Receptări cinefile ieșene - "O după-amiază tomnatică" (Yasujiro Ozu)

*** Ștefan Panțiru:

În comentariul trecut am încercat să răspundem la întrebarea "despre ce e vorba în film" ca un început al analizei. Am văzut astfel că filmul surprinde superficialului relațiilor sociale într-o notă comică și că folosește un anumit stil cinematografic pentru a realiza acest lucru, ceea ce constituie două axe distincte de interpretare. Despre stilul cinematografic am vorbit pe scurt acum două săptămâni, așa că acum vom încerca să urmăm prima axă, anume vom încerca să interpretăm filmul din perspectiva subiectului narativ [1].

În acest context va trebui să începem cu rezumatul narațiunii (denumit uneori și "rezumatul filmului" pentru simplitate, deși insist că a rezuma narațiunea filmului nu e același lucru cu a rezuma filmul cu toate caracteristicile sale).

Un tată văduv (Shuhei Hirayama) locuiește cu fiica sa Michiko și cu celmai tânăr dintre cei doi fii. Fiica are 24 de ani iar regulile sociale spun că este momentul să se căsătorească, însă atât ea cât și tatăl său amână să vorbească despre asta deoarece plecarea ei i-ar lăsa în mare dificultate. Prietenii îi amintesc mereu lui Hirayama că asta e dovadă de egoism și îi propun un soț pentru fiica lui. El ignoră pentru o vreme aceste aluzii dar cazul fostului său profesor care regretă că a ruinat viața fiicei sale ținând-o alături de el îl pune pe gânduri. În cele din urmă decide să facă acest pas și împreună cu fiul său mai mare îi caută un soț. Prima opțiune însă nu are succes, alesul lui Miochiko este deja logodit, așa că sunt nevoiți să urmeze recomandarea unui prieten al tatălui. Nunta are loc în cele din urmă, iar tatăl, rămas cu fiul cel mic, înfruntă golul rămas, conștient că și fiul va pleca în cele din urmă și va trebui să trăiască singur.

Într-un fir narativ secundar este prezentată viața de familie a fiului mai mare care înfruntă mereu voința soției și dificultăți financiare, rămânând un firav sprijin pentru tatăl său la bătrânețe.

Subiectul filmului se încadrează în tematica preferată de Ozu: transformările prin care trece familia japoneză ca urmare a modernizării și a schimbării generațiilor. Accentul cade uneori pe relațiile în sine ca în Ohayo, alteori pe transformări, ca în cazul filmului de azi. Observăm că problema mariajului este abordată diferit aici decât în

Bakushu (Vară timpurie), unde se accentua independența fetei față de tradiții și familie, decizia de a se căsători fiind în întregime a ei (chiar dacă sub o anume presiune din partea societății). Michiko însă nu se opune nici o clipă ideii de căsătorie, nici măcar atunci când trebuie să renunțe la bărbatul ales de ea și să se căsătorească cu cineva necunoscut. Această situație e undeva la mijloc între alegere liberă și căsătorie aranjată, fără să producă însă o dilemă. Intriga nu vine din rigiditatea regulilor tradiționale ci strict din dificultatea despărțirii dintre membrii familiei.

O observație foarte importantă pe care o face David Bordwell (autorul cărții Ozu and the Poetics of Cinema [2]) este aceea că spre deosebire de scenariul hollywoodian în care fiecare secvență trebuie să conțină conflict, intriga la Ozu nu este construită abrupt sau ridicată la intensitate mare, ci este disipată, reflectata și refractată în diverse fire narative secundare. Astfel, filmul nu oferă doar dilema centrală ci și diverse rezultatele posibile înainte ca decizia să fie luată. Asta face din film o meditație mai degrabă decât o narațiune liniară.

Opțiunile pe care le are tatăl sunt așadar următoarele:

a) să insiste ca Michiko să se căsătorească

1) cu cineva tânăr: cazul fratelui ei mai mare care duce o viață conjugală tensionată deoarece între el și soție apar diferențe de opinie și nici unul nu domină - rezultând într-o continuă luptă a orgoliilor;

2) cu cineva mai în vârstă: cazul prietenului lui Hirayama care s-a căsătorit cu o fată mult mai tânără decât el - datorită diferenței de vârstă și de statut, soțul domină dar comunicarea are de suferit pentru că cei doi aparțin unor generații diferite;

b) să amâne căsătoria pentru mai târziu: este luată în considerare o posibilă căsătorie a lui Hirayama cu o chelneriță trecută de prima tinerețe, dar ideea pare în cele din urmă abandonată;

c) să insiste ca Michiko să nu se căsătorească și să rămână cu el: cazul profesorului său care regretă că a împiedicat-o pe fiica lui să se căsătorească atunci când a avut ocazia.

Conflictul nu este focalizat, ci ascuns în spatele unor numeroase detalii, aluzii, analogii, toate încadrate de rutina zilnică a vieții, în acest caz a lucrului la birou. Personajele nu sunt scutite de îndeplinirea tuturor celorlalte îndatoriri: au servici, prieteni, familie, obligații sociale. În aceste condiții, o preocupare anume, oricât de importantă, trebuie pentru moment pusă de o parte și reluată mai târziu, de fiecare dată puțin schimbată de contactul cu alte opinii, situații, contexte. Ozu nu folosește detalii narative ca să crească importanța uneia și aceleiași probleme, ci le folosește ca să reflecte această problemă din diverse unghiuri, păstrând perspectiva globală.

Făcând o analogie cu stilul vizual, problema centrală apare discret în fiecare scenă la fel cum culoarea roșie este prezentă în fiecare cadru, dar mereu schimbată, mereu în altă nuanță. Construcția intrigii este minuțioasă la fel cum ritmul și echilibrul fiecărui cadru sunt atent construite. Ozu este din acest motiv unul dintre marii clasici ai cinematografiei, clasici în sensul că au perfecționat atât de mult forma și au construit un canon atât de elaborat de reguli încât opera lor poate fi apreciată doar având în vedere întregul proces de creație, deci în primul rând rațional.

La fel cum în muzică sau în pictură perioada clasică a atins un vârf al rafinamentului care mai apoi a cedat locul perioadei romantice care renunță la sisteme în favoarea emoțiilor, cinematografia clasică a cedat locul în anii '60 unui stil mai direct și mai personal, caracteristic, spre exemplu, Noului Val francez. Deși în cinematografie stilurile și perioadele sunt mult mai greu de separat (întreaga istorie a cinematografiei are doar puțin peste 100 de ani!) recunoaștem totuși la regizori precum Ozu acea calitate și eleganță clasică ce influențează invariabil generațiile următoare fie direct (Win Wenders, Robert Bresson, Carl Theodor Dreyer, Abbas Kiarostami sunt direct asociați cu Ozu) sau indirect prin chiar distanțarea de acest stil (Nagisa Oshima, Akira Kurosawa sunt printre cei care au urmărit să aibă o direcție contrară stilului său rarefiat).

Mulțumim mult pentru film!

[1] Nu sunt sigur că termenul de "subiect narativ" e perfect valid, dar îl folosesc aici ca o prescurtare pentru "subiectul narațiunii filmului" (parte din argument) spre a se deosebi clar de "subiectul filmului" (ideea) care include multe alte lucruri, cum ar fi stilul cinematografic, simbolurile, limbajul, mesajul.

[2] David Bordwell, Ozu and the Poetics of Cinema, Princeton University Press, 1988