Clubul Cinefililor, cu sprijinul Fundaţiei culturale "Timpul", vă aşteaptă la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" a municipiului Iaşi să vizionaţi miercuri, 11 AUGUST 2010 de la ora 18.00, în cadrul unui medalion ATOM EGOYAN:
"DULCEA LUME DE DUPĂ"
("The Sweet Hereafter", 1997 - color - 112 minute)
*subtitrare în română
Vă așteptăm în Copou la un film despre disfuncționalitate,
Echipa Clubul Cinefililor.
Am revenit din vacanță și recuperez la comentarii. A fost foarte plăcut să văd patru cinefili la o masă fie și pentru câteva minute, la primul film. La al doilea film n-a mai putut nimeni să vină - dar sper ca astfel de întâlniri să mai aibă loc!
RăspundețiȘtergereDupă cum îi spuneam și Danielei atunci, eu aflându-mă la distanță aș prefera o discuție on-line dar parcă e păcat să fie doar asta - păcat pentru cei care văd filmul la casa de cultură și au terasa peste drum. Cred că asta e esența unui club - discuțiile pe teme comune, preferabil în grupuri mici și, pe căldura asta, la un pahar cu ceva rece.
Oricum, mă bucur că pot să citesc ce scriu Daniela și Bogdan și astfel să fim cel puțin trei care, fie și indirect, fie și cu întârzieri, schimăm idei.
***
Revenind la film, sunt impresionat de analiza pe care a făcut-o Daniela - e genul de analiză un pic tehnică, un pic lirică, făcută din perspectiva specializării autorului. Iar în cazul ăsta ar fi hermeneutica - aplicată proiecției literare a filmului. E un punct de plecare numai bun pentru o discuție, însă din cauză că ne-ar prinde celălalt film discutându-l pe ăsta (dezavantajele on-line-ului), nu mă pornesc să scriu un comentariu-răspuns așa cum mi-ar place. Și mai e și comentariul lui Bogdan, dintr-un punct de vedere subiectiv și făcut "la cald". Am să menționez doar câteva idei care mi-au atras în mod deosebit atenția în cele două comentarii anterioare.
În faptul că regizorul folosește mai multe planuri temporale aș vedea un altceva decât de a cere spectatorului un pic mai multă atenție. Cel puțin în cazul acestui film cred că asta are mai degrabă scopul de a reduce din tensiunea dramatică a deznodământului (accidentul) și de a muta centrul de greutate către latura contemplativă. Pus altfel, dacă ar fi avut un singur fir epic, filmul fie ar fi început, fie s-ar fi încheiat cu accidentul. Însă soluția aleasă a fost de a suprapune accidentul peste analizele și explicațiile celorlalte personaje, diluând astfel esența tare a tragediei suficient încât adevărata miză a filmului să rămână în atenția privitorului.
Rolul personajului Nicole (supraviețuitoarea accidentului) este într-adevăr multiplu: atât actant cât și raisonneur, punct de articulație al metaforei cu Pied Piper. Eu aș zice că ajunge chiar să fie un instrument deus ex machina prin felul neașteptat și categoric în care rezolvă conflictul (și asta a observat și Bogdan în comentariul lui). Prin soluționarea asta filmul pierde un pic la capitolele meditație și realism și câștigă la entertainment.
Personal, sunt în favoarea acelor filme în care nu concluzia, ci dezvoltarea e esențială. Nu sunt un fan al deznodămintelor pentru că îmi place cum un film construiește sau doar descrie un nod și e păcat uneori ca el să fie dez-nodat în câteva minute. În cazul ăsta nu s-a ajuns chiar atât de departe și cei ca mine au întotdeauna opțiunea de a ignora oarecum sfârșitul sau de a-l clasa ca irelevant față de rest. Însă sunt acei pentru care filmul capătă greutate spre sfârșit iar pentru ei finalul în acest caz poate să împlinească filmul suficient de bine.
Filmul se bazează pe un roman de Russell Banks (pe care nu l-am citit, din păcate), dar cred că asta se vede destul de ușor în complexitatea dialogurilor și în profunzimea ideilor. Cred că, spre deosebire de alte filme, The Sweet Hereafter are de câștigat de pe urma romanului, ușurând oarecum treaba regizorului de a face filmul interesant și psihologic veridic și lăsându-l să se concentreze pe punerea în scenă.
Am să închei aici și sper să am timp să scriu câteva idei și despre filmul următor (Călătoria Feliciei).
Mulțumim pentru film!