***Ștefan Panțiru:
Dacă se întreba cineva cum ar arăta un film realist italian despre monarhia franceză, La Nuit de Varennes e răspunsul. Combinație inedită, dar cu toate elementele caracteristice acestui regizor din celelalte filme: decoruri restrânse, bazat pe dialog, personaje schițate, nefinisate, reprezentând roluri sociale foarte precise (specific pieselor de teatru), suspendarea timpului narativ pentru a evidenția anumite elemente, tentă istorică și politică cu aplecare spre stânga. Din mai multe puncte de vedere se aseamănă cu "Regula jocului" a lui Jean Renoir.
Mesajul politic nu e transmis direct, ci e pus în discuție de-a lungul întregului film. Sunt puse în opoziție diverse personaje tip: târgovețul cu nobilul, soldatul cu aristocratul, revoluționarul cu conservatorul, iar conflictul dintre acestea dau esența filmului. Soarta familiei regale propriu-zise se pierde în fundalul istoric, urmărindu-se doar efectul pe care răsturnarea monarhiei îl are asupra personajelor tip.
De remarcat efectul straniu, dar puternic, care rezultă din combinația metodei (analiză realistă) și a subiectului (aristocrația decadentă). În stilul realismului, nu se folosesc decoruri opulente, artistice, sau care să sugereze bunăstare sau confort. Deși având în prim-plan apropiați ai casei regale, totul pare să fie invadat de sărăcie fizică și morală. Se pune întotdeauna accent pe latura prozaică, de-a dreptul împotriva percepției tradiționale care asociază cuvinte dealtfel înrudite lingvistic, cum ar fi nobilime și noblețe, majestate și maiestuos etc.
Au existat întotdeauna regi cruzi, cardinali complotiști, curteni clevetitori, dar acoperiți de acel luciu al eleganței ultime, al absolutului bun-gust dincolo de cruzime și trădare - a se vedea "Blestemul crizantemei..." al lui Yimou, de curând difuzat la club. În acel glob de cristal totul capătă altă dimensiune, totul are alte valori. Nero dând foc Romei ca să aibă sursă de inspirație pentru poemele sale e magnific în nebunia lui, e fascinant, e "imperial". Dar Scola ar fi filmat întreaga scenă din perspectiva unui tâmplar pentru care împăratul e o legendă despre care a auzit uneori vorbindu-se, pe când focul e foarte real și i-a cuprins casa. Lui nu-i pasă de artă și nu dă doi bani pe principii atâta vreme cât trăiește în mizerie. Iar Nero nu ar fi fost decât un biet nebun ajuns pe tronul unui imperiu, paranoic și afon.
Realismul ne amintește că și Casanova trebuia să meargă la toaletă, că paloarea obrazului nu era decât pudră, că hainele se șifonează, că drumul are praf, că trăsurile erau înghesuite. Eleganța și perfecțiunea nu erau decât puneri în scenă, regele nu era decât un simbol. "Haina face pe rege" pare să spună metafora de la sfârșit, în rest oamenii sunt toți la fel, doar că unii se întâmplă să aibă alte roluri pe scena istoriei.
În acest cadru, umorul devine umor burlesc, evidențiind promiscuitatea și grotescul, dar fără a judeca efectiva lipsa de moravuri sociale, limitându-se la a le prezenta spre a pregăti cadrul pentru adevăratele paradoxuri dinspre sfârșit.
Ca notă de final, oarecum fără legătură, aș adăuga că Goddard în al său "Histoire(s) du cinema" face o reverență cinematografului italian postbelic ca unul care a luat atitudine într-un mod susținut și coerent în fața evenimentului istoric, din perspectiva filmului ca memorie afectivă a civilizației.
***Andrei Mihăilă:
În urma „ghiontului” încerc să răspund și aici (după ce am răspuns parțial la întâlnirea de după proiecția Nopții de la Varennes). Pentru că am văzut și filmul menționat mai sus (n.b - Ce mult ne-am iubit) îl pot lua în calcul la elaborarea argumentelor.
Cred că filmul abordează un subiect serios, apropos de discuția avută cu Ștefan, și că este în sine serios. Ceea ce îl face să pară neserios este efectul de scherzo despre care povestește Ștefan - și sunt de-acord cu el - la bază e comedie folosită ca metodă. O contragreutate pentru unele tușe prea grave, prea înduioșătoare sau prea ... înălțătoare, „abateri de la media comună” în oricare direcție. Gândindu-mă mai mult la „Urâți, răi și murdari” mi se pare că o metodă asemănătoare a fost folosită cu mult mai mare intensitate în „Waltz With Bashir” (2008) - film pe care l-am văzut la club cu ocazia zilelor Centrului cultural francez - mă refer la (re)prezentarea lucrurilor în așa fel încât privitorul să nu fie șocat de ceea ce vede, să poată urmări și recepta mesajul cel „greu”. În cazul acestui film însă metoda mai degrabă sugerează trăirea vieții cu pasiune așa cum e ea ... cu porțiuni de grafic convexe și concave (e un fel de metaforă de informatician asta cu graficul - scherzo).
Uneori mi se pare că regizorul se ferește să pară serios - parcă ar fi prea comun să fii serios, prea lipsit de originalitate și prea uzitat. Pare că se teme că va fi deranjant momentul înălțător sau grav (de exemplu) și că i se va reproșa lucrul acesta, așa că face un pas spre registrul comic astfel încât criticii (oricare ar fi ei) să-și schimbe părea și să judece din alt unghi. Și pe drept cuvânt ar putea critica asemenea momente... mă gândesc la filmele istorice făcute în România comunistă (am plecat de la comentariile lui Octavian și ale lui Ștefan de la „Noaptea de la Varennes”). In filmul menționat Scola prezintă un moment important pentru Franța (și pentru întreaga lume) fără mândrie sforăitoare și fără să tot dea impresia de „pătruns de sentiment”. Personajele principale au fost acolo la arestarea regelui Franței... dar n-au văzut decât niște picioare și au auzit înjurături de regină (de origine germană). Familia regală având drept cap regele, care „avea dreptul divin de a domni peste toți supușii”, este totuși la fel ca oricare familie. Iar regele altă dată „Soare” este acum înfățișat ca un manechin, o piesă de muzeu, o poză într-o carte de istorie sau ... un personaj într-un film istoric (făcut atunci cu mijloace rudimentare - cutia magică sau în zilele noastre cu tehnică modernă). Acest tip de „comic serios” are după părerea mea o contribuție esențială la valoarea filmelor lui Scola.
***Ștefan Panțiru: reacție la cronica lui Andrei Mihăilă
Sunt așa de obișnuit să mă contrazic cu Andrei că nu mă pot abține nici de data asta.
Poate mă încurc în cuvinte, dar legat de treaba cu serios vs. neserios: Waltz With Bashir nu ascunde drama în spatele unei comedii, de fapt nu o ascunde de loc, ci doar o "reprezintă altfel", anume prin animație. Gândește-te la Waking Life. Deci "rămâne în gamă majoră", rămâne un film serios. Comedia ca metodă "poate face filmul neserios", dar asta nu înseamnă că nu e un film bun sau că nu tratează "serios" subiectul.
Ca să fiu mai clar în legătură cu ce înțeleg eu prin film serios: e genul de film care își asumă riscul să implice și sentimentele spectatorului în ecuație. Dar poate să fie mai slab ca un film neserios, dar care știe ce face. Aș zice că filmele care "îndulcesc" subiectul sau îl asezonează sau nu respectă convenția filmului (e.g. voce din off, pauze temporale ca la Scola, personajul se adresează camerei etc.) sunt filme care nu se iau prea tare în serios.
Dat un subiect X (o poveste oarecare):
a) poți avea un film serios care îl abordează făcându-te să simți subiectul X în timp ce meditezi la el;
b) poți avea un film neserios care îl abordează provocându-te în primul rând să meditezi
c) poți avea o melodramă care te face doar să simți, fără să meditezi
d) poți avea un film comercial în care nu contează dacă e X sau Y atâta vreme cât ceva explodează
Legat de partea a doua a comentariului tău (Scola evită momentul înălțător sau grav) sunt de-acord cu treaba cu schimbatul unghiului pt critici și cu referința la filmele românești, cam asta-i și părerea mea și e bine că unii regizori aleg calea asta. Dar cred că Scola merge mult mai departe de a prezenta un eveniment istoric fără mândrie și fără a fi pătruns de sentiment, iar asta e caracteristic realismului. Acesta nu doar ia învelișul emoțional (preconceput) de pe eveniment, ci îl întoarce pe dos, astfel încât ceea ce înainte era înălțător, acuma devine înjositor (cine-și amintește de oglinda diavolului din primele pagini din Crăiasa Zăpezii de Andersen?). Perspectiva realistă e așadar o extremă în direcția cealaltă, nu e lipsa momentului înălțător ci opusul lui. Realismul e și o (sau poate mai ales o) reacție împotriva Romantismului, faimos pentru epopeile istorice și în general pentru idealizarea "trecutului glorios". E drept că vorbim aici de neo-realism și de unul foarte specific: cel italian în cinematografie, dar oricum ar fi, trăsăturile mari sunt aceleași.
Mersi că ți-ai luat inima-n dinți și creionu-n mână.
Daniela, să-i mai dai un ghiont pentru filmul următor, te rog.
***Bogdan Monoran:
Un film teribil de slab...dar detaliez.
Avem aici un film istoric care plictisește. Da, pricep că e despre fuga unor persoane importante către orațul Varennes pentru a se îndepărta de revoluția franceză, revoluție care începuse deja de vreun an-doi. Noi știm doar că se întâmplă undeva între 1789 și 1799, atât timp cât a ținut revoluția. Da, bine, lecția de istorie e pentru pasionați...partea proastă e că aici nu s-a urmărit evenimentele ce au format revoluția, regi, regine, importanți oameni de stat sau măcar oameni ce au observat evenimentele desfășurându-se...nu! Aici e vorba de o adunătură de oameni (6-8 la număr) mai de soi care fuge spre pajiști mai verzi...îi înțelegem.
Dar de ce am fost eu nevoit să le ascult discuțiile ridicole din caleașcă? Discuții care au ținut mai bine de jumătate din film, poate chiar 3/4. Discuții care nu ridicau probleme serioase și la cât de "interesante" au fost am și uitat despre ce erau vorba. Apoi, filmul nu poate să rămână numai în cârca actorilor principali...în special Mastroianni. Și nici în cârca decorurilor și a costumelor care sunt excelente. Nu, povestea a fost extraordinar de slabă și prost scrisă. Prost scrisă în sensul că nu ridica interesul pentru nici unul din personaje și nici evenimentele care se petrec. A fost un film care a ignorat total spectatorul. Nu i-a oferit un punct de interes, ci doar câteva poante la care s-a râs, dar cam sec, și o călătorie cu niște personaje mai inutile ca apendicul meu...
Și totuși Scola a produs filme mai frumoase...așadar îl uităm pe asta în secunda doi și nu o mai menționăm în veci. E mai bine așa, e pentru interesul internațional al publicului. Glumesc...dar nu, nu aș recomanda filmul ăsta nimănui. Nu am de ce...
Cronica James Travers: aici
Cronica Metal Luk: aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu