Miercuri, 13 aprilie 2011 - 408 - "Denunțătorul"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 13 APRILIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN-PIERRE MELVILLE:

"DENUNȚĂTORUL"

("Le doulos", 1962 - alb/negru - 108 minute)

*subtitrare în română

(Jean-Paul Belmondo)

(Jean-Paul Belmono cu Jean Desailly)

*** Înainte de începerea filmului ne vom sărbători cei 6 ani de Clubul Cinefililor.

*** Ștefan Panțiru:

Filmele cu gangsteri ale lui Melville sunt o combinație unică între motivele și temele filmelor noir americane și stilul cinema-ului francez precursor al Noului Val. Săptămâna trecută, în Bob le flambeur (1956) aproape am văzut un jaf armat în stilul Ocean's Eleven (Steven Soderbergh, 2001), dar de fapt am rămas doar cu imaginea unui gangster de modă veche aducând mai mult a James Bond. În filmul de săptămâna asta, Le Doulos (1962) aproape că vedem un thriller despre un informator în stilul The Departed (Martin Scorsese, 2006), dar rămânem mai degrabă cu o metaforă pesimistă ce tratează ambiguitatea identității și moralității.

Prima ambiguitate vine încă din titlu, care așa cum explică introducerea, se referă atât la un tip de pălărie, simbol emblematic pentru personajele lui Melville, cât și la un informator de poliție, ceea ce prefigurează cele două planuri explorate concomitent: narativ și vizual (ca și în Bob le flambeur, de altfel). Cele două personaje interpretate de Jean-Paul Belmondo și Serge Reggiani au două evoluții independente dar simetrice fără ca vreunul sa fie în mod cert personaj principal, cu atât mai mult cu cât ambele sunt prezentate în postura de antierou. Pe de altă parte, firul epic are două interpretări posibile dacă alegem sau nu să acceptăm explicația lui Silien de la sfârșit. Cele două personaje, ca și cele două posibile interpretări ale narațiunii sunt abil suprapuse și contrapuse prin diverse subtilități vizuale.

De la genericul introductiv care îl anunță pe Belmondo dar îl arată pe Reggiani până la confuzia dramatică din deznodământ, Silien și Maurice sunt prezentați ca variații ale aceleiași persoane, ale aceleiași identități. Asemănările dintre ei sunt mai numeroase decât diferențele, iar dificultatea lui Maurice de a accepta că Silien este informatorul este aceeași cu a accepta că l-a trădat pe Gilbert, care la începutul filmului îl tratează cu o grijă aproape familială. Silien, de cealaltă parte, este prieten atât cu Maurice cât și cu inspectorul Salignari și are de ales între a ajuta pe unul sau pe celălalt. Deși la bază o poveste labirintică tipică thrillerelor, toată această narațiune complicată pare a spune că atât motivațiile cât și acțiunile lor se amestecă într-atât încât distincția devine irelevantă. Motivul oglinzii și vestimentația asemănătoare întăresc această identificare sub aspect vizual.

[fig1. Două versiuni ale aceluiași portret. În stânga Maurice, în dreapta Silien.]

De remarcat că atât în filmul de astăzi cât și în Bob predomină personajele masculine, iar cele feminine, atunci când apar, sunt lipsite de personalitate și nu împărtășesc codul de valori al bărbaților. Ba mai mult, în Le Doulos femeile sunt tratate adesea cu brutalitate de către bărbații din jurul lor și în cele din urmă învinuite de trădare. Acest lucru i-a adus lui Melville vagi acuze de misoginism [1], însă prin atitudinea sa atât în realitate cât și în film a încercat să pună accent în primul rând pe legăturile de onoare între bărbați și doar prin contrast a trecut femeile în plan secund și le-a acordat un rol mai puțin însemnat.

Le Doulos se bazează tot pe un roman din Série noire, însă aduce unele modificări care reduc din contorsiunile narative pentru a pune în valoare atmosfera și stilul cinematografic. Jocuri de lumini, impermeabile, arme, fum, ceață, țigarete, baruri, trădări, toate sunt preluate din stilul filmelor americane alb-negru, dar transformări subtile, încadrări sugestive, cadre care întârzie un pic mai mult decât ne-am aștepta pe un detaliu aparent neimportant preschimbă rețeta americană a unei desfășurări de forțe într-o meditație ironică în marginea unui joc de umbre. Cadența este mai rară, replicile sunt mai naturale și mai articulate decât la noir-ul american, substanțiale fără a suna sentențios sau premeditat. Scenele sunt bine echilibrate vizual și narativ, astfel încât narațiunea se derulează firesc și reușește să mențină interesul spectatorului fără a se baza întru totul pe tensiunea acumulată către deznodământ, care devine astfel un fel de epilog.

[fig2. Dialogul este atât de natural

încât această secvență-cadru de peste 8 minute trece aproape neobservată.]

Melville declara pentru Cahiers du cinéma că admiră filmele care sunt în același timp interesante pentru public la prima vizionare, dar care au și o perspectivă profundă asupra a ceea ce prezintă [2] iar la rândul său exact asta încearcă să ofere: o poveste captivantă într-o formă expresivă și originală.

Mulțumim pentru proiecție, și La Mulți Ani clubului la împlinirea a 6 anișori!

1. Ebert, Roger - 15 feb 2008, "Le Doulos (1955) Review". Chicago Sun-Times. (WEB)

2. Vincendeau, Ginette - 2009 Introducere la "Le Doulos", 2009 Optimum Releasing. (DVD)

Vă așteaptă la film și la sărbătoarea noastră,

Echipa Clubul Cinefililor.