Miercuri, 20 aprilie 2011 - 409 - "Samuraiul"

Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 20 APRILIE 2011 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion JEAN-PIERRE MELVILLE:

"SAMURAIUL"

("Le Samourai", 1967 - color - 105 minute)

*subtitrare în română

(Alain Delon) 

*** Ștefan Panțiru:

Le Samouraï (1967) este o capodoperă de minimalism noir, îmbinând simbolurile recurente în filmele lui Melville (pălăria, impermeabilul, armele) cu prestația hipnotică a lui Alain Delon într-un rol care transmite mai mult prin lipsa emoțiilor decât prin manifestarea lor. 

De ce este considerat un film minimalist? În primul rând pentru că din punct de vedere narativ nu prezintă foarte multe întâmplări. În cuvintele lui Roger Ebert, "the movie teaches us how action is the enemy of suspense--how action releases tension, instead of building it."[1], cu alte cuvinte suspansul este creat tocmai prin faptul că personajul se pregătește pentru fiecare confruntare și nu doar fiindcă ia parte la ea. În al doilea rând fiindcă are foarte puțin dialog și o mare parte din timp personajul principal este singur pe ecran. În al treilea rând fiindcă filmul, deși color, este dominat de tonuri cenușii și de spații închise. 

[fig1. Tonuri de culoare mai închise în Le Samouraï decât în alte filme din același gen: 

Leon (1994) sau The Godfather (1972).]

Spre deosebire de filmele de acțiune recente, aici atmosfera este construită mai ales de cadrele statice, cum ar fi cadrul de deschidere, peste care se derulează genericul și citatul din Bushido (care este de fapt scris de Melville). Timp de peste două minute cât durează genericul vedem o cameră înaltă, gri, mobilată simplu și pe cineva fumând într-o parte, ceea ce introduce perfect atmosfera întunecată și ritmul lent al filmului.

În plus, la sfârșitul acestui plan-secvență Melville încearcă un efect optic asemănător cu cel folosit de Hitchcock în Vertigo (1958). "Au lieu de faire un mouvement assez classique de travelling en arrière compensé par un zoom en avant, fondu, collé, j’ai fait ce même mouvement avec des arrêts. En arrêtant mon travelling arrière pendant que je continuais mon zoom, en reprenant mon travelling, etc., j’ai créé un sentiment de dilatation élastique et non pas de dilatation classique, pour mieux exprimer ce sentiment de désordre. Tout bouge, et en même temps tout reste à sa place…"[2]. Cu excepția acestui efect, imaginea rămâne practic neschimbată; și în general secvențele filmului sunt foarte lente. Chiar și în cele mai intense momente, cum ar fi secvența urmăririi în metrou, vedem cel mult cum Jeff aleargă.  

[fig2. Un efect optic de zoom combinat cu travelling înapoi 

creează un sentiment de dezechilibru.]

Filmul este atât de concentrat pe stil încât detaliile narative sunt lăsate pe planul al doilea. Biografia personajului precum și contextul diegetic sunt cel puțin improbabile. Jeff este prezentat ca un "lup singuratic", un ucigaș plătit care nu lasă urme, dar în același timp toată lumea îl vede părăsind și apoi întorcându-se la locul crimei. La fel de neobișnuit pentru un astfel de personaj este să-și implice amanta pentru a-l dezvinovăți, ceea ce înseamnă că are nevoie de o nouă amantă la fiecare lovitură (lucru nu chiar imposibil pentru cineva interpretat de Alain Delon). Într-un cuvânt, Jeff e la fel de discret ca ucigaș plătit precum e James Bond ca agent secret. Personal, mi se pare că din punctul ăsta de vedere Leon (1994) este mai natural, deși are partea lui bună de licență artistică. 

David Thomson în prezentarea sa pentru colecția Criterion, observa: "aflat la marginea absurdității, sau a unei afirmate aroganțe masculine, filmul lui Melville flirtează cu un fel de extremism macho și alunecă în vis și poezie în timp ce noi devenim tot mai alarmați"[3] (tr. n.). Asta dovedește din nou că forma domină conținutul. Nu avem un film veridic din punct de vedere narativ (până și îmbrăcămintea este anacronică, nimeni nu mai purta pălării în 1967), ci avem un film fără context, fără localizare istorică. Jeff nu pare să mănânce vreodată sau să-și schimbe hainele, tot ce vedem sunt sticlele de apă și pachetele de țigări perfect aliniate pe dulap. Ca și la Bob le flambeur (1956), admirăm cu o plăcere vinovată imaginea artificială a eleganței absolute, sporită de aura de mister și pericol asociată cu gangsteri și asasini. Nu este un cinema educativ sau purificator, dar este un cinema poetic și cu stil, inspirat de cultura de consum.

1. Ebert, Roger - 8 iunie 1997, "Le Samourai (1967)". Chicago Sun-Times. http://rogerebert.suntimes.com/apps/pbcs.dll/article?AID=/19970608/REVIEWS08/401010337/1023 (WEB)

2. Citat preluat din DvdClassik Review, Franck Suzanne, 2005, http://www.dvdclassik.com/Critiques/samourai-melville-dvd.htm (WEB)

3. Thomson, David - "Le Samouraï: Death in White Gloves", 2010, http://www.criterion.com/current/posts/391-le-samourai-death-in-white-gloves (WEB)

Vă așteaptă în Copou la întâlnirea cu Alain Delon, 

Echipa Clubul Cinefililor.