Receptări cinefile ieșene - "Cetățeanul Kane" (Orson Welles)

***Daniela Abageru:

Pe Orson Welles îl aveam de multă vreme în plan pentru un medalion, deși e tare dificil să alegi din mulțimea de filme pe care le-a făcut. Desigur, ies la suprafață ca smântâna cele unanim apreciate de școli și institute de profil, de critici, de pasionați, dar, sincer, sunt și alte filme care merită atenția, nu doar acestea. Pentru o punere în temă cât mai adecvată, am mers pe mâna celor confirmate de receptivitatea cinefilă de-a lungul timpului, dar mi-ar fi plăcut ca octombrie să aibă vreo 7 zile de miercuri să pot face loc și pentru The Stranger, Othello sau F for Fake.

Citizen Kane – un film multiplu. Am citit destul de mult din ceea s-a scris despre Orson Welles, dar, am dat mai mult credit documentarelor care s-au făcut cu și despre el și în special celui în care apare aproape 2 ore: Orson Welles – Stories from life in film. Un american format în teatrul englez, sub auspicii shakespear-iene, dezamăgit de superficialitatea țării de baștină, nerăbdător în ritmul creației sale, admirându-l pe Renoir și fiind conștient că este la antipodal lui Antonioni. E dificil să îi pricepi filmele dincolo de contexte și e nevoie de trecerea dincolo de evident: sunt cu atât mai interesante aceste figure care ies din spațiul strâmt al câtorva adjective definitorii. Sunt proteice, fără a deveni false.

Cetățeanul Kane își propune un proiect ambițios pentru acele vremuri: plurisperspectivă, tehnici de filmare ciudat-simbiotice, un personaj creionat cu o marjă de eroare din zone subiective diverse, un fir subțire de suspans, dar simetric (semnificația lui Rosebud), problema memoriei, substratul filozofic sugerat de umbră călătoare și zădărnicie, tributare fundației pusă în teatru. Plus, la Hollywood se făceau 120 de filme pe an în anii '40 și toate fețele actorilor erau arhi-cunoascute: riscă și își aduce colegii de la Mercury Theatre din New York, pentru a avea libertate cât mai mare în realizarea filmului.

Orson Welles nu este un intelectualist, nici un vizionar sau spărgător de curente: este un izolat ce abordează cu forță tema autorității și a fragilității umane, precum și zona aceea de gri din etică: In terms of morality, everyone has his reasons. Even the vilains. Eforturile umane par să dreneze spre aceste aspecte: puterea însingurează, creează dependență, duce omul la înstrăinare de sine, face surdă emoția și încurajează obsesia.

În filmele sale, inclusiv în Cetățeanul Kane, nu judecă defectele umane, nu le pune în pioneze de etică, ci caută umanitatea ce se ascunde până și în personajele cele mai lipsite de umanitate transparentă. Accesul facil nu este interesul lui Orson Welles: el caută labirintul interior, potențează încleștările, vrea fibra aceea de piedică, de ușă închisă căreia îi cauți clanța în locuri previzibile, dar ea se află deasupra capului sau aproape de podea. Practic, ne educă vizual să schimbăm perspectivele: tehnicile asociate nu sunt gratuite, ci au impact la acest nivel al îndrăznelii spre gândire și înțelegere personală. Operatorul Greg Toland acceptă să facă filmul cu el tocmai din acest motiv: obosit să lucreze cu oameni care știu tot despre filme, i se pare o provocare să ghideze elanul unui ne-orbit de Hollywood. Plus că Orson nu se izolează în statutul de regizor, ci este curios pentru orice detaliu de culise: Mi s-a spus că nu e treaba regizorului să se ocupe de lumini, atunci când am aranjat luminile la o scenă. De atunci, m-am ocupat de toată partea de lumini!

Cum spunea Constantin Noica – Tot ce este adevărat pe lume nu se vede, iar dialectica text/context trece proba timpului la orice operă ce își depășește contemporaneitatea. Kane rămâne imposibil de redus la trăsături clare: mecanismele lui interioare sunt sugerate, niciodată revelate, faptele lui sunt ecouri ale emoțiilor și rațiunii, dar nu avem acces decât la contextul manifestării lor. Restul se ascunde, deși este acolo. Rosebud descifrează o parte din puzzle ca la Marcel Proust cu madlena în În căutarea timpului pierdut, dar, așa cum Susan Alexander face puzzle-uri pe care regizorul nu ni le arată niciodată terminate, la fel și Kane este doar un om, un cetățean, a cărui viața este redusă la fapte în 15 minute de film documentar la început. Înțelegerea presupune un text sub contexte, dar din acesta avem doar fragmente, disparate, ireconciliabile de multe ori, alunecând printre degete. Și toate efectele acestea le obține Orson Welles în ritmul caracteristic: dacă cineva merge pe o alee, Doamne, chiar arăt că o merge toată? Știu, Antonioni este maestrul la astfel de scene, dar nu putem să le facem toți. Filmele mele sunt rapide. Eu gândesc rapid!

***Ștefan Panțiru:

Dată fiind mulțimea de articole disponibile despre Cetățeanul Kane, mi-a luat câteva ore numai să citesc informațiile generale. De asemenea, fiind un film cu multe premii și înconjurat de o aură de perfecțiune (votat de mai multe ori "cel mai bun film din toate timpurile" de Institutul American de Film și nu numai), ni se cere multă atenție înainte de a formula o opinie, drept pentru care am văzut filmul și a doua oară, cu comentariile de pe DVD.

Evident, o schimbare totală de stil față de filmul de săptămâna trecută. Dacă Scola încerca să prindă anumite stări psihologie, fie ca rezultat al interacțiunii strânse între personaje, fie ca rezultat al unui context istoric, în filmul de azi al lui Orson Welles, narațiunea revine în prim-plan. Welles era de credința că "pentru a interesa, personajele trebuie să facă ceva", o atitudine specifică, aș zice, filmului hollywoodian din anii '40, încă sub dominația castei producătorilor, supus constrângerilor comerciale.

Așadar dacă filmele lui Scola se concentrau pe personaj, filmul lui Welles se concentrează pe narațiune. "Cetățeanul Kane" este în primul rând o poveste. Dar nu povestea în sine este cea care face filmul atât de apreciat. De altfel a avut de suferit în urma faptului că personajul Kane a fost inspirat de William Randolph Hearst, un magnat al industriei media americane care nu s-a simțit deloc flatat de portretizare și a reușit să împiedice lansarea filmului cu câțiva ani.

Calitatea principală a filmului constă în melanjul reușit de tehnici și tehnologii nu neapărat originale, dar bine coordonate și corelate cu narațiunea. Ca regizor, Welles, care avea doar 25 de ani, încerca să vină mereu cu idei surprinzătoare, dar se pare că n-ar fi reușit asta fără contribuția (nesperată) a operatorului Gregg Toland, care de asemenea era hotărât să pună în practică inovații pe care nu reușise să le aplice cu alți regizori.

Ca temă dominantă avem cred o meditație asupra puterii, sau "dialectica interioara a puterii" (preluând citatul din Mircea Dumitrescu). Faptul că în acest caz personajul este în același timp om de presă deschide drumul spre o serie de auto-ironii, cum ar fi falsul reportaj din deschidere care parodiază limbajul filmului propagandistic.

Narațiunea este împărțită în mai multe secvențe, în stilul narațiunii în ramă. Mai multe personaje își amintesc despre viața lui Charles Foster Kane, completându-i traseul asemeni unor piese de puzzle. Era cumva de așteptat ca fiecare personaj-narator să aibă o altă perspectivă asupra lui Kane, dar nu pare să fie vorba despre așa ceva. Mai mult chiar, până și caracterizările exprimate direct sunt similare. Făcând iarăși o comparație cu Scola, aici ideile nu sunt dezbătute, ci redate direct, unilateral.

Trecând mai departe, o altă metodă de a transmite mesajul foarte clar este chiar unghiul de filmare, regula generală fiind că personajele slabe sunt filmate de sus în timp ce personajele puternice sau însingurate de jos. Iarăși, nu o idee nouă, dar foarte eficient utilizată. În scenele tensionate, cum ar fi duelul dintre Kane și Jadediah după pierderea alegerilor, camera era atât de jos încât a fost nevoie de un șanț săpat pe platoul respectiv pentru a putea filma.

Caracteristic acestui film este efortul imens pus pe claritatea imaginii și a sunetului, ca și cum Welles a urmărit să obțină un efect de lustru (adică exact opusul efectului căutat de Scola în "Noaptea..."). Luxul care caracteriza viața lui Kane nu putea fi redat decât cu acuratețea unui focus perfect, unui sunet nealterat, a unor cadre perfect construite, cu machiaj minuțios, cu decoruri exuberante.

Pentru asta s-au utilizat o mulțime de artificii tehnice, cel mai des menționat fiind focusul în adâncime ("deep focus"), care presupune ca toate obiectele din cadru să fie în focus (tehnică utilizată și de Jean Renoir pe care l-am putut vedea la club nu de mult). Aici operatorul Gregg Toland a experimentat cu lentile telefoto pentru prim-planuri, efecte de cameră, efecte de montaj ș.a. De exemplu, în scena în care Jim Gettys privește de la balcon discursul electoral al lui Kane, sunt îmbinate trei filme diferite și o fotografie, toate în focus, cu ajutorul unei imprimante optice. Un alt efect interesant, de astă dată de cameră, a fost utilizat în scena tentativei de sinucidere a lui Susan Alexander. Când Kane intră în cameră, sticluța de medicamente și paharul

sunt în prim-plan iar Kane și majordomul în fundal. Pentru a putea avea ambele nivele în focus, s-a filmat de două ori pe același film, prima oară cu paharul luminat, în focus, și ușa în întuneric, iar apoi cu fundalul luminat, în focus, si sticla în întuneric (drept pentru care, la o privire atentă se observă că sticla este uneori "acoperită" de părți luminoase din fundal).

Pentru claritatea sunetului s-au adăugat elemente de decor care să mascheze omniprezentele microfoane, cum ar fi moscul din scena cu petrecerea. De asemenea, fiindcă filmările erau făcute pe platou, iar acesta nu avea tavan, diverse draperii sau chiar construcții erau adăugate pentru a crea iluzia de plafon.

Alt cadru memorabil este cel de la final în care camera plutește peste colecția aparent nesfârșită de obiecte adunate de Kane, cadru care în 1941 era mai mult decât impresionant și care a rămas de efect - Steven Spielberg îl preia în "Indiana Jones - Raiders of the Lost Ark", tot ca un cadru de final.

Foarte mult efort pe partea tehnică așadar, motiv pentru care "Cetățeanul Kane" a devenit obiect de studiu în școlile de film. Pentru spectatorul obișnuit multe dintre aceste detalii trec neobservate dar contribuie la efectul filmului, în timp ce pentru noi, ca cinefili, reprezintă indicii care ne ajută să identificăm arta din film.