Receptări cinefile ieșene - "Bună dimineața" (Yasujiro Ozu)

*** Ștefan Panțiru:

În analiza unui film, primul lucru este alegerea unor axe de interpretare. Altfel spus, dintre toate caracteristicile filmului (imagine, sunet, personaje, subiect, actori, structură narativă, simbolism, dimensiune etică etc.) unele pot fi considerate ca privilegiate pentru un film sau regizor anume. Sau, conform cu principiul idee-argument-limbaj, ele fac parte din idee mai degrabă decât din limbaj. Toate filmele au imagine și fir narativ într-o măsură mai mare sau mai mică, dar unele își fac un scop din a exploata culoarea (Zhang Yimou), sunetul (Bo Widerberg cu Elvira Madigan), jocul actorilor (Ettore Scola) sau timpul narativ (Béla Tarr) creând efecte dintre cele mai interesante și construind totodată un stil personal. Alegerea axelor de interpretare presupune mai mult decât distingerea caracteristicii filmelor, dar asta e o altă discuție.

La Ohayô ("Bună dimineața" - 1959) putem identifica drept reprezentative următoarele aspecte:

1. genul (urmărește activ să construiască o satiră la adresa unei anume pături sociale a societății japoneze)

2. imagine (calitatea fotografică a imaginii - caracteristică lui Yasujirô Ozu)

3. universului de discurs (întregul film, inclusiv intriga, este dată de evoluția firească a relațiilor dintre personaje, se bazează aproape exclusiv pe dialog, așadar universul de discurs este foarte restrâns)

Odată identificate aceste aspecte putem alege axele de interpretare pornind de la întrebarea: despre ce e filmul (ideea) și ce spune (argumentul) filmul. E adevărat că sunt mai multe răspunsuri posibile la aceste întrebări care pot fi puncte de plecare pentru tot atâtea interpretări diferite, însă oricare ar fi răspunsul, el trebuie să poată susține greutatea întregii argumentări.

De exemplu, cineva ar putea spune că filmul prezintă întâmplările prin care trec doi copii ca să obțină un televizor de la părinți (asemănător oarecum cu Copiii paradisului). Acceptând pentru moment acest răspuns, să încercăm să vedem cum este el argumentat. Amintindu-ne de cele trei aspecte reprezentative identificate anterior (genul, imaginea, universul de discurs) trebuie să vedem cum sunt acestea utilizate pentru a dezvolta ideea.

Ce gen ar fi cel mai potrivit pentru a prezenta întâmplările a doi copii? Dacă ne gândim la filmele memorabile din această categorie ("Poveste fără sfârșit", "E.T.", "Labirintul lui Pan", "Cria Cuervos" de Carlos Saura, filmele lui Majid Majidi ș.a.) observăm că tind sa fie fantastice sau de acțiune, prezentând întâmplări extraordinare, deschise spre un univers larg și încearcă prin orice mijloc să intre în universul copilăriei, cu valorile sale morale volatile, cu inocența specifică, cu primul fior erotic sau prima mirare filosofică. Și totuși filmul de azi este o înșiruire de secvențe casnice, nu prezintă nimic spectaculos, nici măcar din perspectiva copiilor (cum era în "Copiii Paradisului") iar firul narativ secundar (banii de chirie care s-au pierdut) nu are nici o legătură cu copiii. Așadar se pare că genul nu justifică foarte bine subiectul, dar să vedem ce avem mai departe.

Ca imagine, pentru un film despre copii, care ar fi cea mai potrivită abordare? Caracteristice lui Ozu, ușor de observat și în acest film, sunt cadrele statice, simetrice, fotografic construite. Calitatea fotografică a construcției nu ar fi în sine un argument negativ, dar simetria și ritmul lent al filmului nu ajută la construirea unui univers al copilăriei (a se observa contrastul puternic cu energia și pulsul filmului lui Majidi). Asta pentru că în general copii (indiferent de societate sau moment istoric) debordează de energie și trăiesc fiecare clipă ca pe un moment decisiv, drept pentru care este preferată adesea o construcție dinamică pe care nu o regăsim aici.

Universul de discurs este cel mai surprinzător din perspectiva asta, pentru că dialogul și nemișcarea sunt absolut nereprezentative pentru copii. Există câteva cadre în aer liber, dar marea majoritate a secvențelor sunt de interior, lente, lipsite de tensiune vizibilă. În plus, perspectiva se schimbă adesea, spre exemplu în partea finală când copiii fug de acasă filmul urmărește reacția celor mari și nu întâmplările celor mici (îi revedem din nou abia când se întorc acasă).

Așadar nu putem complet justifica funcționalitatea celor trei caracteristici ale filmului pe care le-am identificat drept reprezentative (genul, imaginea, universul de discurs) din perspectiva unui film despre o aventură a copilăriei pentru că nu prezintă nici o întâmplare neobișnuită sau neașteptată, filmul nu e din perspectiva copiilor, nu se concentrează exclusiv pe ei și nu valorifică simbolurile specifice.

Însă filmul are, totuși, simboluri, dintre care cele mai evidente sunt televizorul, ca simbol al consumismului și al modernizării și formula de salut "Ohayô" ca simbol al convenției sociale și al clișeului, ambele clar prezentate și chiar descrise (ceea ce le transformă de fapt în metafore).

Ținând cont de simboluri și de proprietățile amintite, un mai plauzibil răspuns la întrebarea de la care am plecat și anume "despre ce e vorba" ar fi următorul: Ohayô este un film care surprinde ridicolul relațiilor sociale cu care suntem atât de obișnuiți încât e nevoie de privirea unor copii pentru a-l scoate în evidență. Această variantă ne sugerează două axe de interpretare privilegiate: analiza relațiilor dintre personaje (nu a evoluției relațiilor, ci a convenționalului lor) și felul cum stilul lui Ozu îndeplinește această analiză.

Dacă despre a doua axă am vorbit deja, pe scurt, în comentariul la Povestiri din Tokyo, despre prima vom încerca să vorbim în comentariul următor, adaptând dacă e necesar, pentru că s-ar putea ca relațiile sociale să nu mai fie în centrul atenției. Vom vedea.

Mulțumim mult pentru film!

*** Bogdan Monoran:

Nu pot să compar acest film cu cele mai serioase din trecut căci acesta este mai mult o comedie, iar ritmul e mult mai alert pentru a se sincroniza cu ea. De puține ori am văzut să fie comedia lentă, de prea puține ori. Asta e cel mai aproape, dar, având și o oră jumătate, nu se simte că e lungit.

Despre ce e vorba? Despre televiziune în general și despre ce efect a avut când a apărut prin Japonia ca fenomen. Nu știu exact în ce an, dar evident a afectat mai întâi pe cei mai mici. Ajungeau să chiulească pentru a viziona ceva inutil la amicii lor care aveau TV. Ce a contat la film, este că m-a făcut să am un zâmbet pe buze pe toată durata lui, m-a făcut să-mi amintesc de copilărie, atunci când eram un pici de 1 metru înălțime și eram telecomanda părinților mei, schimbând posturile.

În fine, cei doi frați, s-au hotărât să facă un protest prin tăcere din cauză că nu primesc televizorul mult dorit. Pe de o parte, mă miră nerușinarea puștilor, pe de alta mă uimește politețea adulților (așa cum m-a uimit la filmele lui Ozu) și în general: totul pare adus de pe altă planetă. Și, în sfârșit, am văzut "fart jokes" într-un film serios de arta!. Da, așa se întâmplă, aici, nu mș așteptam! Puștii se ghiontesc pe frunte și apoi trag una, până când unul se screme așa de tare încât trebuie să meargă acasă să-și schimbe pantalonii. Și cei mari nu se lasă mai prejos: se vântura un bărbat, iar soția lui vine din altă cameră să-l întrebe "Da, ce vrei?". Sună sec, dar în film au impact. Nu e un film colosal, nu vorbește prea mult despre familie și valorile acesteia (decât dacă televizorul intră deja în categoria aceasta), ci e ușor și îți pune zâmbetul pe buze.