Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 4 AUGUST 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ATOM EGOYAN:
"ARARAT"
("Ararat", 2002 - color - 115 minute)
*subtitrare în română
(regizorul armean Atom Egoyan)
Ne continuăm periplul printre regizorii care scriu istoria cinematografică actuală și, după Bo Widerberg (suedez), Fatih Akin (turc stabilit în Germania), Zhang Yimou (chinez), ne vom opri la ATOM EGOYAN (armean). Părinții lui armeni, refugiați în Egipt din motive politice, aveau o afacere cu mobilă în Cairo și pleacă în Canada pentru a oferi fiului lor contactul cu o cultură și o civilizație care vor provoca respingerea rădăcinilor armene la început. Ulterior, crescând, Atom va conștientiza că nu trebuie să opteze între cele două resurse de identitate: ambele pot deveni simbiotice în ființa sa.
Această combinație se va răsfrânge în filmele sale: în multe există trimiteri (explicite sau implice) la istoria armenilor, în altele problematica este orientată strict în jurul unor studii de relații interumane. După ce am vizionat 7 filme din creația sa pot spune că Atom Egoyan dezvoltă o adevărată pasiune aflată la limita obsesiei în privința interacțiunilor umane neobișnuite: incestul, trio-ul conjugal, manipularea copiilor de către părinți, candida apropiere copil-părinte, legăturile psihologice aflate dincolo de logică.
Universul său cinematografic pune probleme reale: ce îi ține pe oameni împreună, ce îi desparte, care sunt resorturile tristeților, de ce sunt așa multe întrebări și prea puține răspunsuri. Angoasa nu apare în schimb, atmosfera este construită treptat din mai multe surse ce se cumulează, personajelor li se îngăduie timpul să se manifeste, să se confeseze în situații limită. Umanitatea este căutată în toate!
Ararat este un "film în film" (ca "povestirii în ramă" din literatură). Tributar lui Fellini la nivel de tehnică (La Dolce Vita), Egoyan aduce în prim-plan problema holocaustului suferit de armeni: în 1915 1.8 milioane de armeni au fost deportați de turci și în jur de un milion a murit. Ca și în cazul masacrului de la Nanking, unde Japonia nu recunoaște atrocitățile comise asupra Chinei, Turcia neagă și ea această pată a trecutului.
Personajul-martor-reflector, Raffi și mama sa, Ani reprezintă două puncte de vedere diferite: ea este istoricul pasionat de artă și el este tânărul ce caută să își fixeze rădăcinile. Christopher Plummer joacă rolul vameșului care ascultă ca un inchizitor, dar descoperă latura umană din odiseea căutării lui Raffi, iar Charles Aznavour este regizorul armean ce își justifică viziunea prin filmul realizat. Pare un film în genul Magnolia sau Babel prin acest puzzle de relații care converg spre sudare logică până în final.
Vă așteptăm să experimentați vizual un regizor armean,
Echipa Clubul Cinefililor.
vaz't . placut .
RăspundețiȘtergerePrimul film al lui Egoyan pare construit în jurul identității istorice. Pornind de la ce a spus Daniela mai sus și anume preocuparea pentru istorie și interacțiunile umane aș îndrăzni să spun că filmul face un studiu asupra determinărilor istorice ce se regasesc în comportamentului individului în lumea globalizată în care identitatea etnică sau națională tinde să se șteargă.
RăspundețiȘtergereSună pretențios, probabil, dar cred că asta e ideea filmului. Cât de bine a fost ilustrata... e altceva, dar e de apreciat că are o un obiectiv atât de fin și totodată ambițios.
Legat de partea reușitei filmului (atât cât mă pricep), aș zice că Charles Aznavour și Christopher Plummer nu se încadrau în personaj, nu vorbeau cu cuvintele lor și nu făceau gesturile lor. Chiar și celelalte personaje erau cumva teatrale, neverosimile. De asemenea, suprapunerile dintre planuri au avut ceva viu în ele, dar tot în stil teatral, adică "admițând că suntem pe o scenă". Din cauza teatralității chiar și în filmul "nostru" nu doar în cel din film, emoția nu s-a transmis așa cum poate ar fi trebuit să se transmită. Personal, nu mă deranjează prea tare asta, pentru că nu sunt interesat de emoție ci mai degrabă de idee, însă alți spectatori pentru care măsura filmului e gradul de naturalețe și credibilitate ar putea avea ceva obiecții mai mari.
Însă talis qualis, întocmai cum unele picturi sunt distorsionate ca și stil (pictura naivă, pictura bizantină etc.) teatralitatea din film e secundară mesajului pe care îl transmite. Ar putea chiar să fie asumată, deși mi se pare un pic improbabil ca lui Aznavour să i se fi cerut să joace un personaj "țeapăn".
Concluzia mea: nu e un film perfect (ca cinema), dar are substanță, are ceva de spus, întocmai ca o un eseu sau ca o ciornă în care ideea nu e pe deplin justificată, ci doar conturată - dar ea există.