Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 17 FEBRUARIE 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion WALTER SALLES:
"JURNALUL UNUI MOTOCICLIST"
("Diarios de motocicleta", 2004 - color - 120 minute)
(Gael Garcia Bernal în rolul tânărului Ernesto Guevara, viitorul El Che)
Memoriile lui Che Guevara se intitulează Diarios de Motocicleta. Misiunea de a le transforma într-un scenariu pentru filmul lui Walter Salles i-a revenit lui Jose Rivera. Finalitatea? Un film hibrid aflat la granița dintre ficțiune și documentar, care vrea să fie un bildungsroman, adică o creație ce arată inițierea unui adolescent în etapa de bărbat prin traversarea unor obstacole și parcurgerea unui drum.
Metafora drumului devine astfel dublă purtătoare de conotații: este o călătorie de-a lungul Americii Latine și una a personajului în sine însuși, asimilând și modificându-se pentru a-și contura definitiv identitatea în perspectiva viitorului.
Scenaristul precizează că sarcina sa a fost cu atât mai dificilă cu cât cei mai mulți dintre spectatoti s-ar aștepta la fapte ale legendei Che Guevara, dar filmul arată de fapt etapa de gestație, premergătoare apariției revoluționarului despre care toată lumea crede că știe multe. Jurnalul este văzut precum cartea unei generații, dar Walter Sallles a vrut să depășească acest fapt, transformând totul într-o experiență de creștere, de maturizare, de problematizare, în urma cărora marile decizii se iau. Un interes adiacent a fost și accentul pus pe lumea latină, pe realități, pe sărăcie, pe viață și obiceiuri.
Scenariul a fost completat și de jurnalul lui Granado, prietenul de drum al lui Ernesto. Acesta este mult mai pragmatic și legat de fapte în notările lui, pe când Ernesto este mai idealist, literar, axat pe stare, chiar dacă eliptic pe alocuri. Bipolaritatea aceasta a fost benefică pentru film în cele din urmă!
Din gândurile, mai drepte sau mai strâmbe, ale unui cinefil...(1)
De multe ori credem că filmele pot fi judecate foarte ușor. Le punem o etichetă, le dăm o notă, ne raportăm la câte a mișcat din noi, dacă ne-a ținut îm suspans sau nu, dacă ne-am gândit la el după ce s-a terminat, dacă ne-au plăcut actorii, asociem un adjectiv și ne mutăm la altul. Criterii, de multe ori impresioniste, aplicăm toți în judecarea rapidă a unui film! Citind însă despre punctele de plecare, despre modalitatea în care a fost făcut, despre dificultatea transpunerii din literar în imagine, despre selecție, despre stabilirea unor ținte (cultura vs. politică), despre asimilarea mai multor versiuni ale poveștii (multiplicarea perspectivei) realizezi că de cele mai multe ori ne arogăm titlul de critici, când nu suntem decât privitori cu impresii personale despre ceea ce vedem.
Orice receptare are în componența sa o parte subiectivă, nu neg acest fapt, dar, de multe ori, extindem această componentă la maxim. Poate din grabă, poate pentru că nimeni nu mai are timp cum cere aprecierea unui act de artă, în cazul nostru cinematografic. E bine? E rău? Cred că este un exercițiu de gândire al receptării care poate deveni în timp mai nuanțat, mai informat, dacă vrem să facem dreptate unor filme care merită nu doar o judecată bazată pe impresiile noastre. Din acest motiv îi apreciem atât de mult pe cei care pot face acest lucru, cum ar fi Ioan Lazăr, Alex Leo Șerban, Mircea Dumitrescu, Andrei Gorzo, Ecaterina Oproiu, Tudor Caranfil.
Daniela Abageru.
Vă așteptăm la un film despre formarea unui Om,
Echipa Clubul Cinefililor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu