***Bogdan Monoran:
Călătoria Feliciei se dorește a fi o călătorie a maturizării unei fetițe de 15-16 ani care a fost lăsată de paragina dupa ce un tip a profitat de ea. Ia stați putin...totul pare atât de deja vu, clișeu și fșcut de 1000 de ori. Cum poate să mai fie interesant? Ei bine, nu e mai interesant...
Unii însă ar spune că povestea excentricului criminal în serie care se ascunde dupa o imagine inocentă, plăcută de mulți, ar fi ceea ce deosebește filmul acesta de un film Hallmark care dezbate numai prima problema. Ei bine, nu! Nu știu cum a reușit, dar Atom Egoyan a scris un scenariu extraordinar de plicticos și neinteresant chiar și cu cele două probleme majore în comportamentul uman. El a crescut numai cu mama sa supra-protectoare care l-a mămăcit și dădăcit până la greață. Ca rezultat - a ieșit un bărbat-copil previzibil care are o problemă majoră în comportament atunci când vine vorba de femei de vârsta lui. Știe însă să intre în discuții, fie ele și ciudate, cu tinere vulnerabile și pierdute.
Ea e una din aceste tipe. Ea își caută "iubitul" care i-a vărsat în creierul tânăr cuvinte dulci și vorbe romantice doar ca să intre în pantalonașii ei de minora înainte de a pleca în armată. Evident, ea crede că e la muncă în alt oraș, refuză adevărul că a profitat de ea și așa mai departe. Previzibil la acest capitol! Ce nu a fost previzibil, însă construit teribil, încât spectatorului nu îi mai pasă de nici unul dintre personaje, a fost povestea lui, aceea în care e de obicei un criminal în serie. Eh...s-a terminat tembel, dar poate așa scrie și în carte. Nu contează! Ceea ce conteaza, e că filmul nu reușește să satisfacă pe nici un nivel...nici acting, nici scenariu/poveste, nici regie. Și totuși se aseamănă foarte mult cu filmele de pe Hallmark, dacă stau și mă gândesc mai bine.
***Ștefan Panțiru:
***Ștefan Panțiru:
Mă bucur să văd că iarăși sunt în dezacord cu Bogdan în legătură cu filmul pentru că îmi dă prilej la replică. Ba mai mult, urmând discuția cu Daniela și ideea mea că analiza unui film nu ar trebui să conțină un rezumat al acțiunii decât ca să dovedească ceva anume, am să încerc o scurtă analiză pe trei nivele, deci cumva ierarhică.
Astfel, merg pe ideea următoare:
1) filmul vrea să fie despre ceva, deci urmărește o idee (de exemplu, la un film pur de acțiune, ideea e redarea într-un mod cât mai antrenant a unei povestiri cu suspans, la Zhang Yimou ideea e legată de culoare și coregrafie, la Lynch e construirea elementelor de fantastic etc.),
2) ideea e apoi susținută cu un fel de argument, adică o construcție a cărei scop e să transmită acea idee (aici aș pune în general "găselnițele" regizorilor, procedeele pe care le place să le folosească)
3) metoda, sau concret, cum se transpune acea construcție în filmul pe care îl vedem noi (strict vorbind, o analiză de film tehnică se concentreaza pe studiul metodei, dar eu mă pricep la asta cel mai puțin).
Cred că cele trei nivele de mai sus ar putea fi "aplicate" analizei oricărei opere de artă dacă nu ai unelte mai potrivite de analiză la îndemână - cel puțin pentru mine e suficient așa.
Mă bucur să văd că iarăși sunt în dezacord cu Bogdan în legătură cu filmul pentru că îmi dă prilej la replică. :) Ba mai mult, urmând discuția cu Daniela și ideea mea că analiza unui film nu ar trebui să conțină un rezumat al acțiunii decât ca să dovedească ceva anume, am să încerc o scurtă analiză pe trei nivele, deci cumva ierarhică. Astfel, merg pe ideea următoare:
1) filmul vrea să fie despre ceva, deci urmărește o idee (de exemplu, la un film pur de acțiune, ideea e redarea într-un mod cât mai antrenant a unei povestiri cu suspans, la Zhang Yimou ideea e legată de culoare și coregrafie, la Lynch e construirea elementelor de fantastic etc.),
2) ideea e apoi susținută cu un fel de argument, adică o construcție a cărei scop e să transmită acea idee (aici aș pune în general "găselnițele" regizorilor, procedeele pe care le place să le folosească)
3) metoda, sau concret, cum se transpune acea construcție în filmul pe care îl vedem noi (strict vorbind, o analiză de film tehnică se concentreaza pe studiul metodei, dar eu mă pricep la asta cel mai puțin).
Cred că cele trei nivele de mai sus ar putea fi "aplicate" analizei oricărei opere de artă dacă nu ai unelte mai potrivite de analiză la îndemână - cel puțin pentru mine e suficient așa.
1. Ideea (ce urmărește filmul)
Ideea generală a filmului nu se îndepărtează prea mult de cele din Exotica și The Sweet Hereafter. Și în acest caz pare să fie incursiunea în gândirea unuor personaje cu un comportament deviant până aproape de ieșirea din câmpul valorilor etice - nu suficient cât să-l părăsească, dar suficient cât să-l lase pe spectator într-o zonă gri a thriller-ului psihologic. Altfel spus nu intră cu totul în perspectiva personajului (de aici faptul că e doar o incursiune) și nici nu face un studiu pur psihologic (care ar fi ignorat că ceea ce face personajul "e rău" dacă e suficient de interesant). Mai mult decât atât, filmul nu pare să meargă spre thriller, ci spre dramă.
Ideea asta generală (repetată și la celelalte filme) poate fi rafinată un pic mai mult - după cum observă și Roger Ebert în comentariul lui - și anume că prezintă femei tinere care suferă agresiunea bărbaților, dar în loc să o facă în modul convențional (personaj negativ / personaj vulnerabil / scapă-sau-nu-scapă) o face apropiindu-se suficient de mult de posibilul personaj negativ încât și el la rândul lui să devină o victimă. După cum spune și motto-ul filmului: "Things happen. Things take a turn.", ceea ce nu-l disculpă pe agresor, dar susține realismul problemei. E comod să știi cine e rău și cine bun, cine agresor și victimă, dar lucrurile se complică brusc atunci când știi și *de ce* cineva devine agresor iar altcineva nu poate să se apere.
Din ce am citit eu, ceva asemănător e și în "Colecționarul" de John Fowles.
2. Argumentul (cum susține ideea)
Filmul e bazat pe o carte a unui scriitor irlandez, William Trevor. E interesant că regizorul, deși canadian, a venit până aici în Marea Britanie să realizeze filmul. Din experiența mea de rezident, fie și temporar al țării, pot spune că filmul redă foarte bine atmosfera "britanică" - la fel de bine cum a redat și atmosfera americană în "The Sweet Hereafter".
Așadar argumentul - cum face filmul acea incursiune, cum realizează acea apropiere de personaje? În ambele cazuri apropierea se face prezentând fragmente din etape anterioare ale vieții lor, precum și contextul actual în care trăiesc. Cele două fire narative își păstreaza independența până la urmă, altfel spus fiecare personaj e studiat individual chiar atunci când interacționează. Fiecare gând prezent e legat de o situație sau de o întâmplare din trecut care e indirect responsabilă pentru gândul prezent, astfel că există întotdeauna o *justificare*.
Ca să prevină alunecarea în thriller, filmul adoptă o anumită cadență care nu creează tensiunea specifică filmelor de acțiune, ci o variantă mai temperată a tensiunii din filmele lui Hithcock cu accentul clar pus pe evoluția personajelor și nu pe aceea a povestirii.
3. Metoda (concret, cum se implementează argumentul)
Detaliile tehnice îmi scapă mai mult decât orice, dar cred că printre multele trucuri care creează toată magia se află tonul de culoare al filmului și decorurile în stilul anilor 50, care creează o atmosferă de monotonie și implicit de fatalitate - lucrurile se întâmplă încet, dar neînduplecat.
Observ că am scris cam mult... Un semn era și faptul că am depășit de două ori cele 4000 de caractere admise pentru un comentariu, așa că am împărțit în trei.
Scuze pentru lungime, dar sunt convins că n-am să plictisec pe multă lume, pentru că practic nimeni n-o să citească.
Oricum, mulțumim pentru film și vizionare plăcută la următorul!
*** Daniela Abageru (puțin pe lângă subiect):
Ștefan, să nu crezi că nu te citește chiar nimeni! După cum am vorbit și după Ararat, ai o gândire logică și ai nevoie ca ideile sa fie puse în raftul lor ca la o bibliotecă mare, cu index și fișă de descriere: este maniera ta de a face hermeneutică și este una sănătoasă care îi poate ajuta și pe alții să vadă fațede ale filmului, pe care poate le-au ignorat!
Faptul că noi trei (eu, tu și Bogdan) am început să ne "expunem" receptarea filmelor pe care le vizionăm este un pas necesar pentru ca acest Club să fie într-adevăr rotund: propunerea filmului - vizionarea - receptarea - așezarea într-o ierarhie sau într-o barcă specifică.
Cam acesta ar trebui să fie un proces aproape complet de "digestie cinefilă" și, cu riscul de a părea uneori elitiști, nu avem decât de câștigat! Eu sper să își facă și alții curaj să se implice în aceste analize ale filmelor, pentru că sunt sigură că sunt destui care ar avea ce să trasmită!
Filtrul critic este un semn de inteligență activă și nu cred că face rău. Dimpotrivă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu