Receptări cinefile ieșene - "Baran" (Majid Majidi)

*** Daniela Abageru:

Kierkegaard definește dragostea platonică drept poetică, sărind peste viață, transformând realitatea într-o lume ideală, dar dragostea personajului principal din Baran, Lateef, este atât de reală pentru el și coborâtă în fapte încât iese de sub categoria aceasta.

Ne aflăm în Teheran, unde refugiați afgani muncesc ilegal, fără cărți de identitate, într-un decor de viață precară și ieftină. Memar, șeful șantierului este atât angajatorul care îi exploatează, dar și protectorul care le oferă o șansă să aibă ceva de pus pe masă. Spațiul este vast: marginalitatea este abordată prin șantier, piață, tabăra de refugiați, străzile lăturalnice pe unde se plimbă Lateef, iar în spatele aparentului haos, există o ordine socială de necontestat. Chiar dacă amestecul lingvistic de kurdă, arabă și persană împiedică o comunicare integrală, ierarhia suplinește această lipsă și aduce eficiență.

Interesantă este absenta comunicare verbală dintre Lateef și Baran, înlocuită prin paraverbal, prin gesturi, prin fapte, prin priviri sugestive, prin misterul care o înconjoară pe ea și modificările de suflet care îl fac pe el alt om. Lateef crește prin sentiment și reușește să atingă nivelul empatiei cu o clasă întreagă de defavorizați: inserțiile prin care el are contact cu alte destine afgane demonstrează că iubirea pentru Baran scoate la iveală omul capabil de compasiune, de toleranță, de înțelegere.

Atmosfera devine dublă: profund realistă, dar și magică. Simbolismul leagă obiecte, oameni și, deși totul începe sub auspiciile banalității, ni se desfășoară în fața ochiilor o călătorie spirituală prin dragoste care se încheie cu un sacrificiu extrem pentru Lateef. El migrează treptat prin revelația faptului că Rahmat este de fapt o fată, Baran, de la ancorarea în imediat, profan, mizantropie, la adăstarea într-o zonă sacră, a sentimentului onest. Deghizarea fetei în băiat nu vine dintr-o joacă, ci dintr-o necesitate a supraviețuirii și Lateef înțelege ce este un sacrificiu, cum arată lumea dincolo de egoism.

Scena papucului și a urmei din final este esențială: contrar așteptărilor de tip basm-Cenușăreasa, papucul nu unește cele două destine într-o fericire eternă, ci, doar momentan, ca o îngăduintă binecuvântare scurtă urmată de inevitabila separare. Pentru totdeauna se contractă aici la dimensiunea unor secunde, iar temporalitatea și atemporalitatea se întâlnesc. Urma este ceea ce rămâne, iar Lateef surâde în timp ce ploaia umple cu apă conturul: efemerul amenință tot ce este uman, dar faliile de magic trăite în realitatea imediată sunt lucruri care rămân adânc indiferent de contexte.

Amestecul de elemente banale, mundane cu cele ce țin de sublim este tributar perspectivei narative a lui Lateef: sărăcia spațiului este de multe ori aflată în contrapunct cu intensitatea culorilor, deoarece mentalitatea este (regăsită și în Gabbeh al lui Moshen Makhmalbaf) că viața este culoare. Lateef cunoaște treptat aceste lucruri și regizorul îl folosește ca un artificiu de compoziție pentru a introduce diferite aspecte adiacente poveștii de bază: istorice, politice, sociale, atitudine specifică manierei iraniene de a asocia aspectul poetic al existenței cu cel de realism profund.

Din pasiune pentru cinematografia iraniană, încă un film ce merită văzut: aici

*** Bogdan Monoran:

Majid Majidi îmi lasă o impresie plăcuta din ce în ce mai puternică: de la precedentul său film, Children of Heaven și probabil la următorul filmele lui Majid prezintă o lume oarecum familiară, dar neîntâlnită în cinema-ul american sau chiar european vestic.

Ne este nouă familiar pentru că ne regăsim în sărăcia lor câteodată și întotdeauna în comportamentul lor. De această dată ne aflăm pe un șantier mizerabil unde încă se mai folosesc tehnici vechi și foarte puține unelte noi, un șantier în care se muncește pe vânt și ploaie, pe ninsoare și poate ger. Deși până la adevărata poveste avem numeroase momente comice, filmul e cât se poate de romantic. Până se ajunge la povestea de dragoste în care nici unul din protagoniști nu îi vorbește celuilalt și singura ocazia în care auzim glasul fetei este cântând încet, avem o aventură adevărată până când se ajunge la momentul central.

Povestea de dragoste este una deosebit de frumoasă și sensibilă: dragostea între doi adolescenți, una probabil interzisă datorită naționalității ei. Tatăl ei s-a accidentat pe șantierul unde lucrează ea acum, deghizată în băiat. El își dă seama că e fată când o vede pieptănându-se și cântând cu acel glas firav și angelic. Totul e pe placul spectatorului, iar valoarea cinematografică stă în rest: imaginea este complexă și dificil de descris, lumina naturală capturată prin nori groși luminează toata clădirea ce e în creștere. Totul pare în miniatură și simțim că suntem mici, împreună cu ei. Pe șantier.

În rest, a avut un singur moment de senzație că ar fi prea lung dar a trecut repede și s-a continuat cu povestea. În principal vedem bunătatea băiatului și modalitățile lui de a cuceri o fata cu care nici nu are curajul să vorbească, din moment ce i-a furat slujba și o face mai bine decât el a făcut-o vreodată. Un film pe care îl recomand cu căldură datorită poveștii de dragoste simple însă puternice în care cuvintele nu sunt întotdeauna necesare.

*** Ștefan Panțiru:

Baran (2001), ca și Copiii paradisului (1997) e un film ușor pentru audiență. Nici o dificultate la nivel de structură, la nivel de idee sau la nivel de imagine. Mulțumită în parte acestor lucruri, dar mai ales faptului că reușește filme solide, coerente, ancorate în cultura și morala specifică Iranului, Majid Majidi este un regizor de succes atât în Occident cât și pe plan național, lucru foarte dificil de realizat în contextul politic în care creează.

Pentru artiști în asemenea circumstanțe, tentația e mare să atragă atenția asupra dificultăților prin care trec ei înșiși sau țara în care încă locuiesc sau din care au emigrat. E reacția naturală față de contextul istoric și social, la fel cum la noi accentul pare să cadă adesea pe moștenirea comunistă sau pe vidul politic și dificultățile materiale de dinainte și de după '89. Alte exemple dintre filmele recente de la club ar fi Atom Egoyan cu Ararat (2002), Ettore Scola cu Brutti, sporchi e cattivi ("Urâți, murdari și răi", 1976), Milos Forman cu Hori, ma panenko ("Balul pompierilor", 1967). Toate acestea sunt filme cu adresă socială, adesea cu elemente de satiră sau cu mesaj politic. Deși Majidi creează într-un mediu în care abordarea asta ar fi pe deplin justificată, cele două filme ale lui pe care le-am văzut până acum (și, cred, și următoarele) nu încearcă să provoace compasiune pentru dificultățile materiale pe care le suferă personajele ci, dimpotrivă, stârnesc admirație pentru sinceritatea, intensitatea trăirilor și integritatea lor morală. Filmele lui par să spună pilde, să dea exemple de bună purtare mai degrabă decât să urmărească emoții reale sau veridice. Contextul social pare să nu fie relevant, ca și cum tocmai datorită sărăciei și privațiunilor de tot felul, natura umană autentică se poate exprima, iar aceasta este una fundamental pozitivă.

Interesant de făcut o comparație cu filmul lui Scola Brutti, sporchi e cattivi, care din mai toate punctele de vedere e la polul opus. Pentru diversitate, pentru similaritatea decorurilor, și pur și simplu pentru că îmi place foarte mult, aș face referire și la Satantango (1994) de Béla Tarr. Un detaliu important este că în toate cele trei filme regizorul a scris sau a contribuit la scenariu. Ceea ce au în comun cele trei filme este mediul social mai mult decât pauper pe care îl prezintă. Dar e uimitoare diferența de stil dintre ele, și aș folosi asta și ca un argument pentru ideea mea că povestea din film în general nu contează pentru valoare artistică a filmului.

Putem să facem o aproximare cum că subiectul este în esență același în cele trei filme: viața unei comunități aflate la limita subzistenței. Și totuși sentimentul pe care-l transmit cele trei filme este cu totul diferit. După filmul lui Scola simți un fel de resemnare în comedie, Scola pare să spună că situația fie e grea, fie e comică, depinde cum privești. După filmul lui Tarr simți că ai văzut lumea din altă dimensiune, nu mai contează exact ce anume ai văzut. După filmul lui Majidi simți că ai băut un ceai cald după o zi friguroasă, că morala în sine încă mai există, că mai există modele de viață, că mai există repere.

Din punctul meu de vedere, "cel mai film" din cele trei de mai sus este cel al lui Tarr, pentru că viziunea lui, sau ceea ce a reușit să obțină, este mult mai îndrăzneață și mai proprie cinematografiei ca artă. A reușit să inoveze mai mult decât au reușit celelalte două filme. Prin contrast, mesajul cel mai puternic este transmis de filmul lui Scola, iar sentimentul cel mai puternic este transmis de Majidi. (Presupun că datorită diferențelor de receptare, altcineva, mai ales Octavian sau Bogdan, ar putea să aibă păreri diferite în legătură cu asta - sunt curios să le aflu părerea).

De remarcat că deși intriga în filmele lui Majidi este cumva artificială, ea nu împiedică spectatorul să se implice emoțional, dimpotrivă, înlătură toate acele elemente care în viața reală fac lucrurile complicate, căutând sentimentul în starea lui pură, nealterat de dileme. În locul lumii pustiite de valori a realismului lui Scola avem, dimpotrivă, lumea perfect ordonată și clar demarcată a basmului autentic.

Sub aspect stilistic regăsim câteva din motivele prezente în filmul de săptămâna trecută: inocența personajelor principale, lipsurile materiale precum și detalii ca bazinul cu peștișori aurii, alergarea tensionată. Imaginea este simplă dar bine echilibrată, folosind din plin lumina naturală. Două cadre deosebite mi-au atras atenția. Primul este cel în care Rahmat intră prima oară în clădirea în construcție, durând aproximativ 1 minut și 30 de secunde, în care camera urcă două etaje în urmărirea personajelor care traversează șantierul. Cu toate astea mișcarea camerei este naturală și imaginea precisă, în ciuda prafului, zgomotului și iluminării vizibil diferite a diverselor secțiuni ale clădirii. Acest cadru este poziționat strategic exact atunci când Rahmat/Baran intră în scenă pentru a prezenta spectatorului condițiile de muncă deosebit de grele (polizoare scoțând scântei, praf de ciment, fum, smoală, lipsa balustradelor sau a echipamentelor de protecție pentru muncitori), astfel crescând dramatismul situației. Ca o paranteză, acest cadru, precum și bănuții puși de o parte de Lateef și ascunși prin toate ungherele, trimit cu gândul la O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn a cărui concluzie de final este că, până la urmă, ziua aceea care pentru mai toată lumea ar fi de infern, poate părea cuiva, totuși, o zi chiar... bună.

Al doilea cadru interesant, care durează doar 40 de secunde, dar care are impact emoțional sporit datorită efectului hipnotic al acordurilor orientale este acela în care Lateef o urmărește pe Baran servind ceaiul, imediat după ce îi află secretul. Spre deosebire de primul cadru în care coloana sonoră era alcătuită doar din sunetele specifice șantierului, de data asta privim lumea cu respirația tăiată, prin ochii lui Lateef, iar lumea acum se învârtește în jurul unei singure persoane, întreg contextul devine nesemnificativ iar muzica vine din interiorul lui și este trăită, marcând schimbarea profundă care se petrece în conștiința sa. Pentru a face și mai clară separarea, după această scenă ecranul se întunecă pentru 3 secunde, iar narațiunea ia o altă direcție din acest punct.

Încheiam comentariul la Copiii paradisului cu ideea că filmele lui Majidi sunt ca niște dialoguri blânde cu spectatorii; cred că Baran confirmă acest lucru și întocmai ca cizmarul itinerant din filmul de azi, Majidi are câteva cuvinte de suflet de împărtășit iar aceste cuvinte, prin filmele sale, au ecou în toate colțurile lumii. (Măcar atât avem de câștigat de pe urma globalizări...)

Mulțumim pentru film!

*** Monica Ghilan:

În timpul vizionării filmului, din momentul în care Lateef se îndrăgosteşte mi-a venit în minte Epistola I către Corinteni a Sf.Apostol Pavel (13) şi rând pe rând versetele 4 până la 8 mi-au părut a fi ilustrate pe ecran:

"(4) Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte;

(5) Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul;

(6) Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr;

(7) Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă;

(8) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi."(Ep.I Corinteni, cap.13, v.4-8).

Ce să spun, mi-a plăcut ideea ca un film cu autor musulman, cu context şi tramă musulmană să mă ducă cu gândul la Apostolul Pavel. Pe de altă parte, după terminarea filmului m-am gândit că dacă ar fi să spun cuiva povestea de dragoste a lui Lateef şi (în parte) a lui Baran, fără să precizez contextul, ci doar gesturile tânărului, aş spune de fapt o poveste de dragoste cavalerească medievală. Tânărul îndrăgostit care nu îndrăzneşte să se adreseze iubitei sale, care face obişnuita călătorie anevoioasă pentru a-şi vedea aleasa inimii, care sacrifică bunurile proprii fără să clipească pentru binele ei şi a celor apropiaţi ei, care sare în ajutor fără să aştepte să îi fie cerut şi nu aşteaptă nimic în schimb, nici măcar fericire, ei bine, Lateef, în hainele lui ponosite este un cavaler temerar al iubirii venit parcă din cântecele de gestă medievale.

Acum, suprapunând această imagine peste cadrul de desfăşurare a acţiunii propus de Majid Majidi povestea devine însutit mai frumoasă şi mai grăitoare.