Receptări cinefile ieșene - "Doamna din Shanghai" (Orson Welles)

***Ștefan Panțiru:

Un film oarecum controversat la data apariției, Doamna din Shanghai este în esență un thriller, considerat azi un clasic în categoria film noir. Are multe elemente în comun cu Cetățeanul Kane, cum ar fi faptul că Orson Welles este atât regizor cât și actor principal, faptul că meditează asupra sigurătății omului puternic (a "rechinilor" - deși din altă perspectivă), faptul că utilizează anumite unghiuri de filmare și jocurile de lumini și umbre. Însă de această dată nu s-a atins același nivel de inovație, iar Welles a avut numeroase neînțelegeri cu Harry Cohn, producătorul executiv, care a modificat substanțial forma filmului.

Unul dintre efectele căutate de regizor și care a supraviețuit editărilor ulterioare este dat de filmarea unor scene în studio, mai ales atunci când a fost nevoie de control strict asupra luminilor și a decorului, de unde senzația de irealitate, de oniric. În cazul scenelor realizate ‌în aer liber au fost căutate unele perspective care să creeze nesiguranță sau tensiune, cum ar fi stânca de pe care plonjează Elsa sau cea pe care are loc propunerea falsei crime (efect care amintește de

Vertigo al lui Hitchcock). Însă cele mai puternice scene când vine vorba de senzație de irealitate sunt cele din parcul de distracții, în special cea cu oglinzile de la final (scenă foarte dificilă datorită dublelor reflecții și a dimensiunii camerei de filmat). De fapt cele mai multe nemulțumiri ale lui Welles fața de Cohn au fost legate de eliminarea multor cadre din scenele respective la care lucrase foarte mult, pictând manual multe din decoruri.

În plus, ținând cont de comentariile narative din off și de remarcile mai degrabă filosofice detașate decât emoționale ale personajului principal, trăsăturile de thriller sunt estompate și completate fie cu schițe satirice (scena procesului), fie cu accente de simbolism (jocul de oglinzi, acvariul, jocul de șah). Deși Welles nu era un adept al simbolismelor, a utilizat totuși simboluri pentru a puncta mesajul, cum ar fi jocul de șah al judecătorului pentru a sugera că bătălia din

tribunal nu era o călătorie pentru aflarea adevărului cât un joc psihologic pentru a câștiga votul juriului. Situația este inedită pentru că presupusul personaj negativ este avocatul presupusului personaj pozitiv, așadar nu există o miză clar definită.

Ocazional sunt prezente elemente de comedie pură (scena procesului, în special evadarea) sau musical (Elsa cântând melodia ce constituie tema muzicală a filmului). Coloana sonoră a fost și ea subiect de dispută între regizor și producător, Welles fiind de părere că în forma finală muzica este doar o repetare în diverse variații a temei principale și că nu reprezintă tensiunea filmului așa cum ar trebui, fiind prea asemănătoare filmelor de animație în care muzica oferă și efectele

sonore.

Structura narativă a avut mult de suferit în urma editărilor, aproximativ o oră din film fiind eliminată înainte ca filmul să fie lansat pe ecrane. Semnificația titlului nu este întru totul lămurită, iar deznodământul este doar schițat, întâlnirea celor trei personaje în parcul de distracții fiind cumva aleatoare. Însă datorită celorlalte elemente, în special componentei meditative, pierderea este mai puțin gravă.

Jocul actorilor însă este divers și bine conturat. Bannister, avocatul imoral dar blazat și sătul de jocuri este interpretat de unul din actorii teatrului Mercury, condus de Welles. Datorită faptului că era obișnuit cu scena de teatru și nu cu interpretarea pentru cameră, s-a decis ca personajul lui să fie șchiop tocmai pentru a-i da libertatea să se concentreze pe dialog, mișcările fiindu-i astfel limitate. Rita Hayworth, care la momentul respectiv era chiar soția lui Orson Welles

este de o frumusețe rigidă, inumană aproape, ceea ce se potrivește perfect Elsei Bannister. Personajul lui Welles însuși este detașat, apărând pierdut în propria lume de deziluzii, încercând să se adapteze și să se maturizeze.

Din păcate pentru Welles, filmul nu a fost bine primit în SUA nici de public nici de critici. În Europa (în special în Franța) a fost însă apreciat, salvând întrucâtva atât investiția cât și imaginea lui Welles ca regizor. Abia în anii '60, adică la mai bine de 20 de ani de la apariție, a fost reevaluat și considerat un întemeietor al genului, recunoscându-i-se influența asupra generațiilor următoare de regizori.