1956, alb/negru, 116 minute; subtitrare în română)



2. de la ora 23.00:
Yojiro Takita: Plecări
("Okuribito", 2008, color, 130 minute; subtitrare în română)



3. de la ora 01.30:
Radu Mihăileanu: Concertul
(2009, color, 120 minute)



Organizatori: Daniela Abageru și Bogdan Monoran.

***Articol postat pe AltIași: cronică la Harpa Burmeză.